miercuri, 9 septembrie 2009
Five minutes of heaven (2009)
rating: Colectable
Acesta e un film minunat realizat care exploreaza adancimile traumelor cauzate de terorismul extremist si momentul dificil al confruntarii dintre victima si calau. Din nou sunt placut surprins de inca un film de Oliver Hirschbiegel (v-am povestit de Das Experiment, alt film al sau) si sper in continuare sa fiu surpins de talentul acestui regizor. Five minute of heaven nu este un film bombastic sau plin de adrenalina ci o drama umana, cu personaje reale ce manifesta trairi si suferinte reale. Subiectul acestui film irlandez e desigur situatia conflictuala din Irlanda de acum 30 de ani. Impartit in doua planuri, unul fixat in 1975 intr-un orasel irlandez iar celalalt in prezent, filmul porneste de la un act criminal de bravada in timpul caruia un tanar protestant de 17 ani, membru al gruparii extremiste Ulster Volunteer Force, il executa pe un altul de 19 ani, catolic, pentru a trimite un mesaj si a deveni barbat respectat! Crima este infaptuita sub ochii fratelui mai mic al victimei, Joe Griffin, care va suferi ulterior toata viata reprosurile mamei pentru ca nu a intervenit. Dupa 33 de ani de la eveniment, ucigasul Alistair (Liam Neeson) este contactat de televiziune pentru a aparea intr-un emisiune si a se confrunta cu fratele victimei, la randul sau invitat. In vreme ce ucigasul, bantuit de regrete dupa 12 ani de puscarie, se gandeste in ce mod ar putea sa-i explice gestul sau fratelui celui pe care l-a ucis cu sange rece, in vreme ce acesta asteapta momentul "reconcilierii" cu un cutit ascuns la brau si hotarat sa se razbune.
Jocul celor doi actori e excelent, Liam Neeson portretizand o persoana chinuita de regrete si foarte introvertita in vreme ce James Nesbit manifesta un psihic labil si a acumulat o viata de frustrari. Confruntarea celor doi pare iminenta si izbavitoare dar e frumos amanata pana in ultimul act al filmului, cand se deruleaza cele cinci minute de Rai. Demna de apreciat in film este si prezenta romancei Anamaria Marinca, in rol de membra a echipei de televiziune ce poarta de grija ambilor "invitati" si prin vorbele careia acestia isi afla unul altuia adevarata stare de spirit. Ea reprezinta partea umana din aceasta analiza chirurgicala a lui Hirschbiegel si aduce niste culoare printre nuantele de gri ale costumelor ce se penduleaza in fata si in spatele camerelor de filmat. Five minutes of heaven e un film despre erorile de judecata ale tineretii si consecinte, despre ura nedefinita si despre compasiune. Un film foarte puternic si emotionant care a beneficiat de un scenariu foarte bun si o mana sigura de regizor. N-am avut ce sa reprosez.
Trailer
luni, 7 septembrie 2009
Gloriosul eşec al Operaţiunii Kino
Ultima creaţie Tarantino e o glumă. O glumă proastă deseori (acelasi soundtrack de spaghetti western pe care Q.T. ni-l serveste indiferent de film). O glumă foarte proastă alteori (accentul de Tenesee al lui Brad Pitt). O glumă bună rareori (accentul de italian al lui Brad Pitt). Nu mă leg de scalpări sau de sculptarea svasticii în carne vie (ambele operatiuni executate cu cuţitul). Nu ma leg nici de scenariile istorice alternative pe care ni le propune. M-a deranjat că tot filmul e o mare declaraţie de dragoste a lui Tarantino pentru Tarantino, şi nu pentru Cinema, asa cum vrea sa credem. Să nu înţelegeţi că aşteptam să fie modest. Sau macar discret (ca in Jackie Brown, de exemplu). Dar aş fi preferat să nu-i aud vocea în fiecare scenă şoptind: „Look, I’m so cool!”.Ca de obicei, Q.T spune povestea unor bad guys, aici criminali de război, la 1944. Tot ca de obicei, unii criminali apar mai simpatici decat ceilalti: respectiv brigada de evrei ucigaşi de nazişti în Franţa ocupată - recte Inglourious Basterds. Si tot ca altadata avem o razbunare pusa la cale de o femeie (Melanie Laurent e acum pe post de Uma Thurman/ Pam Grier). Dar unde sunt scenele savuroase de altadata?
Avem doar două scene tarantineşti bune, de fapt două şarade: jocul de societate al spionilor Aliaţi împotriva unui gestapovist, într-o crîşmă la subsol şi capitolul de început în care facem cunoştinţă cu Hans Landa, „Vînătorul de evrei” şi motivul pentru care n-am adormit in fotoliu. E genul de ucigas sadic care te omoara cu gentiletea lui insuportabila. Trecerile continue de la politeţe excesivă la cruzime extremă amintesc de jokerul lui Heath Ledger. Austriacul Cristoph Waltz reuşeşte sa intruchipeze o noua specie de joker: SS Joker.
Acesta e meritul principal al filmului: ca a pus sub lumina reflectoarelor un regiment de actori europeni de valoare. Til Schweiger (Stiglitz), Diane Kruger (Bridget Von Hammersmack), Michael Fassbender (Archie Hicox), Daniel Bruhl (Frederick Zoller), ei sunt bastarzii gloriosi. Apoi trebuie sa remarc cu placere ca soldatii germani vorbesc germana si nu engleza cu accent german. As saluta si ploaia de referinte cinematografice (daca nu ar fi tot un exemplu de aroganta demiurgica: Acest film nu e despre evrei si nazisti. E despre mine si placerile mele!). Ca un cine-freak care se respecta, Tarantino omagiaza citiva regizori germani interbelici, precum Leni Riefenstahl sau G.W. Pabst. Nu cred ca mai trebuie sa explicam de ce a ales un cinematograf ca loc al Razbunarii Finale.
Operaţiunea Kino este ultimul capitol, in care toţi marii conducători nazişti (Goebbels, Gorring si chiar Fuhrer-ul) sunt strînşi într-un cinema parizian şi puşi pe foc. „My name is Shosanna Dreyfus. And you've seen the face of jewish vengeance". Aceasta răzbunare se putea realiza numai si numai la Cinema. Si numai lui Tarantino i s-ar putea permite asemenea copilarie. Explicabila, prin prietenia cu producatorii (fratii "ex-Miramax" Weinstein care l-au sustinut, in mod inspirat, inca de la Pulp Fiction). Mai corect ar fi fost: "Numele meu e Bob Weinstein. Si ati urmarit razbunarea evreiasca". 65 years later.
Presupun ca Tarantino e la fel de mandru de Inglourious Basterds ca si Goebbels cind e laudat de Hitler: "Simply extraordinary. This is your finest film yet". Dealtfel o declara, narcisiac, si singur, prin gura lui Brad Pitt, în cadrul final al filmului:„Asta e probabil capodopera mea”.
Asta e probabil cea mai proastă glumă a ta.
PS. regret ca textul nu e scris in intregime cu diacritice din motiv de concediu; din aceasi cauza nu am finalizat cronica simultan cu a lui Richie, drept pentru care va oferