joi, 5 mai 2011
Film pentru prieteni (2011)
rating: Colectabil
As recomanda Film pentru prieteni prietenilor mei insa e foarte posibil sa ma urasca dupa ce-l vor viziona. Ar fi insa absolut normal sa puna mana pe telefon si sa-mi reproseze consternati ca le-am stricat seara. Anormal ar fi ca filmul sa nu le starneasca nici o reactie, sa nu-i socheze macar un pic, sa nu-i puna pe ganduri, sa nu-si imagineze ca un astfel de moment s-ar putea petrece si in vietile lor mai mult sau mai putin linistite. In sala cinema-ului Timis, jumatatea feminina a cuplului din spatele meu ii soptea jumatatii masculine “sa nu o mai duca la asemenea filme.” Era o reactie absolut normala la tortura vizuala pe care o producea filmul lui Radu Jude (Lampa cu caciula, Cea mai fericita fata din lume). Mostra de patetism admirabil expusa de Gabriel Spahiu in prima jumatate de ora se preschimbase brusc intr-un cadru de un realism (cel putin) disconfortant, pentru unii chiar sufocant, si asta in ciuda “supapelor” de umor grotesc presarate de Jude. In cazul meu, daca prima parte a filmului m-a facut sa-mi analizez trainicia propriile legaturi cu cercul de prieteni, secunda parte m-a lovit cu toata forta unui suicid ratat si a unei agonii infioratoare.
Film pentru prieteni e despre un barbat fara prieteni, despre un om frant si fara nici o speranta care decide sa paraseasca o lume care nu-l mai vrea. Locuind singur intr-o garsoniera barbatul (Gabriel Spahiu) a fost uitat de toti: de prieteni, de nevasta, chiar si de propriul copil. Intr-o ultima incercare de a starni compasiune barbatul filmeaza un testament video dedicat fostilor prieteni in care isi striga disperarea. Rand pe rand trece de la ironie la reprosuri deschise, de la auto-compatimire la ura de sine, se scuza sau isi cearta fostii prieteni, pentru ca in final sa-si reclame dramul de intelegere omeneasca la care era indreptatit.
Din monologul sau filmat cu o camera de amator personajul se contureaza treptat ca un om ratat, afectat de depresie, nefericit, sarac si abandonat. O situatie care se poate intampla oricui in functie de modul in care-si gestioneaza relatiile cu ceilalti. Intr-o astfel de situatie sinuciderea poate parea desigur o scapare si, totodata, o revansa pentru umilinta indurata. In mintea celui care-si pune capat vietii e, deopotriva, o resemnare in plan personal si o razbunare in cel social. Gestul sau se vrea perceput ca “ultimul cuvant” intr-o disputa, plasarea vinei pe capul celor vinovati si speranta ca sacrificul va fi inteles.
Ultimul cuvant in cazul de fata il are tot soarta, care, printr-o festa macabra ii conduce mana pagubasa intr-o alta ratare. Pocnetul pistolului lipit de tampla barbatului ne-a lasat pe toti inmarmuriti si, pentru cateva zeci de secunde, sala n-a miscat. Ce a urmat n-a fost decat o dubla agonie: a omului ranit de moarte si a spectatorului “fortat” sa-i fie martor. Cu nervul optic sectionat, orb si sangerand ca un animal injunghiat, barbatul se zvarcoleste si urla de durere in propria garsoniera. Singur. Ca in comediile vechi, vecinii atrasi de tambalau reactioneaza anesteziati. O femeie ii canta prohodul, un barbat ii tamponeaza teasta gaurita cu hartie igienica. “Ca sa absoarba” se justifica. Mai ca te rogi sa vina mai degraba salvarea, sa se termine chinul. Ori sa moara odata... Ultimele cuvinte ale barbatului, in timp ce este scos de paramedici si dus la spital au un dublu sens: “Nu vreau sa mor!” sau “Nu, vreau sa mor!” Cainta sau neputinta?
Ps: filmul a marcat deschiderea Festivalului Timishort 2011. Nu ratati scurtele de zilele astea si inchiderea festivalului de duminica, 8 mai, cand se va proiecta in P-ta Unirii filmul Periferic, pe care noi l-am vazut dar de care inca nu v-am povestit.
Godard, fata!
