marți, 11 octombrie 2016
Ce inseamna sa faci film independent in Romania
Are cuvantul Dragos Bucur:
Am muncit 2-3 luni inainte de filmari sa strangem serviciile si banii pentru Două Lozuri. Am filmat cu colegii mei Dorian Boguta, Alexandru Papadopol, Ruxandra Serban, Andi Vasluianu, Serban Pavlu, Eliss Elisa, Codin Maticiuc, Ligia Matei, Ana, Alex si toti ceilalti, 15 zile cate 14-15 ore, am strans cabluri, am carat generatoare, am pus masa pentru echipa, ne-am rugat de oameni pentru diverse lucruri pe strada, am facut catering. Alte 3 luni de post-productie - Paul Negoescu a stat impreuna cu Alexandru Radu zile intregi la montaj, Ana Draghici a stat 5 zile la colorizare cu ochii in ecran, Florin Ardelean a stat alte saptamani la sunet, am baut mii de cafele in total, am fost la nu stiu cate vizionari ca sa semnam cu unul dintre cei mai mari distribuitori din tara, am negociat cu radiouri, cu televiziuni prezenta in emisiuni, m-am certat cu prieteni si mi-am facut altii, ne-am certat intre noi si ne-am impacat. Am fost in Mall-uri sa ne promovam filmul, am carat noi singuri panouri si podiumuri, am organizat premiera, am apelat la toti cunoscutii si prietenii pe care ii aveam.Am riscat o gramada de bani pe o campanie ciudata (dam o Dacie reconditionata) si am filmat spoturile campaniei in pauzele de alte filmari. Două Lozuri este nr 1 la public si incasari intre filmele romanesti din ultimii ani in prima saptamana si la 100 de spectatori distanta de cel mai bine vandut film (si aici ne comparam cu blockbustere americane). Si pe principiul "suntem romani, hai sa ne dam in cap reciproc", un grup de baieti si fete au decis sa faca lumea sa creada ca Două Lozuri e un film prost trolland notele de pe IMDB si Cinemagia. Bai, nu e corect! E chiar nedrept si trist, e asa nasol incat imi e mila de ei pentru ca e bine si amuzant sa te pisi pe munca a 100 de oameni. Si eu cred atat de mult in filmul asta, incat mai fac un pariu:)) Ii invit pe troleri sa vada filmul. Gasim un loc, de comun acord o ora si o zi, platesc eu toata sala! Daca va place, schimbati atat de multe note incat sa revina filmul la nota 8.8, daca nu va place, eu raman cu sala platita si filmul cu nota la care e acum.Va bagati?
Nu degeaba a luat trofeul pentru film independent la Ceau, Cinema!
vineri, 7 octombrie 2016
Semnul lui Zorro + live scoring
En garde! Proiecție specială la ediția opt Timishort: "Semnul lui Zorro" live, pe muzica trupei KGP din Polonia. Sâmbătă, 8 octombrie, ora 22, la Sala 2 a TNT.
„Semnul lui Zorro” (1920) e primul film care înfățișează aventurile lui Zorro, impunând standardele pentru următoarele filme și devenind o inspirație pentru producțiile viitoare despre răzbunătorul mascat. Regizorul Fred Niblo a realizat o serie de drame clasice de epocă, precum „Ben Hur” și „Cei trei muschetari”, dar „Semnul lui Zorro” a stabilit standardul de „filme de capă și spadă”, pentru o lungă perioadă. Filmul înfățișează toate elementele clasice ale genului: o intrigă în ritm alert, dueluri și urmăriri, răsturnări bruște de situație, umor și comic de situație, precum și un protagonist eroic, bine-definit.
„Semnul lui Zorro” își datorează succesul și protagonistului, legendarul Douglas Fairbanks. Această super-vedetă a începutului secolului XX a devenit cunoscută pentru interpretarea unor eroi de legendă sau din literatură; a jucat personaje precum Robin Hood, d’Artagnan, Don Juan sau Hoțul din Bagdad. Dar interpretarea lui Don Diego de la Vega din „Semnul lui Zorro” a fost cea pentru care e amintit în istoria cinematografiei.
Kochankowie Gwiezdnych Przestrzeni („Iubitorii de Stele”) e una dintre cele mai energetice și atractive trupe de pe scena muzicii poloneze moderne. Trupacombină funk-ul cu reggae și rock-ul garage cu rock-ul psihedelic al anilor ’70. Totul – cu un anume simț al umorului și al ironiei. În ultimii ani, au susținut concerte în multe locuri din Italia, Grecia, Germania, Slovacia și, desigur, Polonia. Acum, e timpul pentru România și Timishort! Veniti sa savurati versiunea „KGP” a coloanei sonore pentru „Semnul lui Zorro”.
joi, 6 octombrie 2016
Intre viata si filme
Pentru unii viata bate filmul.
Pentru altii, filmul bate viata.
Dar pentru cativa, putini, filmul este viata.
Marian Radulescu lanseaza asta seara de la ora 19, la Carturesti (Mercy) al treilea volum din seria Pseudokinematikos: Intre Viata si Filme, editat de Filos.
Suntem bucurosi sa fim acolo. Iata cateva din randurile pe care le-am scris in postfata cartii:
"Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puțin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos."
Si un rand din dedicatia lui Marian pe volumul meu:
"Inclusiv in cinema, ceea ce este esential nu se poate vedea cu ochii."
sâmbătă, 1 octombrie 2016
Două Lozuri. Norocul neașteptat al filmului românesc
Fain, fain. Am râs cu hohote.
Superamuzant filmul
****Ciprian Tribune******
A doua zi, mergând pe stradă
mă pufnea râsul la fiecare
mașină albă pe care o vedeam
"Ce culoare are mașina asta?"
*****SunDeea Times*******
Sunt opiniile unor oameni obișnuiți, nu ale unor critici de film. Spectatori normali, care văd filme și la multiplex, și la televizor. Unii dintre ei mai îngheață ocazional și la vechiul cinema de cartier, alții nu mai cred de mult în cinematograful românesc. Până la urmă, pentru toți aceștia există Două Lozuri, filmul cu care am deschis festivalul Ceau, Cinema! la Timișoara.
"Sincer când am auzit că e un film românesc am venit, așa, fără nicio așteptare", mi-a zis unul din invitații noștri. Mi-a scris apoi mesaj: "Faină comedia de aseară. Am rîs bine." Un director sobru de companie a venit cu băiatul de 8 ani. "Eram sigur că o să se plictisească și vom pleca imediat. A doua zi îmi zicea replici din film și mă întreba când mai mergem să vedem filmul".
Sigur că speram să prindă la public, dar am fost surprins de reacția sălii. Văzusem prima dată filmul prin primăvară, ca să ne hotărâm dacă începem festivalul cu el. L-am văzut singur (e important amănuntul), pe laptop. Am râs și mi s-a părut o comedie simpatică și proaspătă, bine jucată, bine scrisă și regizată, dar nu m-a dat pe spate.
Două luni jumate mai târziu, avea să mă dea pe spate. În primul rând, sala cinematografului Timiș era arhiplină. A trebuit să dau vestea proastă unor oameni, care au ajuns la trei minute după începerea proiecției: "Mai sunt locuri doar pe jos. Intrați dacă doriți".
Dar ceea ce se întâmpla în sală era și mai neașteptat. Se râdea la fiecare replică. Chiar se aplauda după replici. Hohotele erau molipsitoare. Ritmul poantelor era perfect (mă refer în special la o scenă cu un polițist). Simțeai ceva în aer. Era o vibrație nemaipomenită. Și mi-am dat seama cât de importantă e vizionarea colectivă, față de vizionarea solitară, de acasă. Oamenii au nevoie de această experiență comună, mai bogată. Nu se compară cu nimic să râzi 90 de minute împreună cu 600 de oameni. E ca exaltarea pe care o simți la capătul unui maraton, minus partea de efort.
