miercuri, 10 august 2011
Nae Caranfil ii "aresteaza" pe Vera Farmiga si Mark Strong
Unul din cei mai dragi regizori romani, Nae Caranfil, isi pregateste debutul in limba engleza cu filmul Closer to the Moon. Pentru asta si-a rezervat doi din cei mai talentati si in forma actori "de personaj": Vera Farmiga (Up in the Air, Source Code, Henry's Crime) si Mark Strong (raul din Sherlock Holmes si Robin Hood, mafiotul in Rocknrolla). Subiectul filmului il constituie un heist bancar petrecut in vremea comunismului. Strong va fi Max Rosenthal, un evreu fost investigator-sef la Politia capitalei iar Vera, fosta sa iubita. Rosenthal si inca 3 acoliti sparg o banca in miezul zilei asigurand trecatorii ca filmeaza un film. Dupa ce sunt prinsi si condamnati la moarte autorii sunt obligati sa repete jaful pentru un film de propaganda comunist. Filmul e produs de Michael Fitzgerald (The Three Burials of Melquiades Estrada). Sa vedem cum trece domnu Caranfil testu de limba.
later edit (Lucian): Doua mici adagii la stirea ta de senzatie: Caranfil a mai dat test de limba (in franceza, cu Dolce far niente). Iar povestea din film a mai fost spusa in cinematograful romanesc, de Alexandru Solomon in Marele Jaf Comunist (2004).
later edit (Lucian): Doua mici adagii la stirea ta de senzatie: Caranfil a mai dat test de limba (in franceza, cu Dolce far niente). Iar povestea din film a mai fost spusa in cinematograful romanesc, de Alexandru Solomon in Marele Jaf Comunist (2004).
The Conspirator (2011)
rating: Brainwash
14 aprilie 1865. Al 16-lea presedinte american urmareste in loja sa de la Teatrul Ford, Washington, piesa Our American Cousin. In spatele sau, un actor strecurat pe nesimtite asteapta momentul oportun pentru a-l asasina. La 22:15 John Wilkes Booth isi descarca pistolul in ceafa lui Abraham Lincoln ucigandu-l, sare din loja pe scena si striga “Sic Semper Tyrannis” -motto-ul statului Viginia, ultimul bastion confederat in razboiul de secesiune ce era aproape de final. E un moment arhicunoscut in istoria americana, Lincoln fiind primul presedinte american asasinat. Desi un singur glonte a fost suficient pentru a-l ucide actul nu a tinut doar de un singur om. Nu stiu cati cunosc dimensiunea complotului care urmarea retezarea intregii conduceri politice unioniste in aceeasi seara, cert e ca alaturi de Booth au existat inca doi asasini, trimisi asupra vicepresedintelui Andrew Johnson si secretarului de stat William Seward. Dintre acestia doar Seward a fost atacat si injunghiat repetat de Lewis Powell in propria casa insa a supravietuit.
Prin The Conspirator, Robert Redford (regia) reda cu destul de multa acuratete evenimentele din seara fatidica si o parte din procesul pus pe rol pentru a domoli dorinta de razbunare a unionistilor. Opt persoane au fost acuzate pentru conspirare la uciderea presedintelui, 4 dintre ei fiind executati. In centrul acestei lectii de istorie e asezata imaginea unei femei, Mary Surratt (Robin Wright), mama unuia dintre conspiratori, acuzata si ea de planificare complotului si tainuire a conspiratorilor in internatul pe care-l administra in Washington. Procesul ei a fost insa un exemplu clar de situatie in care scopul scuza mijloacele caci spiritul legii a trebui sa se incline in fata necesitatii de “salvare a natiunii” si pedepsire rapida si dura a celor implicati. In consecinta, condamnarea ei s-a bazat doar pe dovezi circumstantiale si marturii dubioase.
In fata tribunalului militar exceptional constituit Mary Surratt a fost aparata de avocatul unionist Frederick Aiken (James McAvoy) iar filmul lui Redford e in principal despre efortul acestuia de a-si domoli furia si a gandi lucid, avocateste, pentru a-i oferi acestei cetatence confederate dreptul constitutional la aparare si asigura prezumtia de nevinovatie. Conversia lui emotionala se implineste atunci cand realizeaza ca procesul e unul pentru public, intrucat cei acuzati erau deja considerati vinovati si condamnati, procurorul Holt (Danny Huston) sprijinit de ministrul de razboi Ed Stanton (Kevin Kline) avand grija sa produca toate dovezile necesare pentru a convinge un juriu de generali de vina femeii. In fapt, filmul arata ca singura vina a femeii a fost ca era mama unuia dintre conspiratorii care scapase - John Surratt - luand astfel locul acestuia in boxa acuzarii si suferind consecintele.
Procesul - cu final cunosut si asteptat - are un crescendo dramatic aproape de capatul filmului cand afli cat de cruda a fost soarta cu Mary Surratt. Pe langa regimul de detentie crud impus, a mai fost judecata si de un tribunal militar (desi Constitutia ii garanta dreptul la un juriu din cetateni de conditia ei); apoi a existat o cerere de gratiere care n-a fost adusa la cunostinta presedintelui iar apelul introdus de Aiken pentru rejudecare a fost invalidat de Johnson cu cateva ore inainte de executie. Mary Surratt a fost astfel spanzurata pe 7 iulie 1865 iar fiul ei n-a fost condamnat niciodata. Scenariul executiei respecta in cel la fin detaliu cronicile vremii, de la pozitionarea femeii pe 'locul de onoare' al esafodului pana la prezenta rozariului, esarfele albe cu care sunt lagate mainile si picioarele condamnatilor, glugile albe etc. Presimt ca si procesul a fost redat in ton cu practicile vremii, mai ales ca a fost onorat cu o distributie de actori cunoscuti (Tom Wilkinson apare si el). Esenta acestei drame istorice as zice ca sta exact in dictonul latin “Inter arma, silent leges.” (In vreme de razboi, legea tace) facandu-te sa-ti pui intrebarea cat de utila este o constitutie daca atunci cand ai mai mare nevoie de ea poate fi invalidata.
marți, 9 august 2011
Toba de tinichea (Die blechtrommel) (1979)
Toba de tinichea e, probabil, cel mai cunoscut roman al lui Gunter Grass, o poveste alegorica setata in timpul celui de-al doilea razboi mondial in orasul natal al scriitorului - Danzig (azi, Gdansk, in Polonia) - prin care acesta face o pace simbolica cu istoria si trecutul. Romanul a fost ecranizat cu destul de mult succes de catre neamtul Volker Schlondorff (Oscar si Palm D’or in 1979, la egalitate cu Apocalypse Now, alt manifest anti-razboi), regizor care a luat din primul volum al trilogiei Danzig suficient cat sa pastreze substanta alegorica si realismul-magic al povestii si sa realizeze un Die Blechtrommel mai aproape de comedie neagra decat m-as fi asteptat. Insa nu de-ajuns pentru clara expunere a unei portiuni esentiale din istoria Europei.
Eroul filmului e un pusti pe nume Oskar, nascut perfect constient de sine (intr-un fel ideea a fost reprodusa si de Pascal Bruckner in Copilul Divin) si care la varsta de 3 ani, dezgustat de lumea adulta din jur si presimtind evenimentele ce vor urma, ia inteleapta decizie de a nu mai creste. Bineinteles, exista si-o explicatie medicala acceptabila: un cucui. Naratiunea curge asadar din perspectiva pustiului, deci o viziune oarecum copilareasca asupra razboiului, familiei si a problemelor etnice din zona, punctata de evenimente cand bizare, cand grotesti. Chiar si descendenta sa poarte amprenta comica a neprevazutului: bunicii s-au cunoscut intr-un camp de cartofi iar pustiul e fructul unui triunghi amoros al mamei cu cei doi tati, unul neamt si unul polonez. Pentru a-si exhiba frustrarea si dezacordul in fata acestui status-quo nefericit (o mama chinuita de pofte carnale, o descendenta incerta, o ipocrizie a intregii familii) pustiul primeste de ziua lui o toba de tinichea in care sa bata cat tine ziua de lunga. Astfel inzestrat Oskar isi descopera si-un talent neobisnuit, acela de a tipa atat de ascutit incat sa sparga orice obiect din sticla atunci cand cineva satul de galagia tobosarului indraznea sa-l deposedeze de instrument.
Legat de problemele etnice ale zonei trebuie spus ca Danzig era intr-o vreme (dupa primul razboi mondial) oras liber, controland o zona tip coridor prin care noul stat polonez isi asigura accesul la Marea Baltica. Dat fiind ca inainte se aflase in stapanirea Prusiei orasul era locuit in proportii aproximativ egale de etnici polonezi si nemti. Ascensiunea nazistilor si pretentiile lor s-au facut intaia oara simtite in acest Danzig, unde polonezii au inceput sa fie persecutati de nationalistii germani. Lucrul acesta s-a propagat imediat si-n familia lui Oskar cu un tata activist de partid iar altul partizan polonez. Pe masura ce Germania aluneca spre catastrofa protestul lui Oskar devine tot mai pregnant iar pustiul tot mai rautacios. Ipocrizia clasei mijlocii din care face parte, orbirea nationala si dezumanizarea accentuata sunt taxate de rapaitul disonant al tobei sale metalice. Abia dupa ce familia cade victima razboiului (sau depresiei), cand tanarul cu trup de copil se alatura armatei in chip de showman, spargand pahare la chermezele ofiterilor germani, protestul sau se mai dilueaza.
Die Blechtrommel are un impact destul de puternic asupra cinefilului in special prin Oskar (David Bennett joaca extraordinar) si prin imaginea remarcabila, cu multe elemente simboliste (capul de cal folosit ca si capcana pentru tipari imi va ramane pe veci in minte) care insa pot aparea destul de pretentioase si vagi. Unul din lucrurile care mie mi-au ramas neclare a fost daca filmul face o declaratie fatisa ori incearca doar sa impuna o atmosfera viscerala de stanjeneala pe care s-o interpretezi cum crezi de cuviinta. Sunt la fel de confuz ca Oskar in fata haosului din jurul sau. Dar filmul merita vazut, fara indoiala.
Super 8 1/2 (Fellini by JJ Abrams)
luni, 8 august 2011
Lectia de dans 3: "The Goddess"
Nimic nu produce mai multa satisfactie decat sa-i vezi pe cititorii blogului implicandu-se activ in generarea de continut. Clipul de mai jos mi-a parvenit pe mail de la un tovaras cunoscut la TIFF si isi are originea intr-un film australian destul de obscur (nu si pentru cinevoratori), The Goddess of 1967, onorat in 2000 la Venetia cu distinctia pentru cea mai buna actrita (Rose Byrne). Rose e protagonista unei lectii de dans bizar-amuzante in care o tanara oarba instruita destul de stangaci de un japonez isi da frau liber instinctelor pe muzica nemuritorilor The Ventures.
Mersi Ionut.
duminică, 7 august 2011
Portretul Luptatorului la Tinerete (2010)
O CRONICA NECESARA A REZISTENTEI
rating: colectabil
Acest film mi-a schimbat viata.
Portretul Luptatorului la Tinerete m-a marcat atat de mult incat n-am putut sa scriu un rand despre film dupa vizionare. In schimb, in cateva luni am citit tot ce am gasit despre subiect. L-am cautat telefonic pe regizorul filmului. Apoi mi-am facut rucsacul si am plecat chiar eu pe urmele ultimilor partizani din Muntii Fagaras.
Sa strabati jumatate de tara doar ca sa participi la Zilele Rezistentei Nationale Anticomuniste de la Manastirea Sambata e un lucru pe care nici eu n-as fi crezut, in urma cu 6 luni, ca-l voi face. Filmul lui Constantin Popescu (Canton, Principii de Viata) mi-a deschis o poarta spre o istorie recenta a Romaniei, pe nedrept uitata si intentionat ascunsa (sub presul unui trecut incetosat si complicat). Stiam cate ceva despre "rezistenta din munti", dar "partizanii" erau pentru mine doar niste nume care mi-au ajuns in treacat pe la urechi.
Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a deschis apetitul spre a afla mai mult despre rezistenta in general si despre "banda lui Ogoranu" (grupul nordic fagarasan) in particular. Personalitatea exceptionala a acestui om s-a intalnit cu un destin exceptional. Ion Gavrila Ogoranu (Mosu') este singurul lider al unui grup de partizani care a luptat (7 ani) impotriva noului regim comunist/ocupatiei sovietice, apoi a stat ascuns timp de 21 de ani si NU A FACUT O ZI DE PUSCARIE desi avea doua condamnari la moarte pe capul sau. Ce-i drept, in 1976 a fost anchetat timp de 6 luni de securitate. A fost eliberat in urma presiunilor diplomatiei americane, intr-o perioada in care Ceausescu se vroia "pretinul" yankeilor. Destinul lui Ogoranu e probabil unic in intreg lagarul comunist. A murit ca un om liber, in patul sau, cu cateva zile inainte de intalnirea programata cu regizorul filmului (in 2006).
Inainte sa moara a apucat sa scrie vreo cateva volume de carti, intre care opul Brazii se frang, dar nu se indoiesc. In paralel, a studiat cu o ardoare neobosita dosarul sau de securitate de cateva mii de pagini, din care au inceput sa mai apara cateva sute de file, chiar si dupa moartea sa. Ogoranu a fost un om cu o misiune. Nu s-a oprit niciodata din lupta, desi la cate sacrificii a facut ar fi putut demult sa-si vada de batraneti. El avea de spus povestea camarazilor sai care n-au avut norocul sa supravietuiasca regimului comunist. Si prin aceasta sa le salveze memoria. Din punctul meu de vedere, a facut-o.
Pe langa valoarea documentara extraordinara (care explica de fapt cum a reusit o mana de oameni sa tina in sah forte de pana la cateva mii de soldati - cifra nu este exagerata), Brazii se frang, dar nu se indoiesc poate fi citit ca un veritabil roman de aventura (din pacate cu drame dureros de reale). M-a mirat la autor (unul care a inceput sa publice dupa varsta de 70 de ani) memoria fantastica a detaliilor. Dar am inteles apoi ca Ogoranu a scris cartea de multe ori in capul sau, cel mai sigur suport inainte de '89 (toate manuscrisele i-au fost gasite de securisti prin ascunzatorile din munti).
Veti fi de acord ca un asemenea destin merita un film, daca nu mai multe. In acelasi timp, trebuie insistat pe faptul ca Ogoranu si camarazii lui n-ar fi putut rezista nici o iarna fara ajutorul satenilor din vale, a "grupurilor de sprijin", o retea care la un moment dat numara cateva mii de oameni (si filmul prezinta acest aspect). Oameni care prin ajutorul de hrana, adapost si informatii riscau aceeasi pedeapsa cu a urmaritilor.
Desigur, au fost si tradari. Chiar multe. Destui fagaraseni n-au vrut sa aiba de-a face cu "aia", cu "banditii" (cum le zicea propaganda comunista). Multi istorici evita azi subiectul din cauza asocierilor cu miscarea legionara din care desigur multi partizani vor fi facut parte (dar au fost si preoti, invatatori, tarani simpli si multi, foarte multi elevi si studenti).
Unele aspecte sunt delicate, altele nu le vom sti niciodata (in parte pentru ca regimul comunist a vrut sa stearga orice urma a rezistentei). Ca sa ne luam o rezerva sanatoasa, trebuie sa admitem ca o doza de subiectivism/edulcorare e probabila si in memoriile rezistentei. Apoi e posibil (si inevitabil) ca si luptatorii sa mai fi gresit sau sa le fi adus (chiar fara voia lor) mari probleme locuitorilor din satele dintre munte si Olt. Altii au fost obligati-fortati sa lupte impotriva partizanilor: soldatii in termen la Securitate (care nu de putine ori i-au avertizat pe partizani de primejdie).
Per total, Tara Fagarasului a fost un focar tacit de rezistenta si un model (cum nu stiu daca va mai apuca acest neam) de demnitate nationala. Tocmai a fost reeditat volumul III al Brazilor..., scris in colaborare cu Lucia Baki Nicoara, volum care recunoaste meritele oamenilor de sprijin, in fapt partizani la randul lor, chiar daca nu luptasera cu arma in mana.
Constantin Popescu a studiat si el cartile lui Ion Gavrila. Dar a cautat si opinia celeilalte parti in dosarele de arhiva ale securitatii, facand astfel o serioasa si laborioasa documentare. Cand a vazut in ce s-a bagat, a inteles ca nu va putea cuprinde tot ce vroia sa spuna despre Rezistenta intr-un singur film. Asa ca s-a hotarat sa faca o trilogie, care ar urma sa aduca pe ecran si povestea Elisabetei Rizea si a fratilor Arnautoiu ("haiducii Muscelului" actionau pe versantul sudic al Fagarasilor). Din proiectata trilogie, pana acum a iesit doar prima parte.
Pentru mine, filmul are o mai mare valoare istorica si emotionala, decat una estetica, cinematica. Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a dat cheia spre o altfel de tara romaneasca. O tara in care nu era valabila zicala cu "capul plecat...". O tara in care, va vine sau nu sa credeti, oamenii mureau cu drag pentru un ideal si pentru binele celorlati. O tara in care axa existentei era credinta in Dumnezeu si in neam. Multa lume (batrani sau tineri) nu stie ca o astfel de Romanie chiar a existat. Strainii, ce sa mai vorbesc...Pentru ei, noi nu am avut o rezistenta nationala, afara de cativa disidenti.
Am crezut multa vreme ca suntem asa cum ni se spune: o natie de "slugi" si "vanzatori" meschini. Poate, dar in urma cu 60 de ani vanzatorii nu erau regula, ca acum (iar regulile se mai pot si inversa).
Cu riscul sa para o declaratie exagerata, filmul mi-a redat demnitatea de roman. Daca ma uit pe caietul meu la ce am mazgalit in timpul vizionarii, se pare ca am trait un veritabil soc: (Che Guevara e o gluma pe langa oamenii acestia, CUI NU I-AR FI FRICA IN LOCUL LOR?, nu mai au incredere nici in camasa de pe ei, "MOSULE, CE FACEM NOI AICI?, ADICA PENTRU CINE LUPTAM? CUI II PASA?" - am pastrat majusculele din textul original).
Stiu ca suna patetic-patriotard, dar daca iti pasa putin de tara asta n-ai cum sa nu te aprinzi cand auzi fraze de genul celei rostite de Ogoranu la cabana Balea in 1952, in fata unui grup numeros de turisti, intr-unul din cele mai grele ceasuri ale grupului sau: "Spuneti, va rog, oamenilor din tara ca mai exista un colt din regatul Romaniei, care nu si-a plecat capul inaintea comunistilor. Si-atata timp cat ne vor sta capetele pe umeri, acest colt de tara va fi liber. Spuneti-le sa-si pastreze increderea ca intr-o zi toata Romania va fi libera" (discursul apare in film).
V-ati dat seama deja ce impact a avut filmul asupra mea. Despre valoarea lui cinematografica, asta-i alta poveste. Spuneam ca a trebuit sa il revad ca sa pot scrie despre el. Atunci am observat imperfectiunile si verigile slabe. In prima discutie cu Constantin "Tica" Popescu, chiar regizorul mi-a spus ca "filmul are unele probleme iar eu sunt primul care le recunoaste".
Eu nu bag de vina ca Portretul...ar fi un sir interminabil de plimbari sau ca sunt "prea multe personaje". La acuzatia asta a trebuit sa raspunda si Ogoranu, aparandu-si cartea: "Nu sunt personaje, draga cititorule, sunt oameni vii, care au trait cu adevarat, care au jertfit mult si care nu mai au pe lumea asta decat cele cateva randuri scrise in volumul de fata...".
Apoi, in film, nici nu trebuie sa deosebim individualitatile din randul partizanilor (intre 12-15 personaje). Ei sunt mai mereu in grup. Si sunt toti ca unul. De aici, cred eu si titlul (Portretul luptatorului...si nu luptatorilor). Acelasi spirit, in corpuri diferite. Pana la urma e vorba de un singur luptator. Toti actorii sunt secundari (sau principali?) in afara poate de Constantin Dita (Ogoranu).
Nu bag de vina nici talentatului tanar actor sau accentului sau de Bucuresti, cu toate ca stilul mucalit/strengar de joc nu prea s-a potrivit cu figura tragica a liderului din viata reala. Dar daca ar exista un premiu acordat pentru casting, eu as vota cu doua maini Portretul... Chiar m-am intrebat din ce joben a iesit trupa asta formidabila de actori tineri (Bogdan Dumitrache, Ionut Caras, Dan Bordeianu, Mimi Branescu, Doru Bocuta, Paul Ipate si o mentiune speciala pentru Alexandru Potocean). Practic sunt aici toti junii importanti, in afara de Dragos Bucur si Andi Vasluianu. Actorii din vechea garda nu au fost o supriza (Teodor Corban, Razvan Vasilescu, Mihai Constantin). Merita aprecieri si filmarile in locatie, imaginea si recuzita (autentica).
Hiba pe care o vad eu este una de logica istorica dar si cinematografica: nu se intelege pentru ce s-au luptat si au murit acei tineri. Nu reiese motivatia sacrificiului lor. Ce-i mana pe ei in lupta? aceasta e intrebarea fara raspuns. Si intrebarea e cruciala pentru film. Altfel ar fi doar o expozitie seaca de fapte. De ce a luptat o mana de oameni pana la capat impotriva uneia din cele perfide masinarii din istorie, (aproape) singuri impotriva tuturor si a tuturor sortilor? Un spectator neavizat (roman sau strain) ar putea crede, in cel mai bun caz, ca au fost doar "rebeli fara cauza", niste golani, ca sa nu zic banditi.
Filmul ii arata pe partizani mai cool decat erau. Dar nu arata ca erau legati prin radacini, valori si preocupari comune. Si mai ales prin credinta. Prea putin din aceste lucruri se vede in film. Din punct de vedere cinematografic pot sa inteleg optiunile regizorului Constantin Popescu. Doar ca nu a fost constant in alegerile sale: unele scene sunt relatate obiectiv, de la distanta, altele "fierbinte", de la firul ierbii pe care se catara "mamarute".
Pana la urma, Portretul Luptatorului...nu e nici documentar, nici film de fictiune. Ma feresc sa-i pun eticheta de docudrama. Cum zice Lucia Nicoara, care a organizat proiectia de gala a filmului la Fagaras (a produs senzatie prezenta in public a lui Ion Ilioi, ultimul partizan in viata din grupul Ogoranu) e un inceput. Un inceput solid si necesar. Sper sa lamuresc toate aspectele neclare intr-un dialog cu autorul filmului, care s-a aratat mai mult decat deschis la discutie. Asa ca ii provoc pe cititorii care au vazut aceasta productie romaneasca sa arunce cu intrebarile lor si promit sa le transmit mai departe.
regizorul si partizanul Ion Ilioi
unul din actori ii saruta mana lui Ion Ilioi
Acest film mi-a schimbat viata. Nu stiu daca o va schimba si pe a voastra. Dar sunt sigur ca va va schimba perceptia despre caracterul nostru national, atat de hulit zilele astea. Fiecare vede ce vrea in acest film, dar pentru mine e o indreptare, o restituire (mai mult decat reconstituire). E o recunoastere ca "eroii luptei zadarnice" (cum i-a numit Octavian Paler pe partizani) nu au luptat in zadar. Daca vom retine in urma filmului ca Fagarasii au fost si inca sunt coloana vertebrala a Romaniei, tot e ceva. In esenta, marele mesaj al filmului si raspunsul la intrebarile mazgalite de mine in timpul vizionarii (PENTRU CINE MAI LUPTA, DE CE N-AU RENUNTAT?) e un citat din Eliade: "Nu sunt pierdute decat acele batalii pe care nu le incepi niciodata".
Sau ca sa fim in ton cu tema, cateva versuri din "poetul inchisorilor", Radu Gyr:
"Infrant nu esti atunci cand sangeri/ Nici ochii cand in lacrimi ti-s/Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis".
alaturi de celalalt Gavrila al rezistentei din munti,
Gavrila Vatamaniuc, liderul partizanilor din Bucovina
Acest film mi-a schimbat viata.
Portretul Luptatorului la Tinerete m-a marcat atat de mult incat n-am putut sa scriu un rand despre film dupa vizionare. In schimb, in cateva luni am citit tot ce am gasit despre subiect. L-am cautat telefonic pe regizorul filmului. Apoi mi-am facut rucsacul si am plecat chiar eu pe urmele ultimilor partizani din Muntii Fagaras.
Sa strabati jumatate de tara doar ca sa participi la Zilele Rezistentei Nationale Anticomuniste de la Manastirea Sambata e un lucru pe care nici eu n-as fi crezut, in urma cu 6 luni, ca-l voi face. Filmul lui Constantin Popescu (Canton, Principii de Viata) mi-a deschis o poarta spre o istorie recenta a Romaniei, pe nedrept uitata si intentionat ascunsa (sub presul unui trecut incetosat si complicat). Stiam cate ceva despre "rezistenta din munti", dar "partizanii" erau pentru mine doar niste nume care mi-au ajuns in treacat pe la urechi.
Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a deschis apetitul spre a afla mai mult despre rezistenta in general si despre "banda lui Ogoranu" (grupul nordic fagarasan) in particular. Personalitatea exceptionala a acestui om s-a intalnit cu un destin exceptional. Ion Gavrila Ogoranu (Mosu') este singurul lider al unui grup de partizani care a luptat (7 ani) impotriva noului regim comunist/ocupatiei sovietice, apoi a stat ascuns timp de 21 de ani si NU A FACUT O ZI DE PUSCARIE desi avea doua condamnari la moarte pe capul sau. Ce-i drept, in 1976 a fost anchetat timp de 6 luni de securitate. A fost eliberat in urma presiunilor diplomatiei americane, intr-o perioada in care Ceausescu se vroia "pretinul" yankeilor. Destinul lui Ogoranu e probabil unic in intreg lagarul comunist. A murit ca un om liber, in patul sau, cu cateva zile inainte de intalnirea programata cu regizorul filmului (in 2006).
Inainte sa moara a apucat sa scrie vreo cateva volume de carti, intre care opul Brazii se frang, dar nu se indoiesc. In paralel, a studiat cu o ardoare neobosita dosarul sau de securitate de cateva mii de pagini, din care au inceput sa mai apara cateva sute de file, chiar si dupa moartea sa. Ogoranu a fost un om cu o misiune. Nu s-a oprit niciodata din lupta, desi la cate sacrificii a facut ar fi putut demult sa-si vada de batraneti. El avea de spus povestea camarazilor sai care n-au avut norocul sa supravietuiasca regimului comunist. Si prin aceasta sa le salveze memoria. Din punctul meu de vedere, a facut-o.
Pe langa valoarea documentara extraordinara (care explica de fapt cum a reusit o mana de oameni sa tina in sah forte de pana la cateva mii de soldati - cifra nu este exagerata), Brazii se frang, dar nu se indoiesc poate fi citit ca un veritabil roman de aventura (din pacate cu drame dureros de reale). M-a mirat la autor (unul care a inceput sa publice dupa varsta de 70 de ani) memoria fantastica a detaliilor. Dar am inteles apoi ca Ogoranu a scris cartea de multe ori in capul sau, cel mai sigur suport inainte de '89 (toate manuscrisele i-au fost gasite de securisti prin ascunzatorile din munti).
Veti fi de acord ca un asemenea destin merita un film, daca nu mai multe. In acelasi timp, trebuie insistat pe faptul ca Ogoranu si camarazii lui n-ar fi putut rezista nici o iarna fara ajutorul satenilor din vale, a "grupurilor de sprijin", o retea care la un moment dat numara cateva mii de oameni (si filmul prezinta acest aspect). Oameni care prin ajutorul de hrana, adapost si informatii riscau aceeasi pedeapsa cu a urmaritilor.
Desigur, au fost si tradari. Chiar multe. Destui fagaraseni n-au vrut sa aiba de-a face cu "aia", cu "banditii" (cum le zicea propaganda comunista). Multi istorici evita azi subiectul din cauza asocierilor cu miscarea legionara din care desigur multi partizani vor fi facut parte (dar au fost si preoti, invatatori, tarani simpli si multi, foarte multi elevi si studenti).
Unele aspecte sunt delicate, altele nu le vom sti niciodata (in parte pentru ca regimul comunist a vrut sa stearga orice urma a rezistentei). Ca sa ne luam o rezerva sanatoasa, trebuie sa admitem ca o doza de subiectivism/edulcorare e probabila si in memoriile rezistentei. Apoi e posibil (si inevitabil) ca si luptatorii sa mai fi gresit sau sa le fi adus (chiar fara voia lor) mari probleme locuitorilor din satele dintre munte si Olt. Altii au fost obligati-fortati sa lupte impotriva partizanilor: soldatii in termen la Securitate (care nu de putine ori i-au avertizat pe partizani de primejdie).
Per total, Tara Fagarasului a fost un focar tacit de rezistenta si un model (cum nu stiu daca va mai apuca acest neam) de demnitate nationala. Tocmai a fost reeditat volumul III al Brazilor..., scris in colaborare cu Lucia Baki Nicoara, volum care recunoaste meritele oamenilor de sprijin, in fapt partizani la randul lor, chiar daca nu luptasera cu arma in mana.
Constantin Popescu a studiat si el cartile lui Ion Gavrila. Dar a cautat si opinia celeilalte parti in dosarele de arhiva ale securitatii, facand astfel o serioasa si laborioasa documentare. Cand a vazut in ce s-a bagat, a inteles ca nu va putea cuprinde tot ce vroia sa spuna despre Rezistenta intr-un singur film. Asa ca s-a hotarat sa faca o trilogie, care ar urma sa aduca pe ecran si povestea Elisabetei Rizea si a fratilor Arnautoiu ("haiducii Muscelului" actionau pe versantul sudic al Fagarasilor). Din proiectata trilogie, pana acum a iesit doar prima parte.
Pentru mine, filmul are o mai mare valoare istorica si emotionala, decat una estetica, cinematica. Portretul Luptatorului la Tinerete mi-a dat cheia spre o altfel de tara romaneasca. O tara in care nu era valabila zicala cu "capul plecat...". O tara in care, va vine sau nu sa credeti, oamenii mureau cu drag pentru un ideal si pentru binele celorlati. O tara in care axa existentei era credinta in Dumnezeu si in neam. Multa lume (batrani sau tineri) nu stie ca o astfel de Romanie chiar a existat. Strainii, ce sa mai vorbesc...Pentru ei, noi nu am avut o rezistenta nationala, afara de cativa disidenti.
Am crezut multa vreme ca suntem asa cum ni se spune: o natie de "slugi" si "vanzatori" meschini. Poate, dar in urma cu 60 de ani vanzatorii nu erau regula, ca acum (iar regulile se mai pot si inversa).
Cu riscul sa para o declaratie exagerata, filmul mi-a redat demnitatea de roman. Daca ma uit pe caietul meu la ce am mazgalit in timpul vizionarii, se pare ca am trait un veritabil soc: (Che Guevara e o gluma pe langa oamenii acestia, CUI NU I-AR FI FRICA IN LOCUL LOR?, nu mai au incredere nici in camasa de pe ei, "MOSULE, CE FACEM NOI AICI?, ADICA PENTRU CINE LUPTAM? CUI II PASA?" - am pastrat majusculele din textul original).
Stiu ca suna patetic-patriotard, dar daca iti pasa putin de tara asta n-ai cum sa nu te aprinzi cand auzi fraze de genul celei rostite de Ogoranu la cabana Balea in 1952, in fata unui grup numeros de turisti, intr-unul din cele mai grele ceasuri ale grupului sau: "Spuneti, va rog, oamenilor din tara ca mai exista un colt din regatul Romaniei, care nu si-a plecat capul inaintea comunistilor. Si-atata timp cat ne vor sta capetele pe umeri, acest colt de tara va fi liber. Spuneti-le sa-si pastreze increderea ca intr-o zi toata Romania va fi libera" (discursul apare in film).
V-ati dat seama deja ce impact a avut filmul asupra mea. Despre valoarea lui cinematografica, asta-i alta poveste. Spuneam ca a trebuit sa il revad ca sa pot scrie despre el. Atunci am observat imperfectiunile si verigile slabe. In prima discutie cu Constantin "Tica" Popescu, chiar regizorul mi-a spus ca "filmul are unele probleme iar eu sunt primul care le recunoaste".
Eu nu bag de vina ca Portretul...ar fi un sir interminabil de plimbari sau ca sunt "prea multe personaje". La acuzatia asta a trebuit sa raspunda si Ogoranu, aparandu-si cartea: "Nu sunt personaje, draga cititorule, sunt oameni vii, care au trait cu adevarat, care au jertfit mult si care nu mai au pe lumea asta decat cele cateva randuri scrise in volumul de fata...".
Apoi, in film, nici nu trebuie sa deosebim individualitatile din randul partizanilor (intre 12-15 personaje). Ei sunt mai mereu in grup. Si sunt toti ca unul. De aici, cred eu si titlul (Portretul luptatorului...si nu luptatorilor). Acelasi spirit, in corpuri diferite. Pana la urma e vorba de un singur luptator. Toti actorii sunt secundari (sau principali?) in afara poate de Constantin Dita (Ogoranu).
Nu bag de vina nici talentatului tanar actor sau accentului sau de Bucuresti, cu toate ca stilul mucalit/strengar de joc nu prea s-a potrivit cu figura tragica a liderului din viata reala. Dar daca ar exista un premiu acordat pentru casting, eu as vota cu doua maini Portretul... Chiar m-am intrebat din ce joben a iesit trupa asta formidabila de actori tineri (Bogdan Dumitrache, Ionut Caras, Dan Bordeianu, Mimi Branescu, Doru Bocuta, Paul Ipate si o mentiune speciala pentru Alexandru Potocean). Practic sunt aici toti junii importanti, in afara de Dragos Bucur si Andi Vasluianu. Actorii din vechea garda nu au fost o supriza (Teodor Corban, Razvan Vasilescu, Mihai Constantin). Merita aprecieri si filmarile in locatie, imaginea si recuzita (autentica).
Hiba pe care o vad eu este una de logica istorica dar si cinematografica: nu se intelege pentru ce s-au luptat si au murit acei tineri. Nu reiese motivatia sacrificiului lor. Ce-i mana pe ei in lupta? aceasta e intrebarea fara raspuns. Si intrebarea e cruciala pentru film. Altfel ar fi doar o expozitie seaca de fapte. De ce a luptat o mana de oameni pana la capat impotriva uneia din cele perfide masinarii din istorie, (aproape) singuri impotriva tuturor si a tuturor sortilor? Un spectator neavizat (roman sau strain) ar putea crede, in cel mai bun caz, ca au fost doar "rebeli fara cauza", niste golani, ca sa nu zic banditi.
Filmul ii arata pe partizani mai cool decat erau. Dar nu arata ca erau legati prin radacini, valori si preocupari comune. Si mai ales prin credinta. Prea putin din aceste lucruri se vede in film. Din punct de vedere cinematografic pot sa inteleg optiunile regizorului Constantin Popescu. Doar ca nu a fost constant in alegerile sale: unele scene sunt relatate obiectiv, de la distanta, altele "fierbinte", de la firul ierbii pe care se catara "mamarute".
Pana la urma, Portretul Luptatorului...nu e nici documentar, nici film de fictiune. Ma feresc sa-i pun eticheta de docudrama. Cum zice Lucia Nicoara, care a organizat proiectia de gala a filmului la Fagaras (a produs senzatie prezenta in public a lui Ion Ilioi, ultimul partizan in viata din grupul Ogoranu) e un inceput. Un inceput solid si necesar. Sper sa lamuresc toate aspectele neclare intr-un dialog cu autorul filmului, care s-a aratat mai mult decat deschis la discutie. Asa ca ii provoc pe cititorii care au vazut aceasta productie romaneasca sa arunce cu intrebarile lor si promit sa le transmit mai departe.
regizorul si partizanul Ion Ilioi
unul din actori ii saruta mana lui Ion Ilioi
Acest film mi-a schimbat viata. Nu stiu daca o va schimba si pe a voastra. Dar sunt sigur ca va va schimba perceptia despre caracterul nostru national, atat de hulit zilele astea. Fiecare vede ce vrea in acest film, dar pentru mine e o indreptare, o restituire (mai mult decat reconstituire). E o recunoastere ca "eroii luptei zadarnice" (cum i-a numit Octavian Paler pe partizani) nu au luptat in zadar. Daca vom retine in urma filmului ca Fagarasii au fost si inca sunt coloana vertebrala a Romaniei, tot e ceva. In esenta, marele mesaj al filmului si raspunsul la intrebarile mazgalite de mine in timpul vizionarii (PENTRU CINE MAI LUPTA, DE CE N-AU RENUNTAT?) e un citat din Eliade: "Nu sunt pierdute decat acele batalii pe care nu le incepi niciodata".
Sau ca sa fim in ton cu tema, cateva versuri din "poetul inchisorilor", Radu Gyr:
"Infrant nu esti atunci cand sangeri/ Nici ochii cand in lacrimi ti-s/Adevaratele infrangeri/ Sunt renuntarile la vis".
alaturi de celalalt Gavrila al rezistentei din munti,
Gavrila Vatamaniuc, liderul partizanilor din Bucovina
sâmbătă, 6 august 2011
The horror! The horror!
Fright Night. Sau ce ar fi putut fi Twilight. De la Interview with a vampire incoace ne-am procopsit cu vampirul sexy si glam (daca priviti cu atentie, fetelor, veti observa ca irlandezul Coilean O Fhearghail -cum se pronunta O'riginal-, e specia hibrid dintre Tom Cruise si Brad Pitt, varianta de vampir cu maieu care probabil ca scuipa seminte si ragaie la masa). Noroc cu nordicii care mai pun lucrurile in ordine (nu ma refer la norvegienii ocupati cu masacre).
Twixt. Daca si filmul e editat si regizat ca si trailerul, atunci voi fi groaznic de dezamagit. Imi pare rau s-o spun pentru domnul Copolla.
Iar pentru Paranormal Activity 3 prefer varianta aceasta de trailer. Chiar, de cate ori poti sa faci fix acelasi film si sa-i zici sequel? De 7 ori, ar zice fanii Saw.
ps. New Year's Eve e horror! horror!
joi, 4 august 2011
Gondry si Bjork din nou impreuna...
ps. Tot in nord, Von Trier pregateste un nou scandal.
miercuri, 3 august 2011
Il Conformista (1970)
rating: Colectabil
Nu e un mister ca alaturi de politica, sexul ocupa un loc regal in cinematografia lui Bertolucci, italianul cu vederi marxiste si inclinatii spre psihanaliza freudiana avand o reala obsesie pentru sexualitate si redarea ei cat mai plastic. Inainte sa ne aruncam cu furie pe cel mai apreciat si controversat film al sau (Last Tango in Paris) ar merita sa facem un popas cinefil si asupra primului film al maestrului care a starnit o reactie critica majora, Il conformista fiind inca considerat o capodopera stilistica remarcabila, asta in mare masura datorandu-se directorului de imagine Vittorio Storaro (oscarizat pentru imaginea din Apocalypse Now) care a transformat un scenariu alambicat si cenusiu intr-un izvor de culoare si jocuri de umbre. E foarte posibil ca urmarind Conformistul sa te simti uneori rupt de firul intrigii pentru a admira cateva unghiuri de filmare sau colturi de cadru unde lumina bate mai nu-stiu-cum sau in care mis-en-scena vorbeste mai subtil. In acele momente iti reamintesti de ce iubesti cinema-ul.
Conformistul e povestit in flashback-uri pe durata unui drum cu masina spre o destinatie obscura in timpul caruia Marcello Clerici (Jean-Louis Trintignant) trece in revista evenimentele care l-au condus pana in prezent. Intr-o Italie fascista stransa-n menghina de Mussolini si politia lui secreta, Clerici vrea si el o parte din actiune asa ca se alatura securitatii, aparent din ideologie, si primeste misiunea de a-l asasina pe fostul sau profesor, exilat in Franta dar inca implicat in miscarea anti-fascista. Pana la executarea planului ajungem sa-l cunoastem pe Clerici in cele mai mici amanunte, ceea ce face ca Il conformista sa fie un admirabil studiu de caracter. Clerici tanjeste dupa normalitatea conforma cu preceptele societare: sexuala, in ciuda unui incident bizar din copilarie si a unei homosexualitati latente, familiala, casatorindu-se cu o micuta burgheza anosta in vreme ce tatal sau e in azil iar mama dependenta de morfina, si carierista, aspirand la o pozitie in partid indiferent de ce trebuie sa faca pentru ea. In realitate Clerici este exponentul dezumanizarii birocratului de catre un sistem totalitar care te face sa-ti sacrifici orice principiu pentru o asa zisa normalitate. “Societatea sa ma judece” declara Clerici cand isi marturiseste in Biserica pacatele savarsite si cele pe cale sa le faca.
Pe langa aceasta tratare intelectuala a mecanismelor fascimului, Conformistul ofera si una deosebit de viscerala a formei, un rasfat poetic al anilor 30 in care obiectivul camerei lui Sattoro face o adevarata gimnastica ca sa captureaze miscari fuide ale frunzelor uscate batute de vant (scena 'copiata' apoi in Godfather), interioare superb decorate si luminate, geometria strazilor si cladirilor ori drumul incetosat din Alpii elvetieni unde deznodamantul are in cele din urma loc.
Am lasat la urma eroticul pentru ca e si cel mai complex element al filmului. Clerici uraste iubirea la vedere dar e mai plin de perversitati decat un sexshop. Cel putin asa ni se sugereaza. Se “aprinde” cu adevarat doar atunci cand nevasta ii povesteste prima experienta sexuala (molestata de un unchi), are accese de voyeurism si pastreaza in suflet un episod “intim” cu soferul familiei. Dar orice alta reactie umana e ingropata sub un chip impasibil. Nimic nu-l perturbeaza, nici moartea femeii pe care o iubea, nici caderea lui Mussolini, omul pur si simplu e lipsit de emotie. Distorsiunea personalitatii lui Clerici e totala.
- Clerici, you had me convinced you were the typical new Italian.
- No such type exists yet, but we're creating him.
- Through repression?
- No, through example.
Filmul se incheie parabolic cu denuntarea fascismului de catre fostul slujbaj si o demascare a adevaratelor impulsuri atata vreme suprimate. Remarcabil prin forma si idee Conformistul beneficiaza si de o muzica exceptionala si un joc actoricesc de nota zece, nu doar din partea lui Trintingnant cat, mai ales, din partea celor doua femei de care se foloseste nemilos: Giulia (Stefania Sandrelli) si Anna (Dominique Sanda). Ele au parte de un rasfat artistic spectaculos in scena de dans pe care o improvizeaza nonconformist intr-un restaurant din Paris.
luni, 1 august 2011
The Tarantino Mixtape (NSFW)
Eclectic Method sunt niste londonezi specializati in mixat "chestii", in principal audio-video. Amesteca de toate, de la videoclipuri muzicale la jocuri si scene din filme faimoase. Baietii sunt niste pionieri vizionari, fac chestia asta de vreo 10 ani, au lucrat cu trupe si nume faimoase, au tinut petrecerile de inchidere la Cannes si Sundance si au performat pe la marile festivaluri din lume. In clipul de mai jos l-au remixat pe Tarantino.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)