P.S. Apropo de francezi, nu uitati ca azi si numai azi e Tres Courts la Timisoara!
miercuri, 4 mai 2011
Tres Courts no.14
Cine a fost o data stie despre ce vorbesc. 50 de filme (documentar, animatie, fictiune, groaza, comedie, avangarda) de maxim 3 minute. 50 de esente tari. Simultan peste tot (5 continente, 13 tari, 25 de orase din Romania, program complet aici). La proiectiile Tres Courts am avut mereu un singur regret: ca dureaza numai o zi. Din pacate, se suprapune* din nou cu Timishort (festival care incepe azi). Ai putea zice ca au de pierdut spectatorii timisoreni. Eu zic au contraire ca au de unde alege. Dupa cum se anunta in trailerul de mai jos. Tres Courts, mais tres intense.
* joi, 5 mai, cu incepere de la ora 16.00, la Casa Adam Muller-Guttenbrunn.
Subtitrare in
Chopper (2000)
Andrew Dominik e un regizor neozeelandez care a facut pana acum doar doua filme. Cel mai recent e binecunoscutul The Assassination of Jesse James, cu Brad Pitt in rolul banditului notoriu, un western intr-o tusa poetica axat pe sfarsitul unui personaj iconic, biografie a unui individ caracterizat atat de violenta si lipsa de respect pentru viata umana cat si de o anume lejeritate masochista cand venea vorba de viata proprie. Filmul precedent si debutul in lung-metraj al lui Dominik dezvaluie un alt personaj iconic si nelegiuit, un detinut legendar din Australia, Mark “Chopper” Read. Dupa ce torturase si terorizase traficantii de droguri din Melbourne, Chopper a ajuns sa-si scrie in penitenciar povestile inspirate din lumea infractionala devenind unul din cei mai bine vanduti scriitori australieni. Chopper e asadar un film semi-biografic bazat pe unul din romanele lui Mark Read si ne da o idee despre ce se petrecea in mintea paranoica a unuia din cei mai violenti si masochisti puscariasi.
Filmul il prezinta pe Chopper ahtiat dupa faima si fara vreun fel de remuscari pentru faptele sale. Se concentreaza pe doua perioade din viata lui, una petrecuta dupa gradii, in aripa de inalta siguranta din Penitenciarul Pentridge, efectuand o condamnare de 16 ani jumate pentru tentativa de ucidere a unui judecator, iar cealalta in libertate, dupa efectuarea pedepsei, cand Chopper nu mai face diferenta intre prieteni si dusmani. Stilistic, cele doua momente sunt diferit evidentiate, viata de dupa gradii (filmata chiar in inchisoarea Pentridge) aparand rece, brutala si realista, cu Chopper cautand neincetat sfada si control, in vreme ce perioada de libertate e zugravita in culori vii, saturate, aproape paranoide avertizand asupra melanjului de fictiune si realitate care ne va fi servit. Daca actele de violenta si auto-mutilare (si-a ciopartit urechile) realizate de Chopper dupa gratii au un suport documentat sau vizual, intamplarile din afara insa imbraca haina senzationalului si se pastreaza mai degraba in taramul spectacolului grotesc.
Asa cum era de asteptat succesul filmului sade pe umerii personajului principal iar Eric Bana se achita cu brio de un rol deosebit de solicitant. Cu vreo 10 kg in plus decat il stiam, dintii imbracati in metal, mustata de motociclist si urechile taiate, Bana e o priveliste socanta pentru cei care-l stiau din Troia sau Munich. Rolul din Chopper i-a prilejuit insa una dintre cele mai bune performante ale carierei, conturand un personaj uneori infricosator, alteori amuzant, un comediant fara scrupule si un mincinos notoriu dar, nu in ultimul rand, un real psihopat.
marți, 3 mai 2011
Film pentru prieteni
Maine incepe Timishort 2011 si dupa modelul de anul trecut festivalul debuteaza cu o proiectie de lung metraj, la Cinema Timis de la 21:00 in care veti putea vedea cel mai nou film al lui Radu Jude, Film pentru prieteni, produs independent si proiectat anterior la NexT 2011. E vorba de povestea unui barbat care se pregateste de sinucidere (jucat de Gabriel Spahiu) si care inainte de a trece la fapte inregistreaza un testament video in care spune tot ce are pe suflet. Filmul dureaza 1 ora iar jumatate din el consta intr-un monolog dintr-o bucata adresat prietenilor care l-au parasit pe barbat. Un veritabil tur de forta pentru Gabriel Spahiu caci filmul din ratiuni financiare si/sau stilistice are doar 2 taieturi pentru care s-a tras cate o singura dubla.
In acelasi timp va mai informam de afisarea programului festivalului.
Timishort pe scurt
Paul Negoescu (nascut in Bucuresti in 1984) este directorul Timishort de la prima editie, adica de 3 ani. De anul acesta este si selectionerul festivalului. Motiv pentru care l-am si luat la intrebari. Din scurt. Pe final, am lasat festivalul deoparte pentru a afla mai multe despre adevarata meserie a lui Paul: regia de film. Dupa o duzina de scurtmetraje (multipremiate) isi face debutul in lungmetraj cu 365 de revelioane, la care va incepe filmarile anul acesta. Marele Ecran: Ati prins doi ani de criza si ati ajuns totusi la a treia editie. Cum de va incapatanati? Pentru ce?
Paul Negoescu: Imi pun intrebarea asta in fiecare an. Si mereu imi zic ca e ultima data...Nu stiu, chiar nu stiu... Inainte de festival avem toti impresia ca o facem degeaba, dar la final avem totusi un sentiment de satisfactie.
M.E.: De ce Timisoara?
P.N. Pentru ca e cel mai frumos oras din Romania, care merita un festival de film al lui.
M.E.: Aveti si ajutoare?
P.N. Din fericire avem. Aproape toti lucram voluntari la festival si fara ajutoare nu l-am scoate la lumina...
M.E.: Timisoara e interesata de Timishort?
P.N. Daca te referi la public, da, cred ca Timisoara este interesata, urmarind numarul de spectatori. Dar pana acum intrarea a fost libera la proiectii. Sunt curios daca ar veni tot atat de multi daca ar trebui sa plateasca
bilet de intrare. Dar daca te referi la institutiile din Timisoara sau la eventuali sponsori privati interesati... aici n-as putea spune acelasi lucru. Inteleg ca e criza, vom vedea in viitor daca lipsa lor de interes este reala sau tine doar de criza.
M.E.: Ce n-avem voie sa pierdem anul asta?
P.N. Sectiunea Videorama este, cred eu, punctul nostru forte. Sunt 12 filme experimentale superbe, nerecomandate persoanelor care prefera filmele conventionale.
M.E.: Vin cineasti importanti/interesanti?
P.N. Cand e vorba de scurtmetraje, e greu sa spui ca vin personalitati ale cinematografiei mondiale. Filmele pe care noi le promovam sunt filme de arta, iar autorii lor sunt mai de graba persoane interesante decat
importante. Sunt insa importante pentru noi, cei interesati de fenomenul asta.
M.E.: Programe alternative? Noutati?
Da, pe langa Videorama, care este principalul nostru program alternativ, o sa avem si YouTube Night, o proiectie cu filme de pe YouTube, joi 5 mai. Ca o mare noutate, anul acesta inauguram si o competitie nationala, numai de scurtmetraje romanesti.
M.E.: Life is short?
Viata e scurta doar daca o lasi sa treaca pe langa tine.
M.E.:In principal ai adus filme de la festivalurile pe unde te-ai plimbat. Le-ai ales doar pe cele care ti-au placut? Sau ai avut alt criteriu de selectie in minte?
P.N. In primul rand trebuie sa-mi placa, deci trebuie sa indeplineasca niste criterii personale care tin de gust si de o anumita viziune asupra cinema-ului. Apoi trebuie sa indeplineasca niste conditii tehnice, sa aiba mai putin de 30 de minute, sa fie prezentate in premiera nationala, sa se incadreze bine cu celelalte filme selectate etc
M.E.: Publicul timisorean de festival e cam acelasi. Anul asta va sincronizati din nou cu Tres Courts. Nu va deranjeaza ca pierdeti din spectatori? Sau ca spectatorii pierd din filme?
P.N. Nu avem acelasi target. Filmele sunt diferite ca gen artistic. Timishort e axat pe filmul de arta, pe filmul de autor, pe filmul avangardistic, inovator, neconventional. E drept, as fi preferat sa nu se intample
simultan, dar pentru noi e singura data disponibila, fara sa ne suprapunem cu alte festivaluri de film importante, din tara si strainatate (Cannes, Oberhausen, Tribeca, TIFF, NexT, B-est etc). Mai tare ma deranjeaza ca
desi noi avem o perioada deja traditionala (ultimele 5 zile din prima saptamana a lunii mai), anul asta s-au suprapus cu noi alte evenimente precum StudentFest si Festivalul Dramaturgiei...
M.E.: Cum vezi Timishort 2012? Planuri de viitor?
De vazut, abia il vad pe asta din 2011. Daca ar fi sa visez, mi-as dori ca bugetul sa ne permita sa facem cu adevarat lucrurile pe care le dorim: sa avem proiectii in aer liber in fiecare seara, personalitati din strainatate prezente, lungmetraje in premiera nationala, cinematografe renovate si dotate corespunzator, promovare in tot orasul, sali pline la orice ora si foarte multi invitati straini. Sper insa sa ne indeplinim macar jumatate din visuri.
M.E.: Poate deveni Timishort un Clermont-Ferrand?
P.N. Nu cred. Clermont-Ferrand are ceva ce Timishort nu are: traditie. Acolo oamenii sunt obisnuiti sa mearga sa vada scurtmetraje in cinematografe, pe cand in Timisoara, inca, acest lucru pare ceva cu totul neobisnuit. Dar Timishortul poate deveni un festival important in Europa, datorita
formatului si a calitatii selectiei. Deja se vorbeste foarte frumos despre Timishort in strainatate, intre oamenii din industria cinematografica. Am ramas placut surprins sa cunosc oameni in diverse tari, care nu doar ca au
auzit de Timishort, dar au auzit numai cuvinte de lauda. Si nu doar unul-doi, ci mult mai multi, in diferite colturi ale lumii. Sau primesc mailuri scrise de persoane care au auzit lucruri bune legate de festival...
M.E.: Scurtmetrajul tau preferat de anul asta?
P.N. Nu cred ca e corect din punct de vedere etic sa numesc un film preferat, dar pot sa spun ca anul asta selectia este destul de unitara, e greu sa alegi un favorit cert.
M.E.: Scurtmetrajul "tau" preferat (facut de tine)?
P.N.: Aici e si mai greu. De fiecare sunt legat intr-un fel sentimental. N-as putea sa aleg, sunt copiii mei.
M.E.: Ti-ai facut un nume prin scurtmetraje. Acum treci la lungmetraj. Poti sa ne spui ceva despre provocarea asta (in afara de synopsis, pe care l-am citit deja)?P.N. Principala provocare e sa reusim sa finantam acest film. Pana acum am strans mai putin de un sfert din suma necesara. Oricum, e o filmare pe care o astept cu multa nerabdare.
M.E.: Trecerea la lungmetraj va afecta dragostea ta de scurte?
P.N. Categoric nu. Voi continua sa fac scurtmetraje, e un mod de expresie la fel de important ca si nuvela literara. De ce un scriitor n-ar mai scrie nuvele dupa publicarea primului roman?
M.E.: Tocmai am vazut Derby. Steaua sau Dinamo? Sau poate Poli?:)
Intre Steaua si Dinamo, categoric Poli. Eu sunt rapidist, asa ca anul acesta imi doresc sa ia Poli campionatul. Chiar mi-a parut rau la meciul direct ca n-a batut Poli, Rapidul oricum nu joaca nimic.
Proba de Microfon
luni, 2 mai 2011
Fast Five (2011)
rating: Brainwash furios
In vreme ce tovarasul Luci trecea prin chinurile iadului filmic (asa apreciez eu experienta sa din cinema Studio unde filmul lui nea Puiu a fost violent masacrat de “sistemul de distributie si difuzare a filmelor romanesti in reteaua RADEF”) eu am ales* confortul CinemaCity-ului in cautarea unei spalari de creier duminicale cu cea mai recenta punere in scena a francizei Furios si Iute, Fast Five, un film care-i va multumi indeosebi pe soferi, fani, gameri si action flick enthusiasts (maniaci ai filmelor de actiune). Privind strict din postura amatorului de divertisment vizual as putea spune ca am ales bine. Al cincilea film din serie si al treilea regizat de Justin Lin marcheaza un salt calitativ apreciabil atat din punct de vedere al consistentei narative si thrill-ului vizual cat si la nivelul coregrafiei carambolurilor auto oferite, lucru care ne face sa credem ca, cel putin in cazul sau, bugetul (125 mil $) a fost inteligent cheltuit. Buget care a fost dealtfel mai mult decat recuperat in doar primul weekend de lansare, dovedind inca o data ca apetitul publicului pentru urmariri de masini tunate conduse de barbati duri sau femei sexy nu e deloc in scadere.
Fast Five reia povestea exact de unde a lasat-o Fast & Furious 4 - prinderea lui Dominic Toretto (Vin Diesel) si condamnarea lui la inchisoare - ambreiand direct in viteza a 5-a cu o spectaculoasa operatiune de evadare la finalul careia nu prea ai crede ca a scapat cineva cu viata din autobuzul inchisorii. Ne miscam apoi ceva timp inainte pentru a-i regasi pe O’Conner (Paul Walker) si Mia Toretto ascunsi intr-o favela din Rio si cautandu-l pe Dom pentru reintregirea familiei. Reuniunea se consfiinteste prin alaturarea lui Vince, vechiul prieten al lui Dom din primul F&F si astfel toate piesele originale ale francizei sunt la locul lor. Si, bineinteles, gata de un jaf nou.