Nu e doar observația mea:
"Am văzut sala cum n-am văzut-o niciodată și cum nu m-aș fi așteptat să o văd vreodată. Cinematograful era plin ochi, toate locurile erau ocupate, ba chiar nu mai era loc nici pe jos. În deschidere a rulat filmul independent Două lozuri, la care invitați speciali au fost regizorul Paul Negoescu, directorul de imagine Ana Drăghici și actorul Alexandru Papadopol. Se simțea atmosfera de festival, energia pozitivă și entuziasmul oamenilor, filmul a fost foarte bine primit de public și s-a râs pe măsură" a scris Denisa Balint, pentru Acoperișul de Sticlă.
"Am râs până m-a durut burta, până am început să mă țin de gură pentru că mi se părea că sunt cea mai zgomotoasă dintr-o sală întreagă de oameni care râd." a zis Andra Costa în Suburban Magazine.
Cu tot cu sesiunea de Q & A, a fost un început perfect de festival (cu regretul că, din cauza vremii, nu s-a întâmplat la Grădina de Vară). Îmi doresc să avem pentru la anul un start asemănător (poate Două Lozuri 2 :). M-am bucurat că filmul a fost răsplătit cu trofeul Ceau, Cinema! pentru film independent (Două Lozuri e o producție independentă, făcută cu banii care la alte producții se dau numai pe catering, plus munca uriașă și entuziastă a multor voluntari din echipa de filmare).
Am speranța că Două Lozuri ar putea reda încrederea publicului autohton în cinematografia sa. Chiar și a părții de public care de obicei se bucură pe facebook la premii dar nu vine în săli. Chiar și a celor care zic că nu vor să-l vadă iar pe Dragoș Bucur mâncând ciorbă. Ei bine, Bucur nu mănâncă ciorbă aici. Papadopol însă are vreo 15 secunde în care își desface foarte tacticos un senviș. Două Lozuri e dovada că se poate face cinema de public și, în același timp, de calitate.
Sigur, nu mă aștept să schimbe singur percepțiile. Direcția a început și cu Câini și, în curând, va fi continuată de Afacerea Est (de Igor Cobileanschi) și 6,9 pe scara Richter (al lui Nae Caranfil). Mai e nevoie de un factor esențial: oameni în săli.
Mulți dintre cei care au fost la deschiderea Ceau, Cinema! mi-au zis că vor să revadă filmul. Din 7. 10, intră în cinematografe. Ca să nu uitați cifrele, lipiți-vă un bilet de frigider! Două Lozuri e ca un bilet câștigător, pe care n-avem voie să-l pierdem.
Între numeroasele reacții faine, cel mai tare m-a emoționat mesajul primit a doua zi după proiecție de la contabila asociației noastre ( nu e ea cel mai mare cinefil; se mai uită seara la câte un film):
Soțul contabilei mi-a zis recent: "Mergem să-l mai vedem o dată. Îl luăm și pe copil cu noi. Merită băieții 10 -15 lei".
vineri, 30 septembrie 2016
Trailerul zilei: Aliyah Dada
Istoria contorsionată a României, datorată poziției sale geografice, dobândirea sau pierderea unor teritorii, supunerea față de o putere sau alta și, deci, aderarea la ideologiile impuse de acestea, și-a pus determinant amprenta asupra relațiilor cu evreii. De la o ură crescândă la finalul secolului al XIX-lea, care a culminat cu Holocaustul, până la participarea activă a populației evreiești la construirea societații comuniste și ocuparea unor poziții importante la vârfurile ierarhiei de stat, care avea să se răstoarne în scurt timp și să se transforme într-o vânătoare de sioniști, s-a ajuns ca aproape toată comunitatea evreiască să caute să părăsească România, cei mai mulți fiind vânduți la propriu noului stat Israel. Este o poveste de “dragoste și ură” – două părți incapabile să trăiască împreună, dar și nostalgice după despărțire.
Aliyah DaDa este o incursiune personală, bine documentată a autoarei Oana Giurgiu în istoria evreilor din România, în relația când absurdă, când paradoxală, dintre români și evrei, ca un tablou suprarealist care se construiește vizual printr-o serie de colaje, îmbinând contextul istoric mare cu interviuri, amintiri și istorii individuale.
Filmul urmărește emigrația evreilor din România către Palestina, surprinzând și relațiile acestora cu românii, în cei peste 130 de ani scurși de când primii evrei au luat drumul Palestinei. Contextul în care s-au desfășurat aceste valuri de emigrație va revela adevărata istorie a României și a Europei de Est, precum și cea a nașterii statului Israel. Filmul abordează subiecte delicate pentru istoria țării noastre și a comunității evreiești, cum ar fi apropierea României de Germania nazistă, persecuția evreilor, Pogromul de la Iași, implicarea lor în construcția Partidului Comunist sau înțelegerile economice secrete din perioada comunistă dintre România și Israel.
Povestea este decupată vizual în stil dadaist, într-un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Iancu, doi evrei cu rădăcini în România. Documentarul a fost bine primit de critică și de public la Festivalul Internațional de Film Documentar Astra de la Sibiu, în toamna anului trecut, când a avut premiera mondială iar anul acesta a luat premiul Gopo pentru cel mai bun film documentar.
Mulțumim Oanei Giurgiu și Libra Film, precum și Anei Kun pentru invitație.
joi, 29 septembrie 2016
luni, 26 septembrie 2016
5 chestii faine în Câini, un western de Dobrogea
1. Vorbele
puţine, miza pe capacitatea privitorului de a prinde detaliile din context. Dialogurile
bine decupate, fără nicio replică în plus şi multe fraze memorabile. Unul din
schimburile mele favorite de replici e între poliţistul-detectiv Hogaş
(Gheorghe Visu) - şef bolnav terminal al unei secţii rurale de poliţie subfinanţate
cronic (« abia dacă primesc suficienţi bani să bag benzină în maşină »,
spune la un moment dat) - şi Samir (Vlad Ivanov) - mafiotul care ucide cu aceeaşi
nonşalanţă cu care îşi aprinde o ţigară.
Hogaş : Te temi de ceva ?
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.
2. Dogoarea
dobrogeană şi dealurile aride – decorul perfect pentru o intrigă de tip western.
Plus felul în care căldura migrează de pe ecran şi te face să simţi sufocarea, tensiunea
din spatele frunţilor şi al cefelor asudate – de la soare şi, mai ales, de la frică.
Deşi nu urmăreşte cowboy călare, acţiunea din Câini are suficiente ingrediente tipice
unui western: de la ferma din mijlocul pustietăţii la răbdarea cu care
poliţistul îl urmăreşte pe răufăcător şi la senzaţia de lume scăpată de sub
controlul legii. Plus faptul că filmul face cu ochiul discret şi către alte două
poveşti neconvenţionale de tip western: Moara cu noroc de Slavici şi No Country
for Old Men de fraţii Coen.
3. Tempoul
alert, ţinut nu numai de scenariu, ci şi de o distribuţie în care toate
rolurile principale sunt jucate excelent. Fără teatralităţi, fără îngroşări, ci
mai degrabă low-key, cu miză pe expresie, pe gest şi pe acţiuni neaşteptate. Vlad
Ivanov – în pielea „celui mai rău personaj, de la diavol încoace”, cum îl numea
presa franceză la Cannes –, Gheorghe Visu – pe post de poliţist de ţară,
îmbătrânit în lipsuri, dar încă posesor de coloană vertebrală şi hotărât să facă
ceea ce trebuie până când viaţa îi e cucerită definitiv de cancer. Dar şi Dragoş
Bucur – cu masca perpetuă a fricii reprimate anevoie pe faţă. Sau Costel
Caşcaval şi Raluca Aprodu, în rolurile lor episodice.
4. Sunetele
obsedante: lătratul căţelei numite (ironic) Poliţia, corzile atinse în acorduri
ce construiesc un fond sonor demn de Hitchcock.
5. Faptul
că e un film bun în accepţiunea largă a cuvântului, nu doar după standarde „de
festival”. Cu acţiune, cu suspans, cu un fir narativ uşor de urmărit, dar care
îţi provoacă atenţia şi intelectul, nu te fac să te simţi ca un devorator tâmp
de popcorn, cum fac suficiente blockbuster-uri hollywoodiene. E la fel de
potrivit pe ecranul de la Multiplex ca şi pe cel de la Cannes. Chestie rară, aş
zice.
vineri, 23 septembrie 2016
Un spectator "obișnuit", despre Sieranevada și Câini
Fie vorba între noi, nu e chiar un spectator obișnuit. A fost proiecționist în cinematografele Timișoara și e cam de vârsta domnului Lăzărescu Dante Remus. L-am întâlnit ieri în centrul orașului, "la porumbei", și m-a luat direct:
Ai văzut ăsta, Servada?
Sieranevada?
Da. Pfuai. Eu l-aș împușca pe regizor (o declarație aproape amuzantă, dacă te gândești la Aurora, filmul anterior al lui Cristi Puiu, n.m.). E o rușine. Și mai vrea și premiu, probabil. Întârzierea preotului la slujba aia de pomenire. Ăsta nu-i film de a ține publicul în sală două ore și 48. N-am stat până la sfârșit, pentru că totul se întâmplă într-un apartament, întuneric, nu se aprind becurile, nu se aprinde nimica. Și se ceartă ei între ei că nu mai vine preotul. La ăla i-e foame, "așteaptă preotul!", "stai că vine!", ba că își amintește nuștiuce. E un film ca guma de mestecat. Îl întinzi până se rupe. Cât merge, atâta o întinzi, un metru, doi metri. Dup-aia , pac!, s-a rupt. Gata filmul! Sau faci un balon și cât de mare se face balonul, îi dai drumul. Dacă merge, bine, dacă nu - poc! Nici actorii...Se plimbă p-acolo prin București, afară în stradă, în zăpadă. Două minute, că e iarna. Restul, în casă. N-aprinde un bec, totul întuneric. Tot mergi pe bâjbâială. Ba una mi se pare să-mbată, sau a luat droguri. În rest subiectul e de-a moaca. Omul dacă intră și vede că tot aia, tot aia, parcă se agață acul la disc. O dat probabil o grămadă de bani pe nimica. Mai bine dădea la săracii ăștia care cerșesc p-aicea, o săptămână să aibă de mâncare.
Asta-i viziunea regizorului până la urmă
Ce vizune, dom'le în filmul ăsta? Ce înseamnă viziune?
Îți arată cum e lumea
Care lume? Că totul e într-un apartament. Într-o familie. Care lume? Lumea din apartament e familia. Lumea e asta de-aici (și arată cu gesturi largi spre lumea care se plimbă pe Corso în jurul nostru).
Câini e mai interesant. Ceva mai...mișcă în el. A avut acțiune în el. Are și niște surprize.
Mulțumesc. Mi-ați făcut o cronică de film.
Asta-i cronica unui simplu spectator.
*
Nu omorâți mesagerul. Părerea mea despre Sieranevada am zis-o deja ( Natura umană surprinsă adevărat e mai spectaculoasă, mai captivantă, mai amuzantă și mai plină de mici revelații decât orice 3D sau IMAX.). Dar tipul acesta de opinie vizavi de filmul românesc ca al bătrînului meu proiecționist, l-am auzit de o sută de ori și am vrut să-l consemnez aici, că e reprezentativ pentru o halcă de public.
