vineri, 20 august 2010

La passion de Jeanne d'Arc (1928)

rating: Orgasmultiplu

Citeam undeva ca a vedea filmul La Passion de Jeanne d'Arc e comparabil cu a suferi o revelatie cinematografica. Total adevarat. Filmul lui Carl Theodor Dryer e absolut fabulos si se inalta peste decenii cu o atemporalitate aproape mistica pentru a-ti lucra cele mai ascunse resorturi interioare. Patimile Ioanei d'Arc a fost realizat in anul 1928, intr-o perioada de apogeu pentru doua stiluri cinematografice europene: expresionismul german si impresionismul francez (avant-garde) iar Dryer a preluat tehnici de filmare din amandoua miscarile pentru a contrui o capodopera. Cu decoruri si lumini expresioniste, cu miscari ingenioase de camera si close-up-uri ce impresioneaza la nivel subliminal, la care se adauga un motaj rapid si inovator, Patimile Ioanei d'Arc e genul de film avantgardist facut sa dureze, o adevarata piatra de temelie pentru cinema. Din pacate la scurt timp de la premiera, in 1928, un incendiu a distrus originalul si de-atunci s-a tot incercat refacerea lui, inclusiv de catre Dryer. Un miracol insa, la fel ca in cazul lui Metropolis - dovada ca marile opere nu vor cu nici un chip sa piara - a facut ca in 1981 sa fie descoperita o copie completa intr-un azil din Norvegia care restaurata ne-a redat posibilitatea de a vedea un clasic.

Scenariul in sinea lui nu spune prea multe, nu e o epopee sau un film cu o actiune propriu-zisa, ci doar recreeaza dupa transcrierile celor 19 interogatorii la care a fost supusa Ioana, calvarul unei fete tinere si cu credinta in D-zeu. Dryer insa uneste toata succesiunea de intrebari, raspunsuri si torturi dintr-un an de zile intr-un singur inchizitoriu, lung de o zi, concentrand obiectivul pe chipul ravasit de suferinta al Mariei Falconetti. Si trebuie sa stiti ca rar vedem o performanta mai miscatoare decat asta. Este singurul film in care a jucat Falconetti (ea juca mai mult pe scena teatrelor) dar chipul ei a impresionat o lume intreaga. Stilul de filmare a lui Dryer, lumina si contrastele alese plus lipsa machiajului au dat o expresivitate neasemuita figurii eroinei franceze. Aceleasi primplanuri, dar din unghiuri diferite (jos-sus), sunt responsabile si pentru portretul inchizitorilor, care sunt redati batrani si ridati, strambi la fete si la suflet, dispretuitori, uneltitori si aroganti din inaltimea pozitiei lor de tribunal ecleziastic.

Filmul e facut intentionat sa-ti dea un sentiment de neliniste, in principal prin tehnica de filmare (puteti citi despre asta aici) si prin accentul pus pe prim planuri, pe fetele personajelor - in special al Ioanei. Te simti cumva partas la proces, se naste o apropiere vizuala intre tine ca privitor si obiectul de privit - in speta calvarul eroinei - si treaba asta nu te lasa indiferent. Daca adaugam si prezenta coloanei sonore de pe varianta restaurata (filmul original fiind mut se proiecta cu orchestra live) adica oratoriul Vocile Luminii creat pentru (mai exact inspirat de) acest film de Richard Einhorn -o muzica realmente incarcata de misticism si religie- concluzia mea initiala e reiterata: filmul e fabulos. Daca v-am convins sa-l vedeti, youtubu il pune la dispozitie in 8 parti cu tot cu muzica.


2 comentarii:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.