luni, 11 iulie 2016
Arta comediei. Interviu cu Paul Negoescu despre „Două lozuri”
Avându-i în rolurile principale pe Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, „Două lozuri” va putea fi văzut joi, de la ora 22, la Grădina de Vară Capitol din Timișoara, în deschiderea Ceau, Cinema!
La proiecție vor fi prezenți Paul Negoescu, actorul Alexandru Papadopol și directorul de imagine Ana Drăghici.
Născut în 1984, Paul Negoescu este scenarist, regizor şi producător. A debutat în lungmetraj în 2012 cu „O lună în Thailanda”, un film realist şi minimalist despre o relaţie de cuplu în impas.
În peste zece ani de carieră, a realizat aproximativ 15 scurtmetraje apreciate, în care a experimentat diverse formule narative şi mai multe stiluri.
„Două lozuri”, al doilea său lungmetraj, este o comedie lejeră, degajată, produsă de şcoala de actorie condusă de Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, distribuţi în cele trei roluri principale. Personajele secundare sunt jucate de cursanţi, actori aspiranţi.
O comedie în culori vii, despre aventurile a trei bărbaţi dintr-un orăşel de provincie, porniţi să recupereze un bilet loto câştigător care le-a fost furat.
Umorul îşi are sursele în scenografie (felul în care e îmbrăcat personajul lui Papadopol stârneşte el însuşi râsul), în dialoguri, în multe dintre situaţiile imaginate şi în mizanscenă. Spre deosebire de o comedie mainstream, facilă, comicul nu este obţinut prin alternarea de prim-planuri cu grimase ale actorilor, ci printr-o regie mai subtilă – planuri fixe şi o compoziţie destul de rafinată a cadrelor.
Paul Negoescu vorbeşte despre realizarea filmului „Două lozuri”, despre sursele de inspiraţie şi despre cât de greu se face o comedie.
Ionuţ Mareş: „Două lozuri” este un proiect independent (adică fără bani de la Centrul Naţional al Cinematografiei), puţin diferit de felul în care se realizează de obicei filmele româneşti. Mai exact, este produs de şcoala de actorie pe care o conduc Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, cei trei protagonişti. Cum ai ajuns să regizezi „Două lozuri”? De obicei, regizorii sunt cei care îşi aleg actorii.
Paul Negoescu: Eu am mai lucrat cu ei la niște scurtmetraje/exerciții, tot cu studenții lor, încă de la începuturile școlii. Sincer, nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns să fac asta. Cred că Alex Trăilă m-a întrebat dacă m-ar interesa să fac un filmuleț cu studenții lor, el urmând să filmeze. Chiar nu-mi mai amintesc exact. Au mai făcut filmulețe scurte cu studenții lor Iulia Rugină, Vladimir Dembinski și chiar și Tudor Giurgiu.
Apoi Iulia a făcut „Love Building”-urile și, cum nu cred că mai avea energia să mai facă încă unul, mai ales că urma să filmeze alt film (unul cu finanțare de la CNC), Dragoș (Bucur) m-a întrebat pe mine dacă m-aș băga la un lungmetraj cu ei, pe modelul de producție de la „Love Building”.
Inițial am zis că nu, pentru că aveam un proiect al meu în care eram destul de implicat și pe care voiam să-l filmez într-un viitor apropiat, plus că urma să mi se nască un copil și n-aveam cum să scriu așa repede un scenariu. Așa c-am zis că mai bine să nu mă leg la cap acum. Dar după vreo săptămână, Dragoș m-a mai sunat o dată să vadă dacă nu m-am răzgândit între timp și mi-a propus varianta să găsească un scenarist care să scrie povestea, iar eu doar să regizez. Și am acceptat cam cu jumătate de gură.
Chiar a existat un alt scenariu, bazat pe o poveste propusă de Dragoș, dezvoltat de mine și de Vlad Trandafir, însă nu eram deloc entuziasmat de el. Așa că am decis că voi scrie și scenariul. Și așa m-am trezit implicat până-n gât într-un proiect pe care inițial nu am dorit să-l fac. Însă lucrul ăsta a avut fix efectul opus decât ai crede. În loc să nu fiu deloc motivat să fac filmul, am fost eliberat de povara propriilor așteptări și asta m-a făcut să mă las mult mai tare în direcția de care avea nevoie filmul. Și, pe măsură ce înaintam în producție, începeam să mă atașez din ce în ce mai tare de proiect.
Distribuția celor trei în rolurile principale n-a fost o impunere. Eram liber să aleg pe oricine ar fi fost disponibil. Singura condiție a fost ca studenții să aibă roluri cât de cât egale ca importanță și să fie cât de cât substanțiale, în sensul că să nu facă doar figurație specială prin film. Dar i-am ales tot pe ei trei, pentru că m-am gândit că, din moment ce au făcut deja două filme în formula aia, ar funcționa bine astfel.
Cum ai lucrat cu actorii profesionişti? Ai construit împreună cu ei personajele? Dar cu cei aspiranţi? Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă au lucrat la rândul lor alături de tine la secvenţele cu numeroşii cursanţi în timpul filmărilor? Sau munca lor cu neprofesioniştii a fost mai curând una de tehnică de joc, ce a precedat filmarea?
Personajele au fost scrise direct pentru ei, pentru că îi cunoșteam. Dar la repetiții lor le-a plăcut foarte mult să improvizeze, să continue ideea unui dialog sau să ducă câte o glumiță mai departe, așa că am păstrat multe dintre ele, modificând textul acolo unde mi se părea că e amuzant. Sau încercau diferite variante de joc, din ce în ce mai groase, până când simțeam că ieșim din tipul de film pe care vrem să-l facem. Dacă de-obicei am grijă ca jocul să nu fie gros, de data asta n-am avut nicio jenă să las și lucruri mai groase acolo.
Pe cursanți nu-i cunoșteam aproape deloc, decât din cele câteva ședințe de curs la care am participat. Așa că, pe măsură ce scriam, mă mai întâlneam cu ei și încercam să-mi dau seama dacă se leagă sau nu în vreun fel cu ei ceea ce scrisesem. Așa am ajuns ca la începerea filmărilor să existe cursanți care să nu aibă încă un rol stabilit. Am terminat de scris scenariul abia în ziua a treia de filmare. Dar tot procesul ăsta prin care scriam, apoi repetam, apoi modificam ce am scris, a fost foarte mișto și chiar eficient, cred eu.
Ce limitări ai avut şi cum ai jonglat cu ele? Trebuia să fie comedie? Cât de dificilă a fost integrarea actorilor amatori în rolurile secundare?
Limitări au fost multe: distribuția cursanților în roluri cât mai egale, bugetul mic, numărul mic de zile de filmare, timpul scurt etc. Dar în același timp limitările astea m-au și ajutat să iau decizii care altfel mi-ar fi luat mult mai mult timp. Neavând multe opțiuni, am ales să scoatem cât putem din ce avem la îndemână. Am avut și foarte mult noroc, trebuie să recunosc.
Atunci când faci un film, mai ales atunci când îl faci pe grabă, se întâmplă multe lucruri neprevăzute. De cele mai multe ori, încerci să le corectezi pentru că nu-ți convin. Dar au loc și unele lucruri le fel de întâmplătoare, care nu doar că sunt mișto, dau bine sau chiar reușesc să emoționeze, dar sunt aproape imposibil de regizat și de pus în scenă. Noi am avut mult noroc de evenimente de tipul ăsta.
Da, am vrut de la început să fie comedie, pentru că-mi doream de mai mult timp să fac asta. Mai făcusem în facultate un scurtmetraj de comedie, tot din întâmplare, și m-am distrat destul de mult făcându-l.
Faptul că am lucrat și cu actori neprofesioniști n-a fost o noutate. Uneori poate fi chiar mai simplu să lucrezi cu actori neprofesioniști pentru roluri mici, pentru că, dacă pentru un actor cu CV și experiență un rol mic nu constituie nicio provocare, un neprofesionist poate să vină cu mai multă motivație și e mult mai dispus să riște. Mulți actori profesioniști nu au mereu această dispoziție.
Filmul are o cromatică aparte (culori vii, pronunţate). Care au fost reperele stilistice după care te-ai ghidat? De ce ai făcut această alegere?
Am discutat destul de mult despre cum să arate filmul cu Ana (Drăghici), directorul de imagine, care este – apropo – prima femeie care semnează imaginea unui lungmetraj românesc din ultimii 25 de ani, de la Anca Damian încoace.
Știam că vom folosi o cameră de filmat care are ca specific al ei niște culori mai deosebite și am zis că s-ar potrivi tipul ăsta de imagine cu subiectul filmului, mai ales că ne-am dorit să aibă o atmosferă de ușoară nostalgie. Mai toate filmele de azi se filmează pe același tip de cameră digitală, care are niște caracteristici ale ei și se colorizează cam în aceeași direcție, după modă. Noi n-am vrut să mergem după modă.
Ai avut surse de inspiraţie în alte filme sau la mari autori de comedie?
Cu siguranță comediile văzute anterior m-au inspirat foarte mult. N-am avut o sursă directă de inspirație, dar în anumite situații (de exemplu după ce alegeam punctul de stație al camerei) mi-am amintit de filmele lui Roy Anderson sau Aki Kaurismaki. N-am încercat să fac ca ei, dar ceva m-a dus cu gândul la filmele lor. Totuși, mi-e cam jenă să-i menționez pe ei când mă refer la un film atât de mic. Mai degrabă aș putea zice că m-am inspirat (nu știu cât de conștient) de la regizorii Benoît Delépine şi Gustave Kervern, care au un umor pe gustul meu.
Care e, de fapt, legătura cu scrierea lui Caragiale? Ai avut vreo temere legată de transpunerea – e adevărat, foarte liberă – a unui autor clasic al literaturii române? Ai revăzut sau analizat înainte diversele ecranizări după Caragiale din cinematografia română?
Nu prea. Am văzut câteva, inclusiv „Două lozuri”, filmul din '57 cu Birlic, dar n-am vrut precis să fac o adaptare după nuvela asta. Pur și simplu îmi doream de mult timp să fac ceva după Caragiale, am citit una-alta, am văzut câteva piese, iar la un moment dat, în timp ce căutam un subiect pentru filmul ăsta, am dat peste „Două loturi”.
Ce mă interesa în primul rând era să-mi ofere posibilitatea să descopăr mai multe personaje, pentru că trebuia să integrez toți cursanții, nu doar să-i bifez într-un personaj colectiv. Și mi s-a părut ofertantă povestea cuiva care pierde un bilet, apoi pleacă în căutarea lui pe la mai multe persoane. Cumulat cu o ideea de-a mea mai veche pe care am găsit-o în telefon (unde-mi notez tot felul de idei, bune, rele, cum or fi) legată de un personaj care câștigă de două ori la loto, așa am ajuns la povestea asta.
Dar de-asta zic că nu e ecranizare, nici măcar adaptare, ci e doar inspirat din Caragiale. La un moment dat chiar eram decis să renunț la referința la Caragiale, dar soarta a făcut să filmăm o parte din film atât în Ploiești, cât și la 2 km de satul natal al lui Caragiale, și am zis că așa o coincidență trebuie marcată cumva.
Se vede că este un film lejer, de public, asumându-ţi conştient asta. Totuşi, este greu de lucrat în genul comic – presupune un ritm special şi o mizanscenă aparte. În „Două lozuri”, comicul nu se obţine neapărat din montaj, ca în filmele mainstream (unde abundă prim-planurile cu chipurile actorilor), ci mai curând din mizanscenă, din poziţionarea actorilor în cadru, dar şi, bineînţeles, din situaţiile imaginate şi din scenografie şi dialoguri. Care crezi că sunt cele mai dificile obstacole pe care le ridică scrierea şi realizarea unei comedii de acest tip?
Cred că cel mai dificil e să reușești să ai libertatea să faci ce vrei. Să faci film în România e greu, indiferent dacă o faci independent sau cu bani de la CNC. Evident, dacă reușești să obții o finanțare, lucrurile par că se simplifică, dar în realitate nu e chiar așa. Dincolo de faptul că întregul proces de finanțare a unui film durează foarte mult, uneori chiar și ani de zile, și asta poate face ca gândurile pe care le ai în cap la început să se consume, eu cred că e o problemă faptul că pe umerii regizorilor există o presiune a succesului.
Așa cum funcționează sistemul nostru de finanțare, bazat pe succesul realizărilor anterioare, succes contorizat în selecții și premii la festivaluri, se creează această presiune că filmul trebuie să aibă succes festivalier, că altfel nu e valoros. Și dincolo de faptul că la nivel instituțional practic ți se inoculează ideea că dacă nu iei premiu, n-ai valoare – lucru care din punctul meu de vedere e un tip de gândire total greșit, eu în niciun caz n-o să-mi educ copilul să creadă vreodată asta –, mai stai și cu spaima că dacă filmul tău nu a avut succes festivalier, nu mai apuci să faci alt film.
Și de aici apare această presiune a succesului care te încorsetează în procesul de creație. Și e mult mai greu să fii onest în filmul pe care-l faci când tu îți dorești în secret să ajungi pe covorul roșu, să se scrie frumos și despre tine la ziar.
Am deviat de la subiectul întrebării pentru că cel mai dificil obstacol pentru mine a fost ăsta: să nu-mi pese dacă filmul va fi bine primit sau nu. Aveam deja asigurată finanțarea pentru următorul meu proiect, așa că măcar din punctul ăsta de vedere am stat mai liniștit.
Și ca să răspund totuși mai concret la întrebare, cred că umorul filmului a ieșit tocmai din acest motiv: nefiind încorsetat de această presiune, a ieșit și umorul (pe care, deși n-ai zice, se pare că-l aveam pe undeva în mine), fix din lucrurile pe care le-ai enumerat: dialoguri, decoruri, mizanscenă etc.
Iar la forma asta a filmului am ajuns pentru că am vrut ca și forma să fie în acord cu limitările pe care le-am avut. Cu alte cuvinte, n-am vrut să lăsăm de înțeles că avem pretenția să facem o comedie mainstream sau care să semene cu o comedie cu mijloace mult mai bogate. Probabil că asta e și calitatea cea mai mare a filmului: faptul că e lipsit de pretenții.
„Două lozuri” va fi lansat la toamnă în cinematografe.
Interviul a apărut inițial în Ziarul Metropolis.
Concert Blazzaj şi atelier de documentar cu Răzvan Georgescu, la Ceau, Cinema!
„Timeshards”, noua lucrare video-muzicală a timișorenilor din trupa Thy Veils, va putea fi văzută și ascultată vineri, 15 iulie, la Grădina de Vară Capitol din Timișoara, ca aperitiv la proiecția filmului „Belgica”, de Felix van Groeningen. „Timeshards” conține în premieră secvențe din noua direcție muzicală, lucrări video pregătite pentru Festivalul Sziget 2016, dar și materiale surpriză. Thy Veils este singura trupă din România invitată să performeze la Festivalul Sziget pentru al treilea an consecutiv.
Pasionaţii de bandă desenată vor putea participa vineri, 15 iulie, în spaţiul AMBASADA din Timişoara, la un atelier coordonat de Sorina Vazelina, grafician și ilustratoare. "La atelierul de BD vom trece printr-o scurtă prezentare a mediului mirobolant care este comix-ul și vom mâzgăli cadre ce distilează timpul în spațiu, printre clipe dilatate de temperatură", le promite Sorina Vazelina participanţilor. Intrarea este liberă. Printre proiectele în care s-a implicat Sorina Vazelina se numără identitatea vizuală pentru Noaptea Albă a Galeriilor (București) sau compendiul de benzi desenate „The Book of George".
 |
| Sorina Vazelina |
 |
| Răzvan Georgescu |
La 20 de ani de la înființare, trupa Blazzaj, care a cântat „imnul” Ceau, Cinema!, va susține duminică, 17 iulie, un concert cu intrare liberă pe stadionul din Gottlob, în aceeași formulă binecunoscută de ironie și energie.
 |
| Blazzaj |
În afara proiecţiilor cu intrare liberă anunţate pe ceaucinema.ro, accesul la festival se face pe bază de bilet sau abonament (abonamente pentru întreg festivalul pot fi găsite la librăria Cărturești – Mercy din Timişoara, la prețul de 45 de lei).
Evenimentul este realizat de voluntari, cu susținerea: Vitas România, Kathrein România, Centrul Național al Cinematografiei (CNC), Primăria Gottlob, Autoclub (Centrul Volkswagen Timișoara), Institutul Polonez din București, Institutul Francez din Timișoara, Direcția Județeană de Cultură Timiș, Centrul Cultural German din Timișoara, Institutul Goethe, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania, Ambasada Portugaliei în București, Institutul Camoes, Transilvania Film, Clorofilm, Filarmonica Banatul, Teatrul Maghiar din Timișoara, Hotel Timișoara, AMBASADA, Rhetoric, Atelier Unu.
Parteneri de imagine: PrintPress, Satimpex, Storm Media.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.
Parteneri media: Kiss FM, Radio Timișoara, TVR Timișoara, Banatul Azi, All About Romanian Cinema (AaRC), Ziarul Metropolis, 24 FUN.
Pentru mai multe informații și programul complet, accesați www.ceaucinema.ro.
duminică, 10 iulie 2016
15 ani de la "Marfa şi banii"
Proiecţia va avea loc sâmbătă, 16 iulie, în Curtea cu Castan de la Casa Artelor.
În 2016 se împlinesc 15 ani de când debutul lui Cristi Puiu, „Marfa și banii”, era prezentat, cu succes la critica străină, în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs a Festivalului de la Cannes și, la scurt timp, lansat în cinematografele din România, spre stupoarea unor comentatori şi în indiferenţa publicului.
În doar câțiva ani, interval în care mai mulți tineri debutau și începeau să fie remarcați și premiați în festivaluri, în special pe Croazetă, s-a dovedit că „Marfa și banii” - un proiect născut cu greu, din cauza obstacolelor din timpul producţiei -, fusese începutul neoficial al unei schimbări profunde de viziune – asupra vieții și a reflectării ei prin limbajul filmic.
Radicalitatea noii generații era amplificată, parțial, de falimentul cinematografiei române la un deceniu de la Revoluție – în primul rând financiar, dar și tematic, stilistic și, pe alocuri, moral. „Marfa și banii” venea după un an, 2000, când nicio producție românească nu a putut fi văzută pe marile ecrane. Contextul social, economic și politic influența la rândul său lumea cinematografică, însă impactul nu a fost niciodată supus exegezei.
Apoi, prospețimea adusă de debutul lui Cristi Puiu și, treptat, de seria de filme ale noului val era cu atât mai ușor de sesizat (deși o parte a criticii și-a etalat obtuzitatea sau lacunele în cultura cinematografică, iar publicul nu părea încă suficient de pregătit), cu cât filmele anilor `90 impuseseră ceea ce ar putea fi numită o „estetică a disperării”, încă neanalizată cu detașare și aplicare, dar care îndepărtase întrucâtva spectatorii.
Abia o dată cu trecerea anilor și cu amplificarea interesului critic și teoretic pentru ceea ce a devenit Noul Cinema Românesc (NCR) s-a (re)descoperit afinitatea indirectă a unora dintre tinerii cineaști cu câțiva dintre regizorii din trecut, în special cu cei dedicați unor forme mai accentuate de realism (deși nu subjugați exclusiv acestuia) - Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie sau Alexandru Tatos. Și s-a trasat o legătură subterană - mai pronunțată, în viziunea unora; mai firavă, în perspectiva altora - care a așezat într-un context mai nuanțat inovațiile propuse de NCR.
Însă ruptura introdusă cu „Marfa și banii” de Cristi Puiu, un outsider care își făcuse studiile de pictură și cinema în Elveția, avea în primul rând de-a face cu estetica pe care o lansa. Un discurs ce a beneficiat deja de analize în texte și volume ale unor critici precum Alex Leo Șerban, Valerian Sava sau Andrei Gorzo. În cartea „Lucruri care nu pot fi spuse altfel” (2012), Gorzo plasa „bazinianismul lui Cristi Puiu” (dovedit şi mai puternic prin „Moartea domnului Lăzărescu” şi „Aurora”) într-o tradiție de decenii, dar și într-un peisaj cinematografic recent mai larg, în care puteau fi identificate influențe sau cel puțin legături cu alți cineaști în felul de a vedea și reda realitatea.
„Marfa și banii” aducea în atenție trei tineri necunoscuți până atunci, care au devenit apoi actori-cheie ai noului val – Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur și Ioana Flora. Ei se alăturau unor actori consacrați, dar al căror joc căpăta noi expresii sub coordonarea perfecționistă a lui Cristi Puiu – Răzvan Vasilescu, Luminița Gheorghiu, Constantin Drăgănescu sau Doru Ana.
Dezinvoltura, firescul și înjurăturile din limbajul personajelor au șocat probabil cel mai mult publicul, incluzând aici o parte a criticilor și jurnaliștilor. Însă așa cum remarca Gorzo, nu aceasta era marea revoluție adusă de Puiu – Daneliuc, Pintilie sau Tatos „făcuseră deja filme în care personajele vorbeau ca pe stradă”.
Mai mult, eliberarea de cenzură din anii `90 a creat efecte extreme de sens invers, astfel că filmele de după Revoluție au fost invadate de nuditate sau de atacuri la pudibonderie, care eșuau însă de foarte multe ori în vulgaritate și kitsch.
Diferența pe care o face totuși „Marfa și banii” constă în efectul teribil de real pe care îl produce. O consistentă parte din film este drumul cu dubița pe care îl fac cei trei tineri de la Constanța la București, pentru a transporta contra a 2.000 de dolari, la solicitarea unui afacerist dubios dar influent, o geantă cu presupuse medicamente, acoperire de fapt pentru droguri.
Iar în prima parte a acestui drum, există „10-15 minute în care dialogul nu era nici vehicul pentru noi informații narative, nici generator de tensiuni dramatice, nici striptease psihologic al personajelor, nici semnalizator tematic, nici turnir sitcomist al vorbelor de duh” (Gorzo).
În special în mașină, camera împrumută poziția și perspectiva unui potențial al patrulea personaj, astfel că spectatorul devine un martor invizibil, dar tot mai implicat afectiv, al întâmplărilor. Aparatul de filmat, eliberat de constrângeri, își mută permanent atenția de la un personaj la altul – uneori după logica schimburilor de replici, alteori întârziind asupra câte unuia dintre ei, deși nu acesta se află în centrul de interes (decupajul este unul alert, care nu favorizează, ca mai târziu în filmografia lui Puiu, durata lungă a cadrelor şi planurile-secvenţă, ci caută mai degrabă să transmită un tip de nelinişte, de neastâmpăr, montajul neezitând să apeleze la elipse, care nu ascund însă detalii esenţiale).
De aceea nici informațiile care ajung la public despre ce se întâmplă de fapt în jurul anti-eroilor nu sunt complete, ci doar fragmentate - se mizează pe puterea sugestiei, instrument tipic al gramaticii cinematografice. Nu vedem aproape decât ceea ce vede protagonistul jucat de Papadopol (cu excepția începutului, când își face intrarea personajul malefic interpretat de Vasilescu, și a câtorva scurte momente ulterioare).
„Marfa și banii” este, bineînțeles, un road-movie (asumat ca atare de Cristi Puiu şi de coscenaristul Răzvan Rădulescu), însă unul dublat de o structură de thriller şi de o construcție impecabilă a suspansului și a modului în care sunt livrate revelațiile spre care se îndreaptă treptat protagoniștii.
Filmul este totodată „iniţiatic”, însă maturizarea sau pierderea inocenţei de către cei trei tineri în urma acestui drum care îi pune faţă în faţă cu moartea (sunt ei înşişi ameninţaţi, iar în final îşi descoperă urmăritorii ucişi) este redată subtil, temperat, nedeclarativ, mai curând ca rezultat secundar al unei poveşti care trebuie spusă cât mai bine, cât mai credibil şi cât mai natural.
Nu mai suntem pe terenul aşa-numitelor teme mari, al discursurilor pe faţă despre România, (anti)comunism, tranziţie (criticul Eugenia Vodă nota, just, că „filmul cultivă o (anti)retorică a banalului, a ficţiunii privite în manieră cvasi-documentară”). Însă tocmai datorită evitării clişeelor şi rămânerii în zona realului, reflectarea, în fundal, a României de la sfârşitul anilor `90 şi începutul noului deceniu este cu atât mai acută.
Privit la 15 ani de la lansare, „Marfa şi banii”, care începe să poarte amprenta şi a unui „document de epocă”, se arată cu atât clar un film despre o generaţie, just descrisă de Eugenia Vodă atunci când se referă la personajul lui Papadopol ca posibil reprezentant al acesteia – amestec de „inconştienţă, superficialitate, inocenţă, încăpăţânare şi pragmatism”. O generaţie a cărei speranţă era să îşi măsoare succesul în viaţă prin mutatul de la părinţi şi eventuala deschidere a unui butic, într-o societate ale cărei realităţi dure (şi din care făcea parte şi mafiotul local) abia începeau să le devină cunoscute.
sâmbătă, 9 iulie 2016
Ceau, Cinema! se extinde în trei zări cu Occident
Nici nu știu dacă e bine sau e rău că Occident (cu care Cristian Mungiu debuta în lungmetraj și ajungea prima oară la Cannes în secțiunea Quinzaine des Realisateurs 2002) e încă foarte actual. Dincolo de temele sociale, rămâne un film plin de duioșie și umor. Scenariu: Cristian Mungiu (l-am citit de vreo două ori, fiind tipărit ca supliment la revista Elle :) Imaginea: Oleg Mutu. Distribuție: Gyuri Pascu, Coca Bloos, Dorel Vișan, Tora Vasilescu, Valeriu Andriuță (preotul din După Dealuri) și, bineînțeles, Alexandru Papadopol, pe care îl veți vedea și la Timișoara în juriul festivalului. Occident împletește trei istorii diferite, în aceeași săptămână. Cu atât mai mare bucuria că, la a treia ediție Ceau, Cinema!, avem ocazia să îl proiectăm în 3 rânduri. Trei locuri diferite, în aceeași săptămână.
Prima oară (Sud-Est) miercuri, 13 iulie, cu o zi înainte să începem oficial festivalul. Colegul Ionuț Mareș va susține un seminar de cinema pentru liceenii aflați în Tabăra de Vară Pro Logos de la Marga (județul Caraș Severin). E vorba de elevi cu rezultate deosebite din Făget, Lugoj și Timișoara. Selecționerul Ceau, Cinema! le va oferi câteva noțiuni introductive despre cinemaul de autor și câteva idei generale prin care să-i îndemne, eventual, să caute și altfel de filme decât cele de mall. A doua parte a seminarului va fi tocmai vizionarea Occident, urmată de o discuție despre film cu tinerii (care poate abia învățau să meargă când a apărut filmul).
Mulțumiri lui Cristian Mungiu care și-a dat acordul pentru această proiecție pro-bono. Deasemenea, mulțumim pentru invitație și idee lui Codruț Apostol, unul dintre organizatorii acestei tabere educative, în ținutul Pădurenilor, la confluența râurilor Nemeș și Bistra, unde nu credeam să ajungă și Ceau, Cinema! Putem zice, pe bună dreptate, că mini-atelierul de anul trecut, Sâmburi de Cinema, are iată continuitate.
A doua oară (Sud), vineri, 15 iulie, ora 18.00, în cadrul conferințelor Peripatetica de la Oravița, cu care din păcate ne suprapunem anul acesta, dar din fericire e ocazia să punem umărul la o seară de film, sub umbrela Ceau, Cinema!. Un alt motiv de bucurie este spațiul de proiecție: frumoasa sală a Teatrului Vechi din Oravița, primul edificiu teatral din spațiul culturii românești (1817), dealtfel un monument național viu.
Mulțumim Maria și Dragoș Dragomirescu pentru minunata idee. Sperăm să vină la film și publicul orăvițean. Intrarea liberă.
A treia oară (Nord-Vest), duminică, 17 iulie, ora 18.00, în cinematograful din Gottlob, primul cinema recondiționat din mediul rural românesc. Informația de ultimă oră: anul acesta, primarul Gheorghe Nastor s-a asigurat că vom avea cele mai bune condiții de proiecție și a urgentat climatizarea sălii, astfel că e gata pentru Ceau, Cinema! O sală de cinema ca în Occident, pam-pam!
Mulțumiri pentru facilitarea acestor trei proiecții trebuie să ajungă și la producătorul Tudor Reu și la Cristina Gavrilă (Mobra Film). Serviți și un trailer vechi de 14 ani:
"Lecţia de germană". Sau de ce e distractiv să vezi scurtmetraje
Un eveniment cinematografic unde sunt prezentate filme independente, în majoritate scurtmetraje, de mic buget (sau chiar fără buget), din întreaga lume.
Şi pentru că cele mai simpatice, haioase şi îndrăzneţe mi s-au părut a fi, în bună parte, cele de limbă germană, am hotărât să oferim şi publicului de la Ceau, Cinema! o selecţie delicioasă de astfel de scurtmetraje - din Germania, Austria şi Elveţia -, grupate sub titlul "Lecţia de germană" (91 de min. în total).
Sunt 10 scurtmetraje proaspete şi, sper eu, cât mai atractive. (Ionuţ Mareş)
O soţie se preface a fi nevăzătoare pentru a-şi condimenta căsnicia. ("Am Strand")
O banală partidă de scrabble între un cuplu de pensionari se transformă într-un joc pe viaţă şi pe moarte. ("Scrabble")
O muscă electrocutată dă viaţă desenelor de pe pereţii unei toalete. ("Electrofly")
Persoana cunoscută la „blind date” nu e întotdeauna chiar cea pe care ţi-o doreai. ("Elitepartner")
Ridicolul oamenilor mari care se tem de reguli nechestionate este o sursă inepuizabilă de umor. ("The Oucastas")
Fiecare participant la o tabără îşi aduce cu el propriile obiceiuri şi obsesii. ("Von Faltbooten Und Heringen")
Tata, mama şi copii se joacă de-a filmul experimental. ("The Movie Of The Good Children")
Butonul „ESC” de la tastatură te poate salva uneori de rutina vieţii. ("The Bob Bemer Legacy")
Lumea stranie a unui bătrân singur. ("Der Alte Mann Und Die Katze")
Georg se plictiseşte, aşa că îşi inventează cele mai năstruşnice activităţi. ("Georg")
Proiecție: Vineri, 15 iulie, ora 16, Casa Artelor – Sala Studio. INTRAREA LIBERĂ
Scurtmetrajele vor avea subtitrare (doar) în limba engleză.
vineri, 8 iulie 2016
De ce trilogia lubeniței?
Cinematografia europeană nu prea se fălește cu
trilogii. Și atunci de ce „Trilogia Lubeniței” la ediția a treia Ceau, Cinema? Pentru că anul
acesta totul se învârte în jurul cifrei 3. Dar, deși vorbim de a treia ediție, are ceva rotund, care continuă frumos și în același spirit ceea ce am început cu ediția-pilot din 2014. Exact ca într-o trilogie.
Avem 3
filme electrizante la Grădina Capitol. 3 experiențe cine-muzicale: „Belgica”,
Blazzaj și Thy Veils. 3 proiecții speciale din Noul Cinema Românesc: „Marfa și
banii” (de Cristi Puiu), „Occident” (de Cristian Mungiu) și „Film pentru
prieteni” (de Radu Jude). 3 ateliere și 3 invitați speciali: regizorul portughez Joao Rosas, regizorul Paul Negoescu și directorul de imagine Ana Drăghici.
Dar avem și trilogii-cult: „Trilogia Culorilor” de
Krzysztof Kieslowski, omagiu amplificat și de o expoziție foto inedită. Retrospectiva
3 x Wojciech Smarzowski, câștigătorul competiției în 2015.
Apropo de
competiție: prezentăm 3 lungmetraje în premieră în România, dar toate șase te
vor emoționa.
Nu uităm nici genul documentar: 3 filme românești nou-nouțe + un
atelier susținut de regizorul Răzvan Georgescu, revenit la Ceau, Cinema!, de
data asta în juriu (alături de actorii Alina Ilea și Alexandru Papadopol).
Trilogia
animată „Lotte” va rula gratuit pentru copii. De neratat pentru iubitorii de BD
este atelierul Sorinei Vazelina, unul din cei 3 artiști care au desenat anul
acesta pentru festival.
Dar nu se poate vorbi despre „Trilogia Lubeniței”
fără...lubeniță. Duminică, 17 iulie, mergem la Gottlob pe stadion pentru
concertul Blazzaj și proiecția „Bacalaureat” și alte 3 filme în cinematograful sătesc.
Cinematograful recondiționat din
comuna Gottlob rămâne în continuare cel mai potrivit spațiu pentru cinema din
întreg festivalul. La Timișoara, ne bucurăm să putem include pe harta
festivalului cinematograful Timiș, Sala Mare a Teatrului Maghiar și curtea Rhetoric, pe lângă spațiile deja consacrate.
Dar încă jinduim
după o casă acătării pentru filmul european și la Timișoara. Dacă priviți
afișul oficial (desenat de Lucian Popovici) veți observa că vă zâmbește de
acolo Baronul Munchausen. Poate că filmele sunt niște minciuni frumoase. Sau,
după cum declara un regizor european, „filmul spune 24 de minciuni pe
secundă în serviciul adevărului sau în serviciul
încercării de a afla adevărul”.
Adevărul este că Ceau, Cinema! e un festival hidratant realizat de voluntari,
cu sprijinul sponsorilor și al fiecărui spectator care vine la filme. Hai la Ceau!
joi, 7 iulie 2016
Caiet-program 2016
Luați repede, că e proaspăt și gratis!
Caietul-program 2016 poate fi vizionat online (de pe computer sau tableta) aici, grație meșterului Waka_X: http://issuu.com/wakax/docs/
sau download in format PDF aici:
Și a treia alternativă, că e trilogie, aici:
Răsfoiți și dați mai departe!
Layout și grafică: Laura Murari
Copertă: Lucian Popovici
Afișe de Razvan Cornici, Sorina Vazelina și Felix Petrescu (Makunouchi Bento)
Copertă: Lucian Popovici
Afișe de Razvan Cornici, Sorina Vazelina și Felix Petrescu (Makunouchi Bento)
Concepție text: Marele Ecran (I.M. & L.M.)
miercuri, 6 iulie 2016
Linie specială de transport pentru Bacalaureați
La cererea publicului de anul trecut introducem...GOTTLOBUS
Dacă examenul de Bacalaureat se dă anul acesta și la Gottlob, candidații au o linie specială de transport pusă la dispoziție de Primăria Gottlob: Timișoara - Gottlob - Retur (revenim cu orar exact).
Vedere croșetată de același uica Felix (Makunouchi Bento)
„Bacalaureatul” se dă și la Gottlob
Cinematografia română de calitate ocupă şi în acest an o parte importantă din programul Ceau, Cinema! Trei dintre cele mai noi şi apreciate documentare româneşti vor putea fi văzute într-o proiecţie maraton duminică, 17 iulie, în ultima zi de festival, la AMBASADA, în Timișoara.
În cel mai recent documentar al său, „România: patru patrii”, regizorul Alexandru Solomon a intervievat patru mari scriitori: Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Florin Lăzărescu şi Gabriela Adameșteanu, care vorbesc despre relaţia lor cu România. Patru geografii subiective se suprapun şi alcătuiesc o hartă complexă şi surprinzătoare a unei ţări care încă îşi mai caută locul în lume. Filmul a fost nominalizat la Premiile Gopo 2016.
 |
| „România: patru patrii” |
 |
| „Doar o răsuflare” |
 |
| „Cinema, Mon Amour” |
În 2016 se împlinesc 15 ani de la lansarea filmului „Marfa și banii”, debutul lui Cristi Puiu care dădea în 2001 startul neoficial al Noului Val. Pentru a marca acest moment aniversar, Ceau, Cinema! a programat sâmbătă, 16 iulie, la Casa Artelor - Curtea cu Castani din Timişoara, o proiecţie eveniment cu „Marfa şi banii”, cu participarea actorului Alexandru Papadopol, care debuta în acest film.
 |
| „Marfa şi banii” |
Ceau, Cinema! a programat de asemenea la 16 iulie o selecţie de scurtmetraje noi realizate de cineaşti din partea de vest a ţării, grupate sub titlul de „Filme bănăţene”.
A treia ediție Ceau, Cinema! va avea loc în perioada 14 – 17 iulie, la Timișoara și Gottlob. Ceau, Cinema! este un festival dedicat filmului european, organizat de Asociația Marele Ecran și Asociația Pelicula Culturală.
În afara proiecţiilor cu intrare liberă anunţate pe ceaucinema.ro, accesul la festival se face pe bază de bilet sau abonament (abonamente pentru întreg festivalul pot fi găsite la librăria Cărturești – Mercy din Timişoara, la prețul de 45 de lei).
Evenimentul este realizat de voluntari, cu susținerea: Vitas România, Kathrein România, Centrul Național al Cinematografiei (CNC), Primăria Gottlob, Autoclub (Centrul Volkswagen Timișoara), Institutul Polonez din București, Institutul Francez din Timișoara, Direcția Județeană de Cultură Timiș, Centrul Cultural German din Timișoara, Institutul Goethe, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania, Ambasada Portugaliei în București, Institutul Camoes, Transilvania Film, Clorofilm, Filarmonica Banatul, Teatrul Maghiar din Timișoara, Hotel Timișoara, AMBASADA, Rhetoric, Atelier Unu.
Parteneri de imagine: PrintPress, Satimpex, Storm Media, Timpark.
Proiect realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Timişoara şi al Consiliului Local Timişoara.
Parteneri media: Kiss FM, Radio Timișoara, TVR Timișoara, Banatul Azi, Ziarul Metropolis, 24 FUN.
Pentru mai multe informații accesați www.ceaucinema.ro.
Dublu warm-up Ceau, Cinema!
Astăzi facem prima încălzire pentru Ceau, Cinema! cu o retrospectivă a scurtmetrajelor de animație prezentate la primele două ediții și alese pe sprânceană de colegul nostru Felix Petrescu.
Iată ce scriam despre ele acum doi ani când am început fest-ul:
Animatiile scurte sunt hrana necesara pentru o minte curioasa si o fantezie bogata. Fie ca sunt animatii premiate sau obscure (ce mai e obscur in ziua de azi) toate au personalitate si trec peste standarde la capitolul fantezie, originalitate, umor, calitatea mestesugului, tehnici de realizare si subiecte fel de fel. Vor fi niște aperitive fanteziste - ca niste fursecuri de casa. Toate aromele sunt insa pentru oameni mari care trebuie sa-si aminteasca macar pe durata proiectiei ca in animatie, ca si in lumea copilariei, totul e posibil!
Deseară, 6 iulie, de la ora 22, în curte la Hostel Costel (detalii eveniment, aici), intrare liberă.
Al doilea warm-up (da, anul ăsta facem încălzirea de două ori, că avem mai multe filme și vrem să vă ținem antrenați) va fi vineri, 8 iulie, în curte la D'arc, de la aceeași oră. Queen and Country este cel mai nou film al unui regizor britanic cu o carieră întinsă peste 50 de ani și care cuprinde filme precum Point Blank sau Hope and Glory. Indiewire scrie aici despre 7 din filmele sale esențiale. Proiecția este făcută cu sprijinul Independența Film, D'arc și U-Man Timișoara. Intrare: 10 lei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)