luni, 18 aprilie 2022
Actrița Ilinca Hărnuț: "Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local"
Așa cum filmul nu e neapărat despre Toni, nici interviul cu actrița Ilinca Hărnuț nu a fost neapărat despre “Toni & prietenii săi”, în care joacă rolul unei regizoare de film documentar. Bună parte a discuției a fost despre un câine negru cu care a călătorit în autobuz zilele acestea. Născută la Cluj-Napoca în 1984, Ilinca Hărnuț a jucat în mai multe filme importante ale noului cinema românesc: “California Dreamin’”, „Inimi Cicatrizate”, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” și în „Discordia” (regizat tot de fratele ei, Ion Indolean, pentru care a luat premiul pentru debut la TIFF în 2016). Acum o puteți vedea și în “Ruxx”, proaspătul serial de pe HBO Max. Interviul a fost editat pentru claritate, consemnat de Lucian Mircu.
Marele Ecran: Într-un text de prezentare despre “Toni & prietenii săi” citisem despre incertitudinile echipei de filmare din film și mă gândeam dacă starea asta a contagiat în vreun fel echipa de actori reală? Mai ales că lucrurile o iau razna de la un punct al poveștii.
Ilinca Hărnuț: Pentru noi era totul foarte clar. Repetasem și înainte. Ion (Indolean – regizorul, n.n.) e foarte organizat. Am improvizat ici-colo la replici. Dacă mă lasă lumea să fac asta, abia aștept. Eu cu Cătălina Moga și Emil Măndănac suntem foarte buni prieteni și încă jucăm într-un spectacol de o grămadă de timp. Fiind destul de buni prieteni și locuind toți în același loc în timpul filmărilor la „Toni...”, am mai adaptat lucrurile, să fie cât mai credibile pentru noi. Dar nu le-am adaptat de nebuni. Stăteam în același loc și cu Ion. De fapt am stat toți, și cu Alex (Ion), Gabriel (Sandu). Am petrecut foarte mult timp împreună, trei săptămâni cât am filmat. Era vara lui 2018. Pe vremea aia era foarte bine: stăteam, mâncam împreună, glumeam. Dacă își lua unul o ciocolățică, putea s-o împartă. Mergeam toți în aceeași mașină. Ehe, ce vremuri...
M.E. Apropo, mi-a plăcut scena filmată în mașină. Tu ai jucat recent un rol de taximetristă în scurtmetrajul „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”, premiat la Cannes - Cinefondation și nominalizat la premiile Gopo 2022.
I.H. În Toni să știi că nu numai că nu eram pe platformă (ca în scurtmetraj ), dar eram și singuri în mașină. Ne dădeau drumul la cameră și la sunet, pe urmă plecam de nebuni să ne certăm. Când ne întorceam, Ion ne întreba: ați fost bine?. Și pentru că suntem trei nevrotici spuneam invariabil “nu” și reluam. La un moment dat făcusem 10 duble. Să nu crezi că Ion ne lăsa să decidem noi. Se uita la duble și evident că erau câteva funcționale. Dar era un vibe foarte relaxat, pe încredere și nu ne simțeam presați deloc, doar ghidați. E foarte șmecher Ion.
M.E. Sunt fan de mockumentary, de la “Spinal Tap”, „Man Bites Dog” la „We live in the shadows”. Care e favoritul tău al genului?
I.H. Din astea clasice am văzut „Spinal Tap”. Dar și „The Office” era filmat așa. Apoi mai era o emisiune complet idioată pe care o făcuse tot Ricky Gervais, după The Office: “An Idiot Abroad”, care mi-a plăcut enorm. Mi se pare foarte mișto convenția asta, și ca stil de joc pe care-l presupune. Poți să ai momente de umor mult mai difuze, aparent întâmplătoare, care urmează o structură comică mai puțin clasică. Personajul ăsta, Toni...am constatat că mulți oameni știu pe cineva similar. Există un Toni în viața oricărui om din România, un învârtitor local.
M.E Cred că cei interesați de felul în care se fac filmele se uită dintr-o anumită perspectivă. Dar cum l-ai descrie în câteva cuvinte pentru cineva care nu e din domeniu? Cum l-ai aduce la film? Știu că tu pui pe Facebook observații foarte haioase din cartier sau din mijloacele de transport.
I.H. N-ai idee. Acum am călătorit cu un câine care s-a urcat cu mine în autobuz, a coborât după două stații, s-a uitat în jur, a văzut că nu e stația la care voia, s-a urcat la loc și a coborât la Parc. N-am văzut în viața mea ceva mai insane. Când venise în stație, s-a urcat pe bancă și acolo a așteptat autobuzul.
M.E Parcă e din Bulgakov scena
I.H. Fix așa. Era un câine negru, lucios, foarte slăbuț și părea foarte preocupat să prindă neapărat autobuzul. Toți oamenii din autobuz vorbeau cu el, pentru că era foarte straniu. Nu părea deloc pierdut. S-a urcat și s-a așezat într-un colț al autobuzului. La un moment dat, la stația “Auchan” au urcat oameni cu plase și te-ai fi așteptat, câine fiind, să miroase plasele. S-a uitat cumva la ele pentru o fracțiune de secundă și a decis că...azi nu. Are altă treabă. Distracția mea principală în viață este să mă uit la oameni, jur. Acum stau la parter și geamurile mele dau la o alee care dă spre parc. Nici nu trebuie să ies din casă. O să ajung baba aia de la parter. De fapt, ce să ajung? Sunt!
Nu mă pricep la promovat filmele în care joc și n-aș chema oamenii pentru motivul de a vedea cum se face un film, pentru că nu toți documentariștii sunt așa. Rebeca e un model de oprtunism și lene. Ar fi foarte trist dacă cineva care nu se uită la documentare prea des ar crede că așa sunt documentariștii.
M.E. Ai întâlnit trăsăturile astea la alți oameni?
I.H. Am compilat trăsături pe care le-am văzut la mai mulți oameni. Mi se pare că Rebeca nu e foarte etică. Se bucură că iese cu scandal, fiindcă îi ușurează ei munca la montaj. Personajul sunetistului e mult mai etic și echilibrează lucrurile. El e vocea moralei.
M.E. N-aș încheia discuția fără să vorbim de elefantul din cameră. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen...Poate lumea nu știe, dar avem și noi în cinema frați...
I.H. Cămătaru...(râde)
M.E. Cum e să lucrezi cu fratele tău, Ion Indolean?
I.H. Noi am stat în aceeași cameră în copilărie. Suntem destul de apropiați și destul de buni prieteni. Ne e ușor să lucrăm împreună pentru că ne cunoaștem foarte bine. Nu e complicat să-mi dea indicații și să le înțeleg. Sunt și mai mare ca el. De când era mic aveam grija asta, să nu-l bată copiii la bloc.
M.E. Făceați tradiționalele piese în casă?
I.H. Îl coregrafiam pe Ion. Când avea vreo 3-4 ani îi făceam costume, era o distracție foarte mare. Îl puneam să meargă în sufragerie și să facă un mic performance.
M.E. Deci ai putea zice că l-ai influențat un pic
I.H. Influențat, da. Major influence.
DESPRE ACTORIE:
Preocupare obsesivă nu e cum joc eu, ci cum se joacă. Meșteșugul mă obsedează. Philip Seymour Hoffman era etalonul meu. Mi se părea așa subtil. Nu prevezi care va fi următorul pas, dar odată văzut ți-era evident că asta urma. Plus o doză foarte mare de risc în deciziile pe care le ia, chiar dacă sunt drame mărunte, cotidiene. E un tip de a pregăti și a-ți face un traseu, de a te duce cu un soi de curaj. Te arunci de pe o stâncă cu convingerea că structura asta pe care tu ai pregătit-o e acolo și că funcționează. La actori foarte mari nivelul ăsta de imprevizibil se combină perfect (Ilinca Hărnuț).
