luni, 5 martie 2012

The Artist (2011)

GUEST POST DE "ARTIST"

Nouă ne place cum scrie Adina Baya. Aşa că am rugat-o să ne spună părerea ei despre cel mai discutat film (mut) al momentului.


ATENŢIE! FILM MUT ŞI ALB-NEGRU!!!

S-o fi gândit Michel Hazanavicius că la cel mai mare cinematograf din Berceni va apărea un avertisment ca cel din titlu? Sau că anunţuri similare (probabil cu mai puţine semne de exclamare) vor fi prezente în cinemauri din toată lumea alături de afişul filmului său, The Artist?

Eu cred că da. Cum altfel să faci mai multă gălăgie în era 3D-ului, a SFX-urilor şi a CGI-urilor, decât concepând un film mut? ”Ca să devii actriţă faimoasă, trebuie să ai ceva ce nu are nimeni altcineva”, îi spune starul de cinema George Valentin (Jean Dujardin) aspirantei Peppy Miller (Berenice Bejo), la un moment dat în film. Apoi îi aplică o aluniţă discretă cu un creion dermatograf, deasupra buzei. Micul ”beauty spot” devine trademark-ul ei şi o propulsează în prim-plan pe afişele filmelor în vogă. Succes, end of story.

Cu intuiţie similară, Hazanavicius face un film care are ce nu are niciun alt film. Sau mai degrabă nu are ce au toate celelalte: sunet şi culoare. Însă nu face acest lucru cu simplitatea naivă a unui regizor din era începutului filmelor vorbite – care formează setting-ul filmului. Ci cu rafinamentul unui om ce vine din secolul nostru, adică din era matură a cinemaului. Recrează decorurile, mimica actoricească şi genul de story specific filmului mut, dar toate apar cu un luciu HD. În plus, se joacă în permanenţă cu aşteptările spectatorului ”spălat pe creier cu efecte speciale”, cum zicea radical o prietenă cu care vorbeam de film zilele trecute. Sunt momente în care te pierzi în atmosfera anilor '20 şi sunt momente în care Hazanavicius îţi dă trezirea. Scena visului şi scenele de la final sunt punctele de întâlnire ale unui intermezzo mut cu realitatea. Sunt momentele în care îţi reaminteşti că te afli pe un fotoliu la mall şi că eşti în anul 2012. Ele punctează frumos un film altfel decupat din tinereţea (stră)bunicilor noştri.

Nu are rost să ascund faptul că pasul (stră)bunicesc al poveştii poate să fie plicticos pe alocuri. Da, am şi căscat la film. Nu e uşor să spui o poveste pe muţeşte unor spectatori născuţi cu logoreea mass-media pretutindeni în jur. Dar, una peste alta, Hazanavicius reuşeşte să facă asta şi încă foarte bine. Unealta #1 folosită de regizor se numește Jean Dujardin, în rolul Actorului (cu majusculă). Care schimbă măşti cu o uşurinţă şi o flexibilitate surprinzătoare. Şi are un zâmbet şarmant-studiat, de copertă de revistă (sau de Johnny Bravo, dacă vreţi). Cum personajul e conceput în cheia filmelor mute, are trăsături îngroşate, teatrale. Dar partea faină e că Dujardin se descurcă bine şi când trebuie să lase la vestiar ”masca de scenă”. Când joacă actorul falit, care îşi ratează cariera în condiţiile regândirii cinemaului. Găselniţa din final, care scoate actorul din mlaştina ratării şi pune pe ecran un happy end, este, evident, genială. George Valentin – starul filmului mut de ieri, ajuns în mizerie – şi Peppy Miller – starleta noului val, al filmului vorbit – se întâlnesc pe scenă în paşi de ”tap dance”. Nici muţi, nici vorbitori, ci dansatori.

Poate vă întrebaţi de ce o fi luat The Artist atâtea premii Oscar. Ca să nu mai vorbim de Globuri de Aur, premii Cesar, premii BAFTA, premii la Cannes şi câte şi mai câte. Este el cel mai bun film pe care l-aţi văzut vreodată? Aş îndrăzni să spun că nu. Însă are un je ne sais quoi. Un aer aparte. Michel Hazanavicius şi-a asumat provocarea de a face un film (aparent) foarte simplu în era dominată de o tehnologie foarte complicată. Şi pariul i-a ieşit. Bravo, chapeau! (Adina Baya)

4 comentarii:

  1. Si totusi pe mine m-a emotionat profund Hugo si dragostea pentru Cinematograf care razbate din filmul lui Scorsese. Hazanavicius ne-a aratat ca poti studia o epoca cinematografica si c-o poti recrea.
    Scorsese ne-a aratat ca Cinematograful, fabrica de vise, are ceva ce nu se poate intalni nicaieri altundeva si pentru care merita sa-l iubesti, indiferent de cuceririle tehnice din tot acest secol si ca, facand un film 3D, poti vorbi cu iubire despre "Intrarea trenului in gara", despre Tom Mix, Buster Keaton si, mai presus de toate, Georges Melies....

    RăspundețiȘtergere
  2. @bujold

    gand la gand, asta ziceam si eu in articolul anterior

    Articolul care contine un comentariu nefericit din cauza caruia nu vrei sa mai intri aici. Io sper sa te razgandesti.

    Mai ales ca, dupa cum vezi, bucuresteni sau nu, gandim la fel, iubim cinemaul la fel de mult :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu ii spun "bine-ai venit!" Adinei aici pentru ca-mi place mult articolul ei. Sper sa ne mai imprumute din cand in cand insight-ul ei feminin.. poate vinerea, ca-mi pare ziua ei norocoasa :).

    RăspundețiȘtergere
  4. @Bujold: Observatia e foarte faina si cred, la fel ca Lucian, ca arata clar ca esti din gashca noastra, de cinefili incurabili :) Iar gashca asta nu tine cont de orgolii regionale si alte nimicuri din astea, deci hai sa le lasam balta si sa vorbim despre ce ne place cel mai mult :)

    @Richie: Mersi! Ma bucur ca ti-a placut :)

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.