vineri, 19 iulie 2013

Cehov reinterpretat de Pintilie

Realizat în deplină libertate pentru televiziunea iugoslavă în 1978, Salonul nr. 6 (după scrierea omonimă a lui Anton Cehov) este denunţarea directă a sistemului totalitar pe care Lucian Pintilie nu a putut-o pune în practică în România.

Aducându-l pe clasicul rus în cea mai acută contemporaneitate, acest al treilea lungmetraj al cineastului pare a continua, după zece ani, deriziunea din finalul Reconstituirii, de această dată cu mai puţină subtilitate (regizorul adunase, între timp, suficient dispreţ refulat).

Şi anunţă viitoarea mare ecranizare a unui alt clasic (Caragiale), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), film interzis până la Revoluţie.

În Salonul nr. 6, Pintilie joacă fără ocolişuri, cu cărţile pe faţă. Este visceral, grotesc, strident, necruţător, expresionist. Tentaţia spre parabolă este temperată, în favoarea unei abordări înclinate spre un naturalism atent construit. Noroiului de sfârşit de iarnă, mizeria din spital, sărăcia şi apatia pacienţilor, brutalitatea gardienilor – totul este la vedere şi trimite la situaţia din România. Dar şi la temutele lagăre de concentrare de dincoace de Cortina de Fier.

Alienerea impusă protagonistului interpretat de Slobodan Perovic (un alter ego vizibil al regizorului) - care ajunge de la statutul de medic bine îmbrăcat, respectat şi iubitor de filosofie, în poziţia de prizonier într-un salon-închisoare pentru bolnavi mintal, foştii săi pacienţi – pare împrumutată din cea mai înaltă literatură a absurdului. În acest caz, un absurd tragic.

La fel ca în Reconstituirea, timpul din Salonul nr. 6 pare unul mort, fără ieşire, fără orizont. Coloana sonoră, care propune o spectaculoasă folosire a unor sunete cu sursă în afara cadrului, funcţionează ca un metronom. Stabileşte ritmul, dar amplifică senzaţia de apăsare, de peisaj insuportabil, de nebunie generalizată, în care singura salvare pare a o reprezenta moartea. 

Pintilie introduce însă şi câteva raze luminoase – fetiţa care este apropiată de medic şi care îl veghează la capătăi în cripta-biserică, după ce „bolnavul” a fost dezbrăcat complet şi acoperit doar cu un cearşaf alb (un final care pare să-l fi inspirat pe Cristi Puiu în Moartea domnului Lăzărescu).

P.S. Salonul nr. 6 a fost proiectat vineri, 19 iulie, la Cinemateca Eforie. Şi va mai putea fi văzut şi duminică, 21 iulie, de la ora 18.00.

2 comentarii:

  1. Nu spun ca Puiu n-o fi ramas si cu acest sfarsit in minte, dar finalul din MDL cred ca e mai degraba inspirat din/legat de propriul documentar, filmat cu cativa ani inainte impreuna cu Andreea Paduraru la un azil de batrani din Craiova, care se incheie cu o scena asemanatoare. Se gaseste pe dvd-ul MDL scos acum 3-4 ani, impreuna cu un making of la MDL si cu niste fotografii din timpul filmarilor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. din pacate, n-am vazut documentarul respectiv. promit s-o fac. ideea e ca atunci cand am vazut finalul la salonul nr. 6, mintea mi-a zburat direct la finalul din Lazarescu. habar n-am daca Puiu s-a inspirat din acest film. dar stiindu-l admirator al lui Pintilie, n-ar fi exclus (pana la urma, e vorba de spitale). cumva si tematic se apropie cele doua filme (desi stilistc sunt extrem de diferite): deposedarea unui om de propriul eu.

      Ștergere