miercuri, 29 septembrie 2010
Happy Together (1997)
rating: Colectabil
Cu titlul piesei celor de la E.M.I.L s-ar putea descrie cel mai bine filmul Happy Together, in regia aceluiasi Wong Kar Wai pe care-l iubim toti cinefilii amatori de film asiatic. Am mai scris de filme de-ale lui (aici) si o s-o mai fac ori de cate ori imi amintesc, in ideea ca randurile mele vor determina oricat de putine persoane sa-l descopere. Titlul postului mi-a venit intr-un mod hilar: citeam o descriere a filmului de catre regizor, care spunea "the title seems to be very cynical, because it is about two persons living together, and at the end, they are just separate" iar lucrurile s-au legat imediat!
Revenind la film, inutil sa mai precizez ca e vorba despre o relatie de dragoste. Un cuplu cu probleme, paraseste HK pentru o calatorie in Argentina, gandind ca o schimbare de decor le-ar putea improspata relatia. In raport cu HK, Argentina e capatul lumii, deci locul perfect pentru Lai si Ho sa inceapa de la zero. In fapt insa, pe drumul catre cascada Iguazu acestia se cearta si se despart. Doar ca in loc sa se intoarca acasa, amandoi raman in Buenos Aires si incearca sa se descurce. Lai, fire stabila si pragmatica, nu vrea decat sa aiba o viata normala. Ho insa are o natura mai distructiv-libertina si nu se poate dedica unei relatii monogame, avand tot felul de aventuri, periplul sau culminand cu o noapte in care, batut si desfigurat, ajunge la usa lui Lai. Bunul samaritean il ia si-l ingrijeste o perioada de timp insa sangele apa nu se face. Relatia lor e in continuare presarata de momente violente, certuri, despartiri si impacari. Iubire moderna cu nabadai. Desi fizic stau impreuna, fiecare in mintea lui e singur, facand din Happy Together mai degraba un film despre alienare decat despre dragoste. Ciclul distructiv i-a sfarsit in momentul in care Ho isi reia obiceiurile de playboy iar Lai incepe de capul lui o relatie, platonica ce-i drept, cu Chang, un coleg de munca.
Filmul asta are de la inceput pana la sfarsit marca WKW stantata pe fiecare cadru al sau. De la story-ul neliniar pana la coregrafia scenelor de tandrete si imaginile cand alb-negru cand suprasaturat filmate de eternul companion Christopher Doyle, trecand apoi prin muzica excelent selectata si zabovind in episoadele de reflectii narativ-poetice simbolice care l-au consacrat drept un maestru al metaforei cinematice. In ciuda tuturor acestor artificii stilistice, tot personajele sunt cele care castiga atentia privitorului. Ele umplu atmosfera filmului si fascineaza dincolo de "anormalitatatea" relatiei lor, caci cuplul de care am vorbit este unul de gay(!) jucat de Tony Leung (actorul fetish al lui WKW) si Leslie Cheung. Sper sa nu strambati prea tare din nas acum. Doar am vazut cu totii Brokeback Mountain cum era sa ia Oscarul (l-a si luat pt regie). Se pot face filme excelente si din subiecte care stanjenesc uneori privirea. Si chiar de-am fi homofobi, Happy Together n-are nici macar o scena nuda sau ofensatoare, asa ca....
Ca fapt divers, filmul a fost premiat la Cannes pentru regie in '97 si nominalizat la Palm d'Or. Eu l-am vizionat pe YouTube (daca va vine sa credeti) in vreo 10 bucati subtitrate in engleza. In ce lume traim...