E sinceră nevoia de a vedea și filme românești de public reușite (cum e cazul Două Lozuri sau noul Caranfil, care vor apărea în următoarele luni). Iar thriller-ul Câini ( de Bogdan Mirică), ajunge și la spectatorii din Timișoara începând de azi, 23 septembrie. La Cinema City și Cinema Timiș (de luni). Cu Dragoș Bucur, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu, alături de Teodor Corban, Raluca Aprodu, Costel Cașcaval, Emilian Oprea.
marți, 20 septembrie 2016
Cupola pierdută a lui Apollo
DE LA CINEMA APOLLO LA POST-LE CINEMA
Cinema Parc era la doi pași de casa părintească. De fapt, era adevărata mea casă. La 6 ani, vedeam aici și două filme pe zi. Parc era bona mea, sursa mea de magie și povești de ‘noapte bună’. Vedeam filme sovietice, indiene, Superman, orice, tot! La Piedone se zguduia de râs sala arhiplină. Lumea uita de foame, de Ceaușescu și de scaunele incomode. Am retrăit recent senzația la comedia Două Lozuri, la Timis (ultimul cinematograf funcțional, din 13 cate a avut orașul in anii '80). Aplauze dupa replici, hohote molipsitoare si aerul care vibra. Nu se compară cu vizionarea de acasă. La Cinematograf am învățat ce înseamnă să împărtășești o experiență cu ceilalți. Am alergat toată viața după fericirea asta.
Voiam de mult să scriu despre cinematograful copilăriei. A venit la fix campania Privește Orașul, inițiată în cadrul Bienalei timișorene de arhitectură BETA, pentru care am fost invitat să scriu cele 100 de cuvinte de mai sus.
Ce n-a încăput în ele, a fost istoricul clădirii. Aveam să aflu mult mai târziu că Parc s-a numit la început Apollo. În 1909, când a fost construit după proiectul arhitectului Josef Ecker Jr., era al doilea cinematograf al orașului. O clădire frumoasă, cu cupolă, decorațiuni și fronton clasicist, urâțită în anii '50 de o intervenție brutală în stilul modernist-sovietic.
Așa aveam să o cunosc în anii '80, în parcul Poporului (actualmente Regina Maria). Nici la interior nu era mai atrăgătoare. Scaunele vopsite gri erau tare incomode. Un miros acru te lovea încă din holul cu casieria, probabil de la igrasie. Dar nu mă deranja. Mergeam aici și de două ori pe zi, pe bilete de 4 lei. N-a avut un destin glorios nici după Revoluție. A devenit pe rând discotecă, club de biliard și, în fine, club de fițe intitulat ironic Le Cinema.
Ultimele intervenții/ restaurări asupra clădirii au fost făcute în 2005 cu respect față de trecut și în acord cu prezentul. Au fost coordonate de arhitectul Romeo Szorad de la care avem planșele explicative de la final (mulțumim și profesorului Ioan Hațegan).
După ce a funcționat o vreme drept Le Cinema, s-a instalat din nou liniștea în clădirea mai bătrână cu 7 ani decât Neagu Djuvara. A rămas în picioare, ca martor al altor vremuri, un stâlp de la intrarea în Grădina de Vară Parc.
Nu știu dacă Apollo/ Parc/ Le Cinema va mai fi vreodată cinema, dar nu sunt sigur că aș fi îndrăgit așa tare filmele, că aș fi scris despre ele și aș mai fi co-organizat un festival de film, dacă n-aș fi fost vecin, odată, cu un cinematograf.
Click pe planșe pentru mărirea imaginilor
Cinema Parc era la doi pași de casa părintească. De fapt, era adevărata mea casă. La 6 ani, vedeam aici și două filme pe zi. Parc era bona mea, sursa mea de magie și povești de ‘noapte bună’. Vedeam filme sovietice, indiene, Superman, orice, tot! La Piedone se zguduia de râs sala arhiplină. Lumea uita de foame, de Ceaușescu și de scaunele incomode. Am retrăit recent senzația la comedia Două Lozuri, la Timis (ultimul cinematograf funcțional, din 13 cate a avut orașul in anii '80). Aplauze dupa replici, hohote molipsitoare si aerul care vibra. Nu se compară cu vizionarea de acasă. La Cinematograf am învățat ce înseamnă să împărtășești o experiență cu ceilalți. Am alergat toată viața după fericirea asta.
Voiam de mult să scriu despre cinematograful copilăriei. A venit la fix campania Privește Orașul, inițiată în cadrul Bienalei timișorene de arhitectură BETA, pentru care am fost invitat să scriu cele 100 de cuvinte de mai sus.
Ce n-a încăput în ele, a fost istoricul clădirii. Aveam să aflu mult mai târziu că Parc s-a numit la început Apollo. În 1909, când a fost construit după proiectul arhitectului Josef Ecker Jr., era al doilea cinematograf al orașului. O clădire frumoasă, cu cupolă, decorațiuni și fronton clasicist, urâțită în anii '50 de o intervenție brutală în stilul modernist-sovietic.
Așa aveam să o cunosc în anii '80, în parcul Poporului (actualmente Regina Maria). Nici la interior nu era mai atrăgătoare. Scaunele vopsite gri erau tare incomode. Un miros acru te lovea încă din holul cu casieria, probabil de la igrasie. Dar nu mă deranja. Mergeam aici și de două ori pe zi, pe bilete de 4 lei. N-a avut un destin glorios nici după Revoluție. A devenit pe rând discotecă, club de biliard și, în fine, club de fițe intitulat ironic Le Cinema.
Ultimele intervenții/ restaurări asupra clădirii au fost făcute în 2005 cu respect față de trecut și în acord cu prezentul. Au fost coordonate de arhitectul Romeo Szorad de la care avem planșele explicative de la final (mulțumim și profesorului Ioan Hațegan).
unul din stâlpii de la intrarea în Grădina de Vară
După ce a funcționat o vreme drept Le Cinema, s-a instalat din nou liniștea în clădirea mai bătrână cu 7 ani decât Neagu Djuvara. A rămas în picioare, ca martor al altor vremuri, un stâlp de la intrarea în Grădina de Vară Parc.
Nu știu dacă Apollo/ Parc/ Le Cinema va mai fi vreodată cinema, dar nu sunt sigur că aș fi îndrăgit așa tare filmele, că aș fi scris despre ele și aș mai fi co-organizat un festival de film, dacă n-aș fi fost vecin, odată, cu un cinematograf.
Click pe planșe pentru mărirea imaginilor
Mulțumiri arhitectului Romeo Szorad și istoricului Nelu Hațegan pentru documentarea furnizată pentru acest articol
vineri, 9 septembrie 2016
Casa Filmelor - 5 ani
Pentru noi a fost probabil prima oară când ne-am dat seama că am putea organiza un festival de film. Pentru o scurtă perioadă de timp, aveam tot ce ne doream. Tot ce (ne) lipsea. Un ecran mai mare. Un spațiu ca o cinematecă. Filmele pe care râvneam și noi să le vedem. Și spectatori cu care să împărțim bucuria/ nebunia. Așa a fost prima ediție de Casa Filmelor pe care am organizat-o la Plai împreună cu colegele de la Pelicula Culturală.
Au urmat multe momente fantastice: Aventurile Prințului Ahmed cu Makunouchi Bento (2012) sau Science Night tot cu ei (2013), avanpremiera Usturoi la Timișoara (2014), Plaiuri de Munte în Cinema (2014), Aferim! (2015). Practic, ne-am făcut toate hatârurile.
Dar hai să vedeți cu ce vă primim la a cincea ediție de Casa Filmelor pe care o gospodărim la Plai.
Începem azi, de la ora 18, cu cel mai așteptat film al toamnei, pe care îl puteți vedea în sfârșit la Timișoara cu această ocazie (tot de azi intră în cinematografe): Sieranevada de Cristi Puiu. Filmul surprinde o reuniune de familie pentru un parastas. Probabil știți asta deja. Știți și că ține aproape trei ore, durată 'perfect justificată', susține criticul Dan Făinaru, care mai spune că "filmat la nivelul ochilor, apartamentul devine un microcosmos al unei întregi lumi și dacă unele dintre lucrurile spuse sau văzute pe parcursul filmului par să fie incomplete, totul e intenționat, pentru ca spectatorul să umple aceste goluri".
Un microcosmos e și spațiul Casei Filmelor Ceau, Cinema!. Pot încăpea cel mult 60 de spectatori (pe bean-bags și saci cu bureți). Sunetul este asigurat prin căști (nu uitați să luați cu voi un act de identitate). Pentru cei care nu ajung sau nu mai au loc la proiecția de la Plai, duminică are loc lansarea oficială Sieranevada, la Filarmonică, în prezența echipei.
Sâmbătă, vă așteptăm cu filmele câștigătoare la festivalul Ceau, Cinema! 2016. De la ora 16.00 Soră-mea, în regia lui Kinga Debska (Polonia), recompensat cu Premiul Publicului. Un alt portret de familie, tot universal: două surori trebuie să facă faţă ideii că părinţii lor se apropie de sfârşitul vieţii.
De la ora 18.00, câștigătorul competiției Ceau, Cinema! din acest an, „Viaţa e o trompetă” în regia lui Antonio Nuic. „Un film cu un ansamblu de actori care joacă cu naturalețe și autenticitate, o regie cu mână sigură și atentă la detalii, un umor care izvorăște din situații vitale. Un film care ne aduce aminte că un sunet de trompetă reînnoadă țesătura fragilă a relațiilor dintr-o familie” - a fost motivația juriului pentru premiul acordat.
După concertele de la scena mare, deci după ora 23, vă așteptăm cu o selecție de filme portugheze premiate la festivalul Curtas Vila do Conde, unul dintre ele fiind semnat de Joao Rosas, regizor invitat la Ceau, Cinema. Un altul (Luminița) îl are în distribuție pe Dragoș Bucur.
Tot cu Dragoș Bucur este și Finale (de Dorian Boguță), unul din scurtmetrajele premiate la Timishort. Întregul palmares pe 2015 al festivalului timișorean de scurtmetraje va putea fi vizionat de la ora 18, atît la secțiunile Internațională și Națională, cât și la Videorama.
Programul începe de la ora 15, cu trei scurte despre arhitectura vie a Timișoarei oferite de Ordinul Arhitecților. Continuăm pe axa TIMIȘOARAD, de la 16. În secțiunea Filme Bănățene la Ceau, Cinema! ați putut vedea deja două scurte arădene: Libelula (de Mimi Sălăjan și Adelina Bulibașa, premiați pentru debut la Ceau, Cinema!) și White is the new white (de Rareș Hanțiu). Dar nu ați văzut încă Proiecționistul, un film de Norbert Fodor, care are toate ingredientele unui mockumentar simpatic și amuzant.
Maia Morgenstern joacă în Pieptiș (de Patrick Brăila), un film despre curajul de a-ți asuma ceea ce ești, la fel ca Vinovat de libertate (Mihai Stanciu), prezentate în același calup, de la 15. Patrick nu mai ajunge la Q & A, dar Mihai e la Plai.
Cam acesta e programul 'cincinalului'. Intrați în cinema-ul nostru din gospodăria Căpâlnaș ca și cum e al vostru. Primele proiecții din istoria cinematografului au fost făcute în corturi la bâlci, ca niște curiozități sau momente de magie. Ne întoarcem cu bucurie în acest spațiu.
Parteneri: Timishort, CitiZenit (Arad), Curtas Vila do Conde și Lectoratul Portughez la UVT (Iolanda Vasile), OAR.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)