luni, 8 iulie 2013

Poem vizual experimental (Săucan 2. „Ţărmul n-are sfârşit")

Ţărmul n-are sfârşit (1963), al doilea lungmetraj al lui Mircea Săucan, este unul din cele mai poetice filme din cinematografia română şi un experiment extrem de îndrăzneţ. O adevărată comoară ascunsă, Ţărmul n-are sfârşit  prefigurează şi este foarte apropiat, prin exuberanţa expresiei vizuale, de cele două filme mai cunoscute ale cineastului, Meandre (1966) şi O sută de lei (1973).

În septembrie 1962, un soldat aflat într-o scurtă permisie (Eugen Popiţă, un actor anonim) şi o tânără şi frumoasă moscovită (cântăreaţa Marina Voica), vorbitoare de română şi venită să-şi caute tatăl dispărut în război, se întâlnesc pe o plajă la malul Mării Negre, se îndrăgostesc şi apoi se despart. La atât se rezumă naraţiunea (scenariul este scris de Vaţlav Stukas şi Mircea Săucan).

Restul nu se poate povesti, cum nici poezia nu poate fi trecută la vorbirea indirectă fără a i se pierde farmecul. Dintr-o poveste atât de banală, regizorul compune, cu ajutorul talentului şi sensibilităţii sale speciale, un poem vizual, unde fiecare cadru pare echivalentul unui vers capabil să trezească, singur, fiori estetici.

Cu dialoguri înscrise în linia absurdului liric, însă perfect coerente (şi familiare celor care au citit proza lui Săucan), cu o scenografie minimalistă dar ofertantă în valenţe simbolistice, cu o coloană sonoră ce creează propriile spaţii imaginare eterice (muzica îi aparţine lui Tiberiu Olah), cu încadraturi ce sfidează orice şablon, cu un montaj care sparge construcţia clasică a imaginilor şi sunetelor, cu interpretări actoriceşti atent lucrate în spontaneitatea lor afişată, cu permanente exerciţii de stil de o libertate absolută,  Ţărmul n-ar sfârşit a punctat un moment decisiv (însă nefructificat suficient) în maturizarea cinematografiei române şi în conectarea ei la modernitatea cinematografiei mondiale (anii ’60 au fost cei mai importanţi ani ai filmului din întrega lume, deceniul când fundamentele de până atunci au fost schimbate radical şi ireversibil).

„Am descoperit atunci plăcerea jocului fără miză, gratuit şi senin ca jocul copiilor”, spunea Mircea Săucan despre realizarea, cu probleme, a Ţărmului... (de unde, poate, şi prezenţa mai multor copii, de diverse vârste, în film). Această plăcere a jocului de-a cinemaul se transformă, de partea cealaltă a ecranului, în plăcerea spectatorului de a se lăsa imersat în fluxul neîntrerupt de delicii vizuale şi sonore (unele inclusiv din tradiţia filmului de animaţie sau fantastic).

În Ţărmul n-are sfârşit - la fel ca, mai târziu, în Meandre -  Săucan redă în imagini starea de spirit a personajelor, în acest caz iubirea. O iubire dincolo de orice normă sau clişeu, capabilă să îmbogăţească lumea din jur cu infinite jocuri secunde.

P.S.1 Scenariul iniţial acceptat de regimul vremii era despre ţărani şi colectivizare, însă Mircea Săucan l-a deturnat complet, ceea ce i-a atras o serie de probleme. Mai mult, din cauza schimbărilor de sensibilităţi în relaţia dintre România şi URSS, filmul va fi oprit de la difuzare, ajungând abandondat în arhivă şi nemaifiind prezentat vreodată înainte de 1989. Mai multe informaţii despre soarta nedreaptă a acestui film interzis pot fi găsite aici.
    
P.S.2 Dacă v-am făcut curioşi şi sunteţi din Bucureşti, atunci mai puteţi vedea filmul, la cea de-a doua proiecţie, miercuri, ora 17.30, la Cinemateca Eforie. Până atunci, marţi, de la ora 17.30, vă puteţi face încălzirea cu debutul lui Săucan, Când primăvara e fierbinte (1961).

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.