marți, 28 septembrie 2010
Trailerul zilei: True Grit
Treaba cu unde-s doi puterea creste nu e niciunde mai evidenta decat la fratii Joel si Ethan Coen. Baietii sunt in ultima vreme cu anu si filmu'. Pentru decembrie 2010 se pregateste lansarea unui alt western, True Grit, clasic de data asta, insa tot inspirat de un roman de succes (scris de Charles Portis). Cartea a mai fost ecranizata prin 1969 de Henry Hathaway intr-un film in urma caruia John Wayne a fost recompensat cu Oscar pentru rolul serifului chior Rooster. Versiunea fratilor Coen insa promite un pic mai mult umor (negru, cum le e felul) si un final diferit decat prima ecranizare, pesemne mai aproape de firul cartii, descrisa ca amuzanta si violenta deopotriva. Asta deoarece e o poveste despre razbunare spusa prin ochii unei fetite al carei tata a fost ucis de un bandit si care in exercitiul legii talionului devine o neinfricata fata a frontierei. Distributia ii cuprinde pe Jeff Bridges (seriful Rooster), Matt Damon, Josh Brolin si Hailee Steinfeld. As plati bani sa-l vad..de 2 ori.
Trailer:Muzica de Cinema
Muzica de film nu inseamna numai Ennio Morricone sau Hans Zimmer. Poate sa insemne si albumul Cinema al grupului Aievea (nu-jazz and electro). Cinema e un portal muzical spre o lume frumoasa, celesta, care te invaluie cu gratie. Calatoria nu costa nimic (descarcati de aici). Asta nu inseamna ca e gratis. Cinema e un "cadou pentru semenii" in gusturi muzicale. In Aievea, alaturi de Vlaicu Golcea si Electric Brother, activeaza si doi timisoreni: instrumentistii Tavi Scurtu si Utu Pascu.Un alt duo de "electronici" timisoreni, Makunouchi Bento, are si el un cadou audio cu ecouri cinematice: Swime. "Vizionare" placuta!
p.s. simultan a scris si Marian despre muzica - act de credinta
luni, 27 septembrie 2010
Guest post: Mysterious Skin (2004)
*va suprindem cu un nou articol de seria de guest-post-uri "cititorii nostri recomanda" si o lasam pe Cami sa prezinte un film misto cu unul din actorii ei preferati.
rating: Colectabil
Ca toate filmele in care joaca Joseph Gordon Levitt, si acesta e unul care-ti provoaca o neliniste ciudata, o dezordine, o tensiune primara. E usor sa intuiesti ceea ce se petrece in aceasta poveste, fara macar sa-ti fie trasat de niste imagini sau cuvinte clare si acest lucru te sperie. Mysterious Skin e un film despre doi tineri, unul care-si accepta si-si asuma copilaria ca fiind cea care l-a format drept un gay convins (Neil) si unul care-si uitase momentele cele mai importante din copilarie, insa le cauta cu infrigurare mai tarziu (Brian). Povestea merge in trecutul si in viitorul a acestor doua personaje care nu au nimic in comun. Trecutul lui Brian, oarecum stanjenitor si deranjant, se remarca prin faptul ca a pierdut cateva ore din copilaria lui, ore pe care nu si le aminteste decat in crampeie de amintiri ce-l terorizeaza, prin cosmaruri ori printr-o hemoragie nazala ciudata urmata de lesin. Devine din ce in ce mai convins ca motivul disparitiei acelor 6 ore din viata lui este identic cu al unei fete dintr-un orasel din apropiere, fapt ce-l ajuta sa-si aminteasca ca mai era un baiat cu el in acele momente cruciale.
Alternativ, mergem in viitorul lui Neil, cel care, format abrupt ca un tanar gay, se bucura de placerile sexualitatii sale precoce, urmarind un vis din copilarie pe care nu mai reuseste sa-l implineasca. Declinul vietii sale si totodata, al fericirii, il apasa din ce in ce mai mult pana cand realizeaza ca odata, demult, in copilaria sa, trebuia sa apuce un alt drum. Sfarsitul filmului parca incearca sa aduca o consolare celor doua personaje si sa le ridice mai presus de conditia lor umana care, desi la suprafata pare satisfacatoare, totusi e precara. Astfel ramai cu un gust amar si cu impresia ca unele rani nu se vindeca niciodata.
Cum am mai spus si aici, Joseph Gordon Levitt joaca rolul la perfectie. El exprima genul androgin, iubit de ambele sexe, prin felul in care se imbraca, merge, vorbeste sau priveste. Iar Brady Corbet (Brian) este exact opusul lui: lipsit de orice instict sexual, tocilar, naiv, timpuriu.
Filmul in sine, desi presarat cu scene de violenta sexuala si nu numai, are un soi de stralucire data de regia lui Gregg Araki care alterneaza, desi nu compenseaza cu acestea, ca si cum ar vrea sa simtim paradisul pierdut. Totusi, trebuie sa recit acordul parintilor de pe imdb in privinta filmului si sa va previn:
Alcohol/Drugs/Smoking: 8/10Sex and Nudity: 10/10
Violence and Gore: 6/10
Profanity: 9/10
Frightening/Intense Scenes: 10/10
articol scris de Camelia
Trailer
Lasati copiii sa vina la filme!
Publicam cu oarecare intarziere un anunt important pentru cinefilii (copii si parinti) din Bucuresti: pana joi, 30 septembrie, se intampla Kinodiseea la Muzeul Taranului Roman, Cinema Gloria si Cinema Elvira Popescu. Intentia declarata a organizatorilor (Daniel Mitulescu & co) este ca de la anul sa circule cu festivalul prin tara. Asadar: nu dati banii pe prostii, duceti filme la copii! Si viceversa.In timpul asta, la Timisoara incepe Simultan, a sasea editie a festivalului de arte vizuale si media, care se anunta provocatoare:
Este anul 2010 si lumea este plina de utilizatori media. Toata lumea este preocupata de lipsa timpului, asa incat nimeni nu are cu adevarat timp sa se gandeasca la acesta, sa-l inteleaga. Cererea pentru continut media pare sa creasca pe masura ce toate lucrurile se acumuleaza si timpul desfasurarii lor devine mai scurt. Cu cat avem mai putin timp la dispozitie, cu atat mai multa media este la dispozitia noastra pentru a ne investi timpul in ea. Vizionarea unui film este ca o evadare si totul se rezuma la a compara fiecare noua secventa din acesta cu ceea ce deja stim, intrebandu-ne daca am invatat ceva nou. (...) Pana la urma, intrebarea este daca utilizatorii media din ziua de azi se alimenteaza din media sau a devenit viata noastra instrumentul care ii impulsioneaza...
Peste 1oo de lucrari video vor fi proiectate in trei zile (30 septembrie - 2 octombrie).
Daca aveti timp...
duminică, 26 septembrie 2010
Resident Evil: Afterlife (2010)
Nu sunt un fan al jocurilor din seria Resident Evil dar apetitul meu pentru filme bazate pe jocuri e ceva mai mare decat la omul obisnuit. In cazul francizei dezvoltate de Capcom intotdeauna am simtit ca filmele rezultate au fost destul de bine facute si ca universul post-apocaliptic dominat de Umbrella Corporation era suficient de prolific pentru aducerea pe marele ecran a unui artwork chiar mai mult decat decent. Filmele astea au un target precis, impatimitii de jocuri RE (numai in 2009 s-au vandut 40 de milioane de titluri) asa ca nu au niste tinte nerealiste in domeniul originalitatii si inovatiei. Scopul e sa aduca in cinema elemente din jocurile video iar asta in cadrul unei povesti structurata cat de cat logic si presarata cu action si gore, cum ii sta bine unui thriller horror. Pentru ultima parte a seriei insa, Resident Evil Afterlife, a fost nevoie de revenirea lui Paul WS Anderson la carma ca sa duca corabia prin curentul cinematografic al anului, Real3D. Prin urmare pot spune linistit ca ceea ce a urmat a fost o calatorie dementiala.
Mr. Anderson isi stie bine treba: el face spectacol vizual. A mai dat rateuri (cu AVP si Soldier spre ex.) dar in general filmele sale sunt destul de reusite chiar daca valoarea lor post-vizionare e redusa. Vorbesc aici de Mortal Kombat, Resident Evil, Death Race etc (Event Horizon e dintr-o alta liga, fiind vorba de un horror psihologic intunecat setat in spatiu) ele insemnand filme de consum care fac industria de popcorn sa existe. Nici RE Afterlife nu face exceptie asa ca iti fura ochiul cu aspectul sau foarte cool de film ambitios pus pe intretinut atmosfera mancatorilor de crantzanele. Ceea ce-i reuseste de minune. Filmat cu jucaria lui James Cameron, in Real 3D, ultima parte (pentru moment) a francizei RE arata bestial si fura ochiul din start. Intro-ul cred ca e dintre cele mai bune introduceri de film din acest an, un slowmotion ploios pe strazile din Tokio, camera panoramand vreme de 4 minute o japoneza dezorientata, in vreme ce din boxe rupe muzica halucinanta a lui Tomandandy, scena semnificand eruperea epidemiei de virus T care a pustiit ulterior lumea.
Am scris doua paragrafe si n-am pomenit nimic de vedeta seriei. Da, Milla Jovovich e prezenta, arata bine in tridi, e la fel de bataioasa si de inarmata pana-n dinti, si, in plus, e mai multe. Intr-o scena ce poate fi considerata cel mai bun rip-off dupa Matrix de la ... Matrix incoace, mai multe Mille identice patrund intr-o cladire aparata de mascati pentru a distruge corporatia Umbrella. Asadar avem o gasca de Trinity care se misca repede, stiu kung-fu, manuiesc sabii si stelute ninja, pistoale, mitraliere si grenade, se catara pe pereti in timp ce tencuiala pocneste sub efectul gloantelor si, peste toate, au puteri telekinetice(!). In termeni computeristi: lolwtf!? Este prezent chiar si un agent Smith caci Shawn Roberts s-a straduit sa-l afiseze pe directorul Umbrellei intocmai ca o versiune upgradata de inteligenta artificala intr-un corp de otel. Laconic si impasibil, in costum inchis la culoare si cu ochelari de soare, tipul se ridica la nivelul reputatiei smithiene: he keeps coming back!! Iar asta e doar inceputul filmului, care cumva il leaga de precedentul (Extinction) terminat in coada de peste.
Partea cea mai consistenta a filmului se desfasoara in Los Angeles unde proiectul Alice (in speta Milla) ajunge dupa o cautare mistica a ultimului refugiu al umanitatii - Arcadia. Periplul ei prin Alaska mi-a amintit de Sillent Hill, alta sursa de inspiratie pentru look-ul filmului, oferind aceeasi liniste rau prevestitoare si acelasi alb al dezolarii intr-o lume foarte probabil goala de viata inteligenta. In Los Angeles insa Alice da peste un ultim grup de supravietuitori, izolati sau refugiati intr-o inchisoare ermetica si inconjurati de hoarde salbatice de morti vii flamanzi. Impreuna vor planui o evadare catre destinatia lor comuna - Arcadia - un loc care se arata a fi mai aproape decat credeau dar se va dovedi altceva decat credeau. Un mare bonus pentru prezenta scurta, din pacate, a lui Wenthworth Miller (Michael din Prison Break) care, ironic, cunoaste o cale de scapare (hehe). Alte puncte sunt acordate aducerii in film a unui personaj creepy de tipul bossilor de sfarsit de level de prin jocuri, un gigant numit The Executioner, cu sac pe cap si cuie batute-n cap, care nu vorbeste dar cara cu el o halebarda cat toate zilele. Ar fi fost misto transpunerea lui si a lui Pyramid Head din Silent Hill intr-un film de sine statator. As plati bani pentru asa ceva.