duminică, 17 aprilie 2022
"Nu apreciez lipsa de sinceritate din societate" (regizorul Ion Indolean)
Ion Indolean este critic de film, regizor și asistent universitar la Facultatea de Teatru și Film “Babeș Bolyai”. Are 29 de ani. Primul lui film de lungmetraj, “Discordia”, a câștigat în 2016 Premiul de Debut la TIFF. Filmat independent de Numa Film la Cluj în 2018, “Toni & prietenii săi” a fost selectat la festivalurile de la Varșovia (2020) și TIFF (2021), iar în 19 aprilie va avea premiera la Timișoara în prezența regizorului. Urmează să fie lansat în cinematografe în cursul acestui an. Interviul cu Ion a fost editat pentru claritate (consemnat de Lucian Mircu).
Marele Ecran: “Toni & prietenii săi” m-a făcut să mă gândesc la gheața foarte subțire pe care te plimbi când faci un film, mai ales dacă ești începător. Nu știi cât e nepricepere, cât e impostură. Pe lângă că e mockumentary, este și despre procesul de a face un film. Pentru început te-aș întreba dacă ai folosit o experiență reală?
Ion Indolean: Nu am făcut un documentar să mă lovesc de lucrurile astea, dar am preluat diverse elemente observate când am făcut primul film. Nu știu cum e în alte țări, dar la noi există de multe ori un soi de bravură. Oamenii încearcă să vândă ceva fals, ceva ce nu sunt. Mimează niște imagini care evident nu sunt reale. Personajul Rebeca (regizoarea din film) e gândit la modul ironic. Ea pretinde că e o persoană deschisă și înțelegătoare, care poate jongla între două lumi, dar de fapt are mari preconcepții față de orice. Problema ei principală e că nu acceptă alte idei și nu îi ascultă pe alții, dar mimează deschiderea asta. Trăim într-o lume prefăcută, unde dacă spui ce gândești riști să fii marginalizat. Odată ce spui ce gândești, lezezi pe cineva. Asta mi se pare trist și o mare problemă a lumii în care trăim. Nu doar în România. În Occident cred că e și mai acută problema asta a “politic-corect”-ului care ne limitează în idei și mai ales în manifestarea lor. Concret, în felul în care ne exprimăm, acționăm și ne raportăm la ceilalți. Asta nu poate naște decât monștri sau...
M.E. Autocenzură...
I.I. Exact. Autocenzura o să nască niște frustrări mari, care la un moment dat explodează. Am gândit filmul tocmai în ideea asta, că nu poate să țină la nesfârșit lipsa de comunicare reală. Orice conflict escaladează până la un punct în care devine insuportabil. Nu pot să zic că am trăit exact situația asta, dar am construit personajele preluând caracteristicile unor oameni cu care am intrat în contact și care mi s-au părut nesinceri. Și cu mine, și cu ei înșiși. Nu apreciez lipsa asta de sinceritate din societate.
M.E. Au fost momente din acestea nesincere în timpul filmărilor? Discuții conflictuale care s-au regăsit și în filmul real?
I.I. Oamenii pe care i-am ales și care au acceptat să joace în film, deci și ei m-au ales pe mine, știau ce vreau eu și echipa. Am gândit tot procesul cu directorul de imagine Horațiu Curuțiu, el e și producător. Nu am avut energie negativă la filmări. Sunt de principiul că, dacă vrei să faci un proiect, trebuie să elimini orice disensiuni, adică trebuie discutate. Ne-am întâlnit de multe ori cu actorii înainte de filmare ca să înțeleagă ce vreau de la ei, dar să înțeleg și eu cum sunt ca oameni și cum pot să-i pun în valoare. În felul ăsta au putut să improvizeze și să-și aducă aportul lor. Să fie și ei creatori în povestea asta. De exemplu, mare parte din personaje au hainele lor de acasă. În perioada filmărilor, am vorbit cu actorii pe numele lor din film. Oamenii de la tehnic, mai tineri, îi știau numai după numele din film. Actorii principali au stat împreună în aceeași casă. S-a creat o lume destul de unitară, în care fiecare pare că e omul respectiv. Asta am urmărit: ca povestea să se confunde cu realitate, să nu mai știi dacă chiar s-a întâmplat sau e imaginat. La premiera de la Varșovia, o persoană din public m-a întrebat dacă e documentar sau ficțiune. Atunci am putut zice că mi-am atins scopul.
M.E. În interviul cu protagonista Ilinca Hărnuț îi spuneam că mi se pare oarecum nișat pentru cei interesați de cum se face film. Ea mi-a zis că tu ai primit feedback și din afara industriei.
I.I. Nu e un manual de cum să faci sau să nu faci un film. Povestea e universal valabilă. Tu ai de fapt un conflict între două clase sociale și culturale, care poate fi de interes și pentru un om fără tangențe cu lumea filmului. Avem niște tipologii foarte clare cu care poți empatiza, în funcție de personalitate: nesimțitul de serviciu, omul cu bun simț dar nu până la capăt, povestea celui care a mers în Occident să-și găsească norocul, ca un produs al tranziției. L-am arătat mai multor prieteni care nu sunt din lumea filmului și fiecare a înțeles altceva. Cu unii am copilărit și au înțeles contextul cultural și social din care vine Toni. Au înțeles povestea, pentru că au trăit-o sub diferite forme. Povestea de cartier, în care ai un om care e produsul anilor 2000. Are îndeajuns de multe straturi încât fiecare om să își extragă câte ceva, dacă e deschis la poveste. Poate pe unii îi va interesa procesul de realizare a unui film, poate pe alții conflictul între culturi sau un personaj anume.
M.E. Ai pornit de la început cu ideea să arăți acest conflict cu instrumentele mockumentary-ului?
I.I. Noi am pornit de la ideea chiar mai extremă de a face un mockumentary pur. În care nici să nu avem partea de ficțiune și să avem mai mulți actori neprofesioniști. Am făcut până la urmă un hibrid ca să aibă totuși încă un strat, povestea asta în ramă. Povestea documentariștilor care încearcă să prezinte povestea lui Toni.
M.E. Care sunt influențele tale în zona de mockumentary? “Man Bites Dog”, cu Benoit Poelvoorde?
I.I. Îmi place „Man bites dog”. Nu am trecut prin procesul ăsta cu actorii, de a vedea filme înainte pentru documentație. Cred că primul mockumentar pe care l-am văzut e “Zelig” al lui Woody Allen. Ni l-au arătat la un curs prin anul I sau II la facultate. E foarte faină ideea asta: să construiești o poveste fictivă, dar să o arăți în termenii unei povești reale. Și cu atât mai mult să îl convingi pe om că se uită la realitate. Mi-a plăcut și ideea de poveste în poveste cum e în „Synecdoche New York” (de Charlie Kaufman, 2008, n.n.). Chestionează ideea de film și ideea de realitate prezentată în film. De aici am pornit: să chestionezi mediul în care te miști. Asta mi-a atras și multe antipatii, pentru că în orice proiect mă bag, îmi place să chestionez proiectul și valabilitatea lui. Oamenii ajung să fie agasați, pentru că nu au dorința să dezbată. Eu vreau să înțeleg mai bine chestia pe care o facem. Nu mă pot convinge pe mine de ce facem ceva dacă mai întâi nu dezbat. Asta m-a interesat și la limbajul cinematografic: cum funcționează și de ce facem, până la urmă, filme. Cam astea sunt influențele.
M.E. Apropo de influențe, am întrebat-o și pe Ilinca și reiau întrebarea că e valabilă și la tine. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen, lumea nu știe că avem o pereche de frați și în cinemaul românesc. Cum a fost să lucrezi cu sora ta, Ilinca Hărnuț?
I.I. Aș vrea să o laud încă o dată, mai ales pentru prima experiență cu “Discordia”. L-am filmat în 2015, când aveam 23 de ani. Eram la masterat, încă îmi căutam drumul. Ilinca ne-a ajutat foarte mult, cu lucruri pe care nu le știam, nu le vedeam, din lipsa experienței. Mereu am simțit că mă pot baza pe ea și că îi pot încredința cel mai greu rol dintr-un film sau dintr-un proiect. Știu că nu o să facă doar o treabă tehnică bună, dar o să vină și cu aportul ei creativ. Relația noastră e bună și profesional, nu doar uman.
joi, 16 decembrie 2021
Benga Top 2020 - 2021
"Știu că pandemia se va înrăutăți, nu se va opri, se va dovedi și mai consumatoare de viață. Totul e haos, ca într-un fantasy. Te uiți la toate filmele apocaliptice și îți dai seama că scenariștii lor au fost niște profeți"
"E.T." pentru utilizatorii de TikTok: Psycho Goreman
Home invasion à rebours: Caveat
sâmbătă, 9 ianuarie 2021
Cu ce am rămas din 2020
De obicei, aici, pe Marele Ecran făceam un top de final de an. De obicei, făceam și un joc de cuvinte deloc original gen "15 filme din 2015", 17 din 2017, ați prins ideea. Am lăsat jocurile numerologice deoparte și ne-am adunat, abia acum, filmele cu care am rămas din acest an...diferit. Nu mai vorbim că spațiul de cinema s-a mutat în living și online (ca multe aspecte din viețile noastre). Filmele adunate mai jos au prilejuit, uneori, momente de auto-reflecție, alteori ne-au ajutat să facem față, deseori ne-au permis să evadăm și, în general, au fost cine-terapie pentru Lucian, Felix și Richie (selecția lui Richard de titluri o găsiți în imagine).
miercuri, 23 decembrie 2020
Vinerea animată pe canapea (ediția 2020)
Unele lucruri nu se schimbă. Printre acestea, lista lui Felix Petrescu cu animațiile cernute în anul ce s-a scurs (nu toate din 2020), recomandate cu cine-entuziasmul care îl caracterizează. Atenție, nu sunt (neapărat) recomandate pentru copii. Dar sunt absolut recomandate devoratorilor și observatorilor scenei animate care vor să alunece în vizuina fantastică a iepurelui pentru niscaiva hrană vitală unei minți curioase și creative. Click pe titluri pentru vizionare și...Sărbători animate!
luni, 14 decembrie 2020
2020 de speriat (dacă mai era cazul)
"Låt den rätte komma in" cu pinteni: The Wind (2018)
"Rochelle, Rochelle" vazut de Onur Tukel: Bliss (2019)
"Funny Games" reimaginat de Tom Green: Fingers (2019)
Cred ca acesta este inceputul unei frumoase Trilogii: Color Out of Space (2019)
"First Blood" via Pemberton & Shearsmith: The Droving (2020)
"Breaking the Waves" meets Astron-6: The Curse of Audrey Earnshaw (2020)
"Northern Exposure Christmas Special" de J. Todd Anderson: The Wolf of Snow Hollow (2020)
"The League of Gentlemen" goes to Burkittsville: Koko-di Koko-da (2019)
"Hereditary" in stil Joe R. Lansdale: The Dark and the Wicked (2020)
Călin ne propune la pachet și o piesă ca ilustrație muzicală în timpul cercetării acestei liste. Noi vă reamintim vorba ceea: cel mai întuneric este înainte de răsărit (sau înainte de finalul eclipsei, dacă ținem cont de fenomenele astronomice la zi).
vineri, 27 decembrie 2019
Ce am văzut în 2019 și a rămas cu mine
luni, 21 octombrie 2019
Astra 2019 (corespondență)
Hey! Bro e un doc rusesc teribilist. Urmărindu-i firul vulcanic, am avut impresia că regizorul i-a plătit pe cei doi puști să-și facă de cap. Par provocați în permanență să-și depășească limitele: beau mult, fac scandal, agață fete și se distrează de parcă ar fi sfărșitul lumii (care poate chiar a avut loc deja, așa cum remarcă un personaj). Hey! Bro te face să vrei să dansezi pe străzi și să uiți un pic de rigorile morale ale societății în care trăim.
Ziua 2
(corespondență de Răzvan Băloi)
