luni, 10 iunie 2013

Stigmate

VÎNĂTOAREA ÎN CEAŢĂ



Poveste adevărată. La o clasă pregătitoare din Timişoara au venit într-o zi nişte reprezentanţi de la Protecţia Copilului să-i înveţe pe copilaşii de 6 ani cum să sune la un telefon în caz că sunt maltrataţi/ abuzaţi de părinţi sau alţi adulţi. Vizita a avut rezultate. O fetiţă a ţinut minte numărul de telefon. Şi l-a apelat ca să o reclame pe mama ei. Femeia o muştruluise pe fiică-sa, aşa cum fac părinţii de cînd lumea atunci cînd odraslele sunt neastîmpărate. Nici măcar nu a fost vorba de vreo corecţie corporală. În urma telefonului, Protecţia Copilului s-a sesizat, a deschis dosar şi a făcut o anchetă la domiciliul "părintelui-agresor". S-a dovedit că nu s-a întîmplat nimic, iar familia nu era disfuncţională, ci una absolut normală. Chiar dacă autorităţile s-au convins că nu e vorba de vreun abuz, dosarul nu s-a închis iar "cazul" rămâne sub supraveghere. Doar pentru că o fetiţă a vrut să se răzbune pe mama ei.    

Este şi povestea din Jagten (Vînătoarea, 2012, de Thomas Vintenberg). În filmul danez, drama pleacă de la aceeaşi premisă falsă, axiomatică: "copiii spun întotdeauna adevărul". Consecinţele acestor minciuni (aparent nevinovate) pot fi foarte grave, ducînd la excluderea din comunitate (nu doar relaţională, ci chiar fizică) a celui învinuit. Spre deosebire de Timişoara, oraşul din Jagten e genul cu un singur magazin, genul de oraş unde fiecare se cunoaşte cu fiecare.



Lucas (Mads Mikkelsen) lucrează într-o grădiniţă şi e îndrăgit de copii. Pînă în ziua cînd asupra lui planează suspiciunea că ar fi molestat copii, în urma unei reclamaţii false făcută tot de o fetiţă. Suspectul e acuzat, judecat şi "condamnat" de restul comunităţii, fără dovezi sau drept de apel. "Las că ştim noi!"

Impresionantă paleta de emoţii şi nuanţe pe care o deţine şi o dezvăluie Mikkelsen, deşi personajul său e mai degrabă un tip reţinut, echilibrat. Nu-i de mirare că a cîştigat premiul de interpretare la Cannes anul trecut.

Nu lipsesc de aici secvenţele clasice la care te aştepţi cînd "întreg satul" se întoarce împotriva unui membru căzut în dizgraţie, exemplu: cărămida în geam şi animalul mort pe post de mesaj. Dar miza lui Vintenberg e alta, faţă de un thriller, de pildă, ca Straw Dogs. Arată cît de fragile sunt de fapt raporturile dintre noi, cît de repede se dezintegrează încrederea, chiar dacă am fost "cei mai buni prieteni". Cofondatorul Dogma 95 face o analiză pas cu pas (şi foarte bine controlată) a modului în care se produce un stigmat social (şi "vînătoarea" aproapelui). Sugestia de final este că procesul e ireversibil. Dosarul rămâne, şi în acest caz, deschis. Reabilitarea imposibilă. Oprobriul etern.



Pe acelaşi subiect brodează şi Sergei Loznitsa în In the Fog (prezentat şi el anul trecut în competiţie la Cannes). Contextul e cu totul diferit: Bielorusia sub ocupaţie nazistă în 1942. Doi partizani vor să-l execute pe un consătean, presupus "trădător". Ceaţa e prezentă la propriu în peisajele rustice surprinse de operatorul Oleg Mutu (prezenţa românească e întărită de Vlad Ivanov, din nou într-un rol secundar care dă fiori prin sadismul şi cinismul ofiţerului nazist pe care îl interpretază).

Apoi e ceaţa metaforică a războiului care otrăveşte toate relaţiile umane, infestează totul cu paranoia şi vinovăţie, inclusiv relaţiile dintre bărbat şi soţie, mamă şi fiu. Dilema crucială aici e "cum avem încredere în germani, dar nu mai avem în vecinii noştri". Există cîteva scene unde suntem tentaţi să contemplăm interpretări hristice: aşa e scena din final, cu presupusul colaboraţionist  (Vladimir Svirskyi, minunat) poziţionat între "tîlharul bun" şi "tîlharul rău". Dar şi aici miza e alta, după cum subliniază Peter Bradshaw: "In the fog este o descriere bîntuitoare a tragediilor ascunse ale războiului". Teroarea. Oroarea. Moartea.

Un comentariu:

  1. Bine ca ai scris de ele, Lucian. Din filmele proaspete si accesibile noua (un factor important!:), ambele merita pomenite si discutate, primul pentru subiectul spinos si putin discutat si jocul lui Mads Mikkelsen, al doilea pentru tot: imagine, joc, subiect, gustul lasat dupa si importanta lui ca manifest puternic dar nestrident anti-razboi (se mai manifesta anti-razboi !? eu zic ca e necesar, mai ales in contextul actual).

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.