The Executioner(sus) vs Pyramid Head(jos)
Ca o concluzie, Resident Evil Afterlife mi-a parut un film axat pe fun, cu o grija deosebita pentru aspect (turnurile fumegande ale LA-ului in fundal sunt foarte sugestive) si cu uz excesiv de slow-motion pentru efect... artistic(?). Efectele speciale si 3D-ul sunt de top iar explozia (sau implozia) din Tokio arata extraordinar pe ecranul de 20 de metri. Din pacate avalanja de clisee si furaciuni il faulteaza grav in topul criticilor. Personajele secundare dispar cand te atepti s-o faca iar cele disparute apar acolo unde te astepti sa apara. Plotul devine la un moment dat atat de neverosimil incat iti starneste reactii vehemente de "bai frate!" Dar toate raman in urma la iesire cand iti dai seama ca totusi te-ai simti bine. Asadar filmul e o buna completare in seria RE si lasa usa deschisa pentru numaru 5.
Trailer
Trailer
sâmbătă, 25 septembrie 2010
Debuturi pe spranceana
E util din cand in cand, dupa ce te-ai familiarizat cu cele mai apreciate titluri din playlistul unui regizor consacrat, sa te intorci la origini ca sa vezi de unde a inceput. Poti in felul asta sa descoperi indiciile stilistice ale muncii sale de mai tarziu si, poate, sa recunosti in alte situatii tinerii regizori promitatori.
THE KILLING (1956)
The Killing e primul lung-metraj autentic al lui Stanley Kubrick, pana la el maestrul facandu-si mana pe scurt si mediu-metraje si documentare. Datand din 1956 The Killing e un noir valoros despre o echipa de gangsteri care pun la cale si executa un jaf armat la o casa de pariuri a unui stadion unde se jucau curse cu cai. Filmul e foarte concentrat, actiunea nu stagneaza deloc si personajele sunt clar definite. Totul e narat in stil documentaristic iar momentele sunt derulate necronologic, ca si cum povestea s-ar spune din perspectiva fiecarui jucator. Stilul acesta a lui Kubrick i-a influentat ulterior pe multi alti regizori cand au tratat subiectul heist-ului (Reservoir Dogs, anyone?). Planificarea foarte atenta a jafului e pusa in primejdie de unul din participanti care se "scapa" sotiei, o demoazela sictirita, bagacioasa si infidela care isi dispretuieste sotul si planuieste impreuna cu amantul sa puna mana pe prada. Pana la final The Killing e exact asa cum sugereaza titlul: o hecatomba sangeroasa pe altarul dragostei de bani. Filmul ofere insa si cateva momente de pura reflexie cand se discuta conditia gangsterului, pericolul individualitatii si calitatea incontestabila a mediocritatii de-a oferi confort sufletesc celor din jur.
FOLLOWING (1998)
La polul opus debutului kubrickian se afla cel al fenomenului Nolan. Chrstopher Nolan si-a facut primul lung metraj in 1998 - Following - asa cum ii sta bine unui artist cu ambitii, adica in alb-negru, cheie mistic deconstructiva si buget redus. Tot un noir insa la 40 de ani mai departe de cel al lui Kubrick, Following e story-ul unui scriitor amator care si-a stabilit un obicei din a urmari persoane necunoscuta in scopul documentarii asupra obiceiurilor indivizilor. Din fericire pentru poveste da peste un hot/spargator de apartamente (interesant numit Cobb, remember Inception?) care se prinde ca e urmarit si-l confrunta pentru ca mai apoi sa-l atraga in escapadele sale prin apartamente parasite. Baiatul se indragosteste de proprietara unui apartament "vizitat" iar apoi se aventureaza in viata ei in chip de erou salvator.. Doar ca asa cum am putut vedea la tot ce a facut Nolan in continuare, exista twist dupa twist si nimic din premisele cu care am fost serviti nu a fost privita din plan departat, ca parte a intregului edificiu cinematic. Asa ca in 70 de minute avem sansa sa ne jucam cu un puzzle alcatuit din bucati necronologice pe care nu putem sa-l reconstruim decat in ritmul personajului principal si in felul in care el da sensul final al povestii.
joi, 23 septembrie 2010
O seara de vis
Extrase din comunicatul evenimentului:
Fantezii, SF sau comedii negre, toate filmele din programul ShortsUP vor fi o invitaţie la visare ce va deschide apetitul spectatorilor pentru scurtmetraje. Idilice sau de coşmar, ca rupte din realitate sau dintr-un film horror, visele se hrănesc cu părţi din viaţa noastră.
Prima producţie "Alice in Wonderland" făcută vreodată (1903), scurtmetrajul câştigător la Oscar în 1995, "Franz Kafka's It's a Wonderful Life", ficţiuni recente şi o serie de animaţii tulburătoare vor fi cap de afiş la ShortsUP în cadrul NexT.
Insomniacii prezenţi la eveniment vor fi vizitaţi de câteva dintre personajele din filme si vor avea parte de alte întâlniri pe care le experimentează de obicei în timpul fazei „REM” a somnului. Timp de aproximativ două ore, Rapid Eye Movement va deveni Rapid Eye Movies, căci noaptea orice e posibil: o scurta vizită pe altă planetă, o incursiune în lumea de dincolo, o discuţie cu Alice chiar în Ţara Minunilor sau... o şedinţă de visare în oraş, „at the movies”.
In deschiderea evenimentului va fi un recital de dans neconventional - improvizatie (Laura Cepeu) pe acorduri de vioara, pe acelasi concept dual de vis frumos/cosmar.
Biletele sunt disponibile direct la intrare, la Mansarda Facultății de Arte, Strada Oituz nr. 4, în seara evenimentului. Preţul biletului: 15 RON.
miercuri, 22 septembrie 2010
Trailerul zilei: 13
Uite un remake care nu ma deranjeaza ca se produce. Dupa ce regizorul georgian Gela Babluani a luat lumea filmului prin surprindere cu excelentul thriller alb-negru 13 Tzameti, un film independent cu Gela regizor/scenarist si fratele sau George in rol principal, n-a durat mult si Hollywood-ul a mirosit potentialul de lovele si l-a bugetat pentru a face versiunea americana. Acum, desi regizorul declara ca va schimba cateva lucruri pentru a nu parea ca trage acelasi film, din trailer pare-se ca scheletul filmului e tot ala. Un tip ajunge in posesia unui plic cu instructiuni care i-ar putea aduce un castig considerabil si, urmandu-le, intra intr-un joc mortal de-a ruleta ruseasca moderna in care 13 indivizi isi pun norocul (simultan) la bataie. Cercul de participanti se injumatateste la fiecare stingere de bec in pocnetul surd al revolverelor infipte de fiecare din ei in ceafa celui dinaintea lui. Asta in vreme ce interlopi cu bani pariaza sume grele pe fiecare din ei. Cu o distribuitia incitanta de actori europeni si americani (Jason Statham, Mickey Rourke, Michael Shannon, Ray Winstone, Alexander Skarsgard) plus Sam Riley (Ian Curtis din Control) in rolul titular ma astept ca noul 13 sa fie ceva deosebit. Sper sa nu fiu dezamagit cu inca un remake slab...
Trailer:marți, 21 septembrie 2010
Marti, inainte de Craciun
rating: Colectabil
motto: In dragoste e ca in razboi: vai de cei invinsi! (Camil Petrescu)
La iesirea de la film, Richie m-a rugat/amenintat sa scriu macar acum cateva randuri. Am zis da. Si i-am promis ca asta nu se va intampla marti, dupa Craciun. Mi-am permis sa incep cu o gluma, pentru ca asta face si Radu Muntean (si echipa lui de scenaristi) de fiecare data cand vrea sa detensioneze momentele grave si sa faca situatiile mai suportabile.Subiectul iese din comun prin cat de comun e. N-are nicio legatura cu politica, cu mafia sau cu Revolutia, nimeni nu moare pe holurile spitalului, nimeni nu avorteaza si nimeni nu salveaza lumea. Un barbat (Mimi Branescu) vrea sa-si paraseasca familia pentru o femeie mai tanara (Maria Popistasu) de care "e foarte indragostit".
Intr-un fel, Marti, dupa Craciun continua povestea din penultimul film al lui Muntean, Boogie (2008). Escapada extraconjugala de o noapte, devine aici o aventura de jumate de an. Ca o paranteza, avem aceeasi tripleta de scenaristi ca la Boogie (Muntean, Alexandru Baciu si Razvan Radulescu) si aceeasi tripleta de actori masculini (Branescu, Adrian Vancica si Dragos Bucur). Ca o paranteza in paranteza, nu pot sa nu observ o anumita cronologie in filmele lui Muntean de pana acum. Varstele eroilor corespund (cu un oarecare delay) varstei si, banuim, experientei de viata a autorului. Daca debutul era despre revolta adolescentina (Furia), Hartia va fi albastra despre "revolutiile" de la 20 de ani, iar Boogie amorsa bombele varstei de mijloc, atunci ele sunt detonate in Marti, dupa Craciun.
Filmul in sine e alcatuit dintr-o succesiune de "tablouri" (aproape fiecare filmat dintr-una) : el in patul amantei, el cu nevasta la cumparaturile de Craciun, el ia cina cu nevasta si fiica, el cu nevasta si fiica merg la stomatolog, care intamplator e amanta (ups, in cadrul asta cineva e in plus ). Acumularile de tensiune erup periodic prin umorul de situatie, ca atunci cand Branescu serveste cu noduri in gat o felie de tort sub privirile distrugatoare ale mamei amantei sale.
Marti, dupa Craciun e o "drama de interior" mesterita impecabil. Un film de actori care se bazeaza enorm pe nuantele interpretarilor. Bine, actorii au fost ajutati si de replicile naturale din scenariu (limbajul colorat si proaspat a devenit o marca a filmelor lui Muntean). Lui Branescu ii ies ambele roluri pe care le joaca: amorezul inflacarat si tatal de familie "vesnic obosit". Dar superlativul actoricesc ii apartine Mirelei Oprisor (nevasta). Asa cum remarca si regizorul, orice nota falsa putea distruge intreg filmul. Scena confruntarii dintre soti putea usor sa dea in telenovela, daca era jucata un ton mai ridicat.Viata de familie e construita din mici detalii (si tot atatea product-placements) : golirea unei cutii de Almette sau "iti iau ceva de la Mega Image?". Ceea ce face ca aceasta experienta cinematografica sa fie una puternica este usurinta cu care spectatorii se pot recunoaste in situatiile de pe ecran, chiar daca nici nu le-au trait. In spiritul curentului minimal romanesc (la care Muntean a pus umarul in mod constant), avem in fata, incontestabil, o noua "felie de viata" autentica. Inca n-am reusit sa deslusesc care-i sensul suprem pentru care servim aceasta "felie" suculenta, dincolo de ilustrarea corecta a unei probleme contemporane, aceea ca, statistic, unul din doua cupluri ajung sa se desparta. Poate ma va lumina o revizionare.
Chiar daca mana regizorului e "invizibila", meritele lui Muntean sunt evidente. Dincolo de eleganta cu care evita dramoleta ieftina sau drama domestica moralizatoare, am remarcat o crestere, fata de filmele anterioare, a interesului pentru explorarea intimitatii personajelor. Scena de budoar din debut este filmata atat de "aproape" incat mi-a creat un disconfort, ca si cum trebuia sa-mi fie rusine ca sunt acolo. Apoi "tabloul" in care sotul infidel maseaza picioarele nevestei (si doar atat si vedem din ea) dezvaluie relatia celor doi si prefigureaza criza acestei relatii. Cum ziceam, nu e un film despre salvarea lumii sau despre sfarsitul ei. E despre sfarsitul lumii unui cuplu, ceea ce pentru un om poate fi "cel mai rau lucru care se poate intampla".
Pe scurt: Un film de actualitate (aproape) perfect, o fresca sociala memorabila prin limbaj si prin acuitatea cu care sunt desenate raporturilor dintre personaje, care trebuie vazut ACUM, nu dupa Craciun.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)