Revenirea lui Vince e de bun augur intrucat aseaza premisele unei relatii de neincredere intre acesta si O’Conner, fostul agent FBI devenit hot de masini. Vince e cel care le aduce primul job, sutirea unor supermasini dintr-un tren in miscare, o cascadorie care prilejuieste inca zece minute de actiune vertiginoasa soldate cu o prabusire in gol de cateva sute de metri si conturarea “raului” din acest film. Se pare ca masinile erau insotite de agenti DEA si una avea o importanta deosebita pentru un om de afaceri corupt din Rio, cu legaturi in crima organizata si spalarea de bani. Cu doua guverne pe urmele lor furiosii Toretto trebuie sa se dea la fund si sa-si reconsidere optiunile.
Din fericire dupa atatea hotii Dominic a ajuns la o concluzie: fuga nu inseamna libertate. Asa ca acum trebuie sa ia o decizie. Vor pune la cale ultimul heist si-l vor curata pe mafiotul brazilian de toti banii sai negri, vreo 100 de mil $, suficient ca sa dispara si sa duca o viata linistita el si copiii copiilor lui. Doar ca de la idee pana rezultat mai exista o etapa, punerea ei in practica, iar intre Dom si banii lui Reyes stau Politia Militara, o armata de mercenari si trupele speciale DEA conduse de agentul de “securitate diplomatica” Hobbs (pachetul de muschi Dwayne Johnson) un “veritabil erou din Vechiul Testament gata sa pogoare gloante, sange si furia Domnului” asupra gastii de soferi furiosi. In consecinta Dom are nevoie la randul sau de o echipa. Iar aici filmul reduce un pic turatia, trecand in registrul usor comic, introducand personaje noi sau vechi cum ar fi cuplul de actori/raperi Ludacris si Tyrese, exoticii Han si Gisele din episodul precedent si localnicii Leo si Santos, un fel de versiune braziliana ⅔ din The Stooges. In felul asta Fast Five devine varianta motorizata a lui Ocean’s Eleven, cu planificarea chibzuita si executia precisa a unui heist in Rio.
Bonus vizual: o formidabila infruntare mano a mano intre Dom (Diesel) si Hobbs (The Rock), cu trecut prin pereti, rupt mese si scuipat cioburi, o scena care pe marele ecran al unei sali bine dotate pare o lupta intre doi titani, si o cursa impresionanta a unui seif de cateva tone tarat pe strazile din Rio care cauzeaza mai multe daune decat o tornada medie. Sincer, nici macar nu ma intereseaza daca asa ceva e posibil dpdv tehnic (probabil Mithbusters o vor clarifica intr-un viitor apropiat) caci simplu fapt al vederii unui seif pe post de demolition ball face toti banii de bilet, suc si popcorn. Ah, si sa nu uitam de scena de dupa credite.
Verdictul final ar fi ca Fast Five e un caz rar de continuare mai buna, depasindu-si fratele precedent (Fast & Furious 4) printr-un plot decent, desi la fel de liniar, dar mai ales cu o actiune mai furioasa si mai iute care se traduce printr-o infuzie de adrenalina pura in sufletul spectatorului. Se pare ca franciza auto a capatat o doza neasteptata de NOS.
*motivul pentru care mi-am abandonat colegul de blog in dificultate tine evident de profesionalismul cu care ne facem noi treaba ;). incercam asadar sa acoperim cat mai multe filme vazandu-le pe marele ecran, acolo unde ele sunt menite sa ajunga, chiar si atunci cand e vorba de filme de consum. mai pretentios spus, doar in intuneric incepi sa cauti cu adevarat lumina. in plus, mai trebe sa luam si noi pulsul orasului, sa vedem la ce se mai inghesuie lumea. si nu in ultimul rand, am promis unor amici ca-i scot la film.
Aurora, asasinata
Cristi Puiu a fost "decapitat" la Timisoara. In fiecare cadru din ultimele 40 de minute ale peliculei sale. Pe ecran personajele apareau pana la gat sau gura. Si asta a fost doar lovitura de gratie aplicata Aurorei la cinematograful Studio.
Auspiciile pareau favorabile. Eram 15 spectatori in sala (ok pentru o duminica de 1 mai, ora 16.00; si pentru un cinema proaspat iesit din hibernare). La inceput, filmul s-a intrerupt pentru un minut. Pelicula se agatase in aparat, ca la proiectiile de camin cultural ale copilariei. Pentru o secunda am devenit nostalgic. Vorba ceea: Sa vezi un film la multiplex costa 16 lei. Sa vezi un film de Puiu la Studio - priceless.
Dupa care s-a ingrosat gluma. Aurora a reinceput, dar cu o banda albastra in partea dreapta a ecranului. A ramas acolo pana la jumatatea filmului. Apoi cand s-a facut trecerea de pe o rola pe alta a disparut banda albastra. In schimb s-a blurat imaginea. Cineva a iesit din sala sa o roage pe doamna de la casierie sa strige la proiectionist, in caz ca mai era acolo. Mai era, pentru ca imaginea si-a recapatat rapid claritatea.
Dupa care s-a intamplat ceva si mai grav. O taietura abrupta, ce nu putea fi facuta din montaj. Viorel (Cristi Puiu) se indrepta spre Hotel Intercontinental cu o pusca in geanta, pentru ca in cadrul imediat urmator sa il vedem in apartamentul sau. Citisem prima parte a scenariului si stiam ca in parcarea hotelului se intampla ceva esential pentru evolutiile ulterioare. O dubla omucidere nu e de ici de colo. Dar si spectatorii care n-au citit scenariul au simtit ca lipseste ceva. Incepea sa-mi fie dor de banda albastra.
Pendularile nocturne ale lui Puiu dintr-un loc in altul, de la un apartament la altul, incarcat cu diverse bagaje, nu mai aveau niciun sens fara aceasta scena din mijlocul filmului. E primul climax, momentul care desparte apele, care declanseaza tensiunea si releva cat de serioase sunt intentiile personajului. Fara acest clu nu poate fi inchipuit esafodajul construit de regizor. Un spectator buimacit de du-te-vino-ul (aparent) fara rost a parasit sala.
Asa-i trebuie domnului Puiu. De ce s-a incapatanat sa pastreze durata asta imposibila de trei ore? L-au rugat si distribuitorii sa-l faca de o ora jumate, hai doua. El, nu si nu. Daca nu s-a indurat sa-l taie singur, atunci i l-a ciopartit un proiectionist (monteur anonim, care nu figureaza pe genericul de final, desi are un rol decisiv in ce va pricepe publicul timisorean din film).
Brusc nu se mai vad capetele personajelor. Ai fi putut crede ca e un efect cautat de regizor, pentru ca aceasta ultima defectiune se produce chiar dupa o crima. Dar "efectul" a durat pana la sfarsit. Pe Constantin Dita -un actor inalt- nu-l vedem la fata, pana nu se aseaza pe scaun. In schimb, Luminita Gheorghiu -mai mica de statura- incape fara probleme in cadru. Aparatul de proiectie de la Studio devenise Patul lui Procust pentru actori. Exasperat, am iesit din sala sa atrag atentia cuiva. Nu era nimeni.
Poate ca Aurora nu este o capodopera, dar cei 15 spectatori aveau dreptul sa judece singuri asta si in cunostinta de cauza. Ca sa nu mai zic ca dupa cronometrul meu iesisem cu circa 15 minute mai devreme (filmul are 181 minute). Revoltat, m-am indreptat spre casa impreuna cu un alt spectator. Le-am aratat dovezile (pozele astea pe care le vedeti) si am cerut (de dragul principiului, nu a celor 6 lei) banii de bilet inapoi. Bineinteles ca nu prea exista o procedura pentru asa ceva si doamna nevinovata de la casa ar fi platit oalele sparte din buzunarul ei. Doamna Mihalcea (directoarea ultimelor doua cinematografe de stat din Timisoara) era acolo. Dumneaei nu doreste probleme pentru ca mai are o luna pana iese la pensie. Aveam sa aflu imediat ca nici nu i se putea imputa ceva. A fost amabila sa ne duca la proiectionist pentru a afla motivele proiectiei criminale.Banda albastra aparuse din cauza "portitei" (un fel de capac ce se pune in fata proiectorului) care nu se potrivea cu masura peliculei. Aici nu era vina proiectionistului, ci a aparaturii invechite din dotarea RADEF. Pentru decapitarea actorilor si-a asumat culpa, doar ca vazuse prea tarziu ca sa mai centreze cadrul. Cat despre cel mai grav pacat (taietura scenei din mijloc) omul chiar nu avea cum sa fie vinovat. Aurora era pe doua role si deci nu avea cand "sa sara" pelicula. Filmul asa venise, taiat. Ca dovada, o "lipitura" ce nu putea sa vina asa din fabricatie. Cineva de la Craiova (sau poate de la Bucuresti) are cateva sute de metri din film in plus.
Cel mai recent film al lui Puiu a fost masacrat, mutilat, ghilotinat, ASASINAT de un sistem bolnav care trebuia sa iasa demult la pensie. Am fost asigurat ca problema nu se va repeta. Totusi, "gaura" ramane in pelicula si pentru proiectiile viitoare, spre buimacirea urmatorilor spectatori (atatia cati vor fi). Admiteau si doamnele de la Studio ca aveam dreptate cand spuneam ca din cauza unor astfel de proiectii ratate nu mai vine lumea la filmele romanesti. Am plecat intrebandu-ma pentru a mia oara: de ce imi trebuie mie sa vin la cinema sa ma enervez? Cand pot sa vad filmul in liniste, in confort si in intregime la home cinema.
Peste o ora am urmarit Aurora la HBO. Cu tot cu cele doua (da, erau doua pana la urma) scene taiate din pelicula de la Studio. A doua era si ea importanta pentru ca lamurea situatia cu Gina (Clara Voda), femeia cu care vorbeste Viorel la inceputul filmului.
Pe scurt, Aurora e drama unui om rational, foarte calculat, aflat in "faza terminala". Are de terminat niste oameni, pentru "ca nu putea lasa lucrurile asa". Din toate micile interactiuni cu semenii (primirea restului la non-stop, revendicarea unei datorii la locul de munca, inundatia provocata de vecinii de deasupra) intelegem ca Viorel este un tip cat se poate de corect, maniacal de corect. Precis in gesturi, exact in cuvinte. Minutios in executia planului. El judeca fiecare situatie "la milimetru". Calculeaza fiecare relatie "cu sublerul".
"Justitia nu are acces la nivelul de complexitate pe care l-am avut cu sotia mea". Iar daca justitia omeneasca nu e "fix dupa cote", atunci inginerul metalurgist Viorel isi va face justitie singur. Daca vei intra in capul lui (adica exact demersul intentionat de Puiu) ai sa-ti dai seama ca de fapt el nu greseste; dupa normele lui matematice el procedeaza corect (are niste datorii de recuperat). Iar Puiu face tot ce considera ca trebuie facut pentru a ne introduce in mintea lui Viorel. Ceea ce pentru spectator poate fi extrem de solicitant, uneori epuizant. Politist, adjectiv pare acum o plimbare in parc. Marfa si banii, chiar Moartea Domnului Lazarescu pot parea comerciale in comparatie cu Aurora. Aici, regizorul nu se gandeste deloc la public. Vrea doar sa spuna povestea lui Viorel intr-un mod cat mai veridic si frust.
Nu lipsesc tablourile marca Puiu, cadre lungi, cu interactiuni intre multe personaje. Am numarat sapte in livingul doamnei Mioara Avram (fun fact: Luminita Gheorghiu joaca acelasi personaj ca in Moartea Domnului Lazarescu, detaliu ce aminteste de dorinta regizorului de a realiza ciclul "Sase povesti de la marginea Bucurestiului"). Poate cea mai frumos coregrafiata e scena din scara blocului H20 unde se afla locuinta in renovare a lui Viorel. In pragul usii de la intrare stau Viorel si vecinul de deasupra (Lucian Ifrim) care venise cu copilul sa-i arate pagubele "inundatiei". In apartament intra si ies oameni care golesc locuinta de mobila, supravegheati de un tip dur (fostul socru, excelent jucat de Gelu Colceag). La rastimpuri apare sotia vecinului de deasupra (Mai stai?! Hai odata!). Camera pandeste de dupa un perete, asa cum pandeste si Viorel pe la diverse usi si porti, la auroră (def: interval de timp inainte de rasaritul soarelui, cand exista o lumina difuza in atmosfera).Maiestria sa in mizanscena era insa de la sine inteleasa, asa cum observa regretatul Alex Leo Serban, unul din primii sustinatori ai lui Puiu, care impartea cinematograful romanesc in B.C. si A.C. (before and after Cristi). In afara de observatiile psihologice patrunzatoare, filmului ii lipseste jocul secund, capacitatea de a indemna la reflectie asa cum Puiu reusise, cu instrumente similare, in Moartea Domnului Lazarescu sau Porumboiu cu al sau Politist, adjectiv (fun fact: Ioan Stoica aka Nelu joaca si la Puiu si la Porumboiu acelasi politist masiv, plictisit si usor bovin, caruia ii apartin ultimele cuvinte din film: Ma duc la buda, dand curs unei nevoi interioare pe care trebuie s-o fi simtit probabil multi spectatori dupa 3 ore).
In Aurora, Cristi Puiu a vrut sa vada cum ajunge un om ca el, care ar fi putut fi el, sa ucida. Viorel imprumuta multe elemente biografice de la Puiu: a copilarit in aceeazi zona din Bucuresti, are doua fete (Puiu are trei - Ileana, fata mijlocie, joaca in film) si are aceeasi sinceritate brutala, care pentru unii este aroganta sau lipsa de politete. Din perspectiva interactiunilor cu ceilalti, Cristi Puiu este the dark side of Larry David.
Insist insa cu precizarea ca pentru a intra in capul lui Viorel trebuie sa vezi povestea cap-coada. Acest aspect vroiam sa fie inteles de doamnele de la cinema Studio. Nu stiu daca l-au/m-au inteles. De asta se temea si Viorel, dupa ce isi confeseaza crimele la politie. Poate ca Puiu se gandea totusi la public atunci cand spunea aceste ultime cuvinte: "Nu stiu daca m-ati inteles".
duminică, 1 mai 2011
Black Death (2010)
rating: Brainwash
A cazut in sarcina britanicului Christopher Smith (Severance, Triangle) sa dea Evului Mediu ce-i apartine (ciuma bubonica) dupa fiasco-ul numit Season of the Witch in care Nic Cage era si cruciat si vanator de vrajitoare si demon slayer. Black Death e un thriller medieval destul de onest, atmosferic, gotic si deloc extravagant in materie de efecte speciale dar care acopera doua episoade intunecate ale vremii: unu, prima epidemie de ciuma si ravagiile sale si doi, felul in care Biserica trata cu ereticii. In rolul principal apare englezul Sean Bean, intotdeauna figura fireasca de pus in zale si trimis la razboi. Aici Sean se prezinta drept Ulric, trimisul special al episcopului intr-un teritoriu pustiit de ciuma si a carui misiune tine de gasirea oilor ratacite si readucerea lor in turma crestina. Zvonurile spun ca ar exista un sat in mijlocul unei mlastini care n-a fost atins de ciuma si ca acolo s-ar petrece lucruri necurate: oamenii au renuntat la D-zeu si asculta de un “necromant” care poseda puteri diavolesti si invie mortii. Grozavii medievale de speriat oamenii simpli. Pentru verificarea lor Ulric are nevoie de un ghid care sa-l conduca pe el si pe mercenarii sai pana la destinatie. Il gaseste in persoana tanarului calugar Osmund, care il tradase deja pe Dumnezeu pentru dragostea unei femei si voia sa plece de la manastire.
Naratiunea e cam liniara pana aproape de final. Se constata repetat efectele ciumei pentru amplificarea amenintarii acesteia, se cerceteaza un pic CV-urile “mercenarilor” Domnului, ca sa ne facem o idee asupra motivatiilor care ii conduc, iar Osmund primeste botezul focului si abia scapa cu viata intr-un atac crancen al unor inamici obscuri. Cum era de asteptat, partea interesanta a filmului incepe odata cu ajungerea trimisilor in satul din mlastina unde se asteptau la orice mai putin zambete, maini intinse, bautura si femei disponibile. Liniste si pace, la prima vedere caci casele sunt impodobite cu simboluri pagane, biserica e pustie si toti sunt evazivi in raspunsuri. Dintr-o data ciudatenia comunitatii pare mult mai amenintatoare decat ciuma si in curand vizitatorii se vor trezi intr-o capcana. Langiva, vindecatoarea satului, e, pe langa o femeie frumoasa, si un lider spiritual care tine in gheare un grup de oameni fara frica de D-zeu.
Dario Poloni (scenaristul) si Christopher Smith au depus un efort special in a creiona personajele din linia intai. Ulric e patruns de zel religios si necrutator cu erezia dar, totusi, nu actioneaza discretionar si cu pofta de sange, ci gaseste timp si pentru mizericordie, oferind un sfarsit (mai) bland unei femei osandite la rug pentru vrajitorie. Osmund va fi in schimb sfasiat de dubii si confuz in clipa cand va tavea de ales intre D-zeu si iubita sa (readusa la viata intr-un ritual pagan) iar finalul ni-l va arata complet transformat de episod in varful de lance al vanatorii de eretici. Climaxul filmului ne lasa insa la fel de confuzi intrucat pana atunci am privit comunitatea din perspectiva celor veniti s-o “curete” si abia acum descoperim ca lucrurile nu erau ceea ce pareau. Frumos twist pentru un thriller destept si bine construit, dar fara pretentii de epic istoric. Versiunea medievala si bubonica a The Wicker Man.
Trailer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)