duminică, 7 iulie 2013

Săucan 1. "Când primăvara e fierbinte"

În cartea Filmul surd în România mută (Polirom, 2011), Cristian Tudor Popescu (CTP) scrie despre Când primăvara e fierbinte (1961) că Mircea Săucan şi operatorul Costea Ionescu-Tonciu fac un adevărat "balet" de imagine pe marginea scenariului propagandistic. Prim-planuri insistente, ca defulare după precedentul deceniu trăit de cinemaul românesc în plan mediu, contraplonjeuri, compoziţii afişat picturale ale cadrului, "deraieri" poetizante ale aparatului de filmat, cadre statice până la hieratism, muzica cultă a lui Anatol Vieru, totul "de-amorul artei", "poze", unele frumoase, care nu fac priză cu naraţiunea.

CTP este nedrept când persiflează, în textele despre Săucan, "baletul" de imagine devenit, de altfel, marcă a stilului consacrat în cinematografia română de regizorul unor filme cult ca Meandre (1966) şi O sută de lei (1973) (despre care Marele Ecran a scris mai multe texte, disponibile aici).

Însă, după ce am văzut sâmbătă seară, la Cinemateca Eforie, debutul în lungmetraj al lui Săucan, îi dau dreptate lui CTP când afirmă că "pozele" din Când primăvara e fierbinte, oricât de spectaculoase ar fi, "nu fac priză cu naraţiunea".

Naraţiunea, în acest caz, este tributară ideologiei perioadei: În februarie 1945, doi soldaţi (interpretaţi de Ernest Maftei şi Mircea Basta) se întorc, într-o permisie de două zile, în satul natal. Aici iau parte la transformările social-politice ale vremii - îndrumaţi de activistul comunist şi simţind, cum spune clişeul, "vântul schimbării", ţăranii încep să se unească pentru a-i alunga pe primarul asupritor (Mihai Mereuţă) şi pe "moşieri" (în rolul "boieroaicei" o întâlnim pe Olga Tudorache, iar în cel al partenerului ei - pe mereu fermecătorul Emil Botta). O ramură derivată din trunchiul narativ urmăreşte relaţia dintre soldatul Grigore (cel jucat de Mircea Basta) şi o tânără (Eugenia Bosânceanu) care, crezând că iubitul a murit în război, se căsătoreşte cu primarul.

Pe acest schelet narativ (scenariul este scris de Dumitru Carabăţ, Beno Meirovici şi Mircea Săucan), regizorul pare interesat în special să testeze posibilităţile expresive ale încadraturii, montajului, mişcărilor de aparat. Însă, dacă mai târziu, în Meandre şi O sută de lei, expresia vizuală şi naraţiunea vor funcţiona perfect împreună, potenţându-se reciproc, în Când primăvara e fierbinte între cele două există o ruptură.


O ruptură care, în final, se dovedeşte a fi în favoarea filmului, deoarece îl salvează de la eşecul total, tocmai pentru că propaganda este astfel mult diluată. Săucan nu pare, de altfel, preocupat prea mult de ea, de unde şi senzaţia de artificial, teatralitate, inadecvare în numeroase secvenţe. Tudor Caranfil scrie, la rândul său, că precumpăneşte în el nu propaganda, ci arderea pasiunilor umane, poezia pătrunzătoare, adevărul comportamentelor şi relaţiilor (Dicţionar universal de filme, Ed. Litera, 2008).

Fără a se şti motivele exacte, premiera a fost întârziată cu mai multe luni, filmul ajungând pe marile ecrane în mai 1961, deşi copia standard era gata din decembrie 1960. Cert este însă că, imediat după premiera filmului său, Săucan (susţinut parcă premonitoriu de o campanie de presă apăsat favorabilă) este lovit de o contracampanie, declanşată de chiar redacţia cotidianului "Scânteia", printr-o discuţie în care filmul este etichetat drept "antiromânesc" şi “nesocialist”. Încercarea de a bloca filmul nu reuşeşte însă şi va fi abandonată după intervenţia ministrului Culturii, Constanţa Crăciun. (Bujor T. Râpeanu, Filmat în România, Ed. Fundaţiei Pro, 2004, citat de Secvenţe.ro)

Extrem de stimulativ este însă să admiri, la acest debut, "luxurianta facultate de a produce imagini" cu care este dotat Săucan: Când primăvara e fierbinte, filmul unui cineast dotat cu o luxuriantă, nu o dată stihinică, facultate de a produce imagini, apelează la lexicul rar, la încadratura preţioasă, la mişcările de aparat şi unghiurile neobişnuite, încercând această tehnică a insolitului care explică scriitura extravagantă din filmele de mai târziu ale lui Săucan, din Meandre de pildă; aici există însă o puternică vână lirică în stare să unifice cele mai disparate imagini, de la compoziţiile de un expresionism latent la reminiscenţele din Arsenal-ul lui Dovjenko (George Littera, apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc.1897-2000, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000).

Când primăvara e fierbinte pare exerciţiul stilistic pregătitor al unui regizor care a avut neşansa de a fi nevoit să se exprime într-o perioadă neagră pentru spiritul creator. Însă, în ciuda slăbiciunilor sale, filmul poartă, cu siguranţă, amprenta în formare a lui Săucan. Şi conţine şi câteva din preocupările tematice dezvoltate ulterior, cum ar fi iubirea neîmplinită şi prietenia, dar şi lirismul folosit pentru a ajunge la sufletul uman.

Cu toate acestea, am plecat de la proiecţie cu senzaţia că Săucan nu s-a simţit în largul său în mediul rural pe care a fost nevoit să-l aducă pe marele ecran (exluzând chiar şi aspectul ideologic). Gândindu-mă la Meandre şi O sută de lei, consider că Săucan a fost un regizor cu interes eminamente în mediul urban. Mediu ale cărui spaţii, construcţii şi geografii le-a fructificat ca nimeni altul în cinematografia română şi ale cărui personaje i-au fost apropiate prin sensibilităţi şi probleme.
 
P.S. Când primăvara e fierbinte mai poate fi văzut şi marţi, 9 iulie, de la ora 17.30, la Cinemateca Eforie. Azi, duminică, de la ora 20.00, şi miercuri, 10 iulie, de la ora 17.30, va fi proiectat al doilea lungmetraj al lui Săucan, Ţărmul n-are sfârşit (1962), mult mai bine cotat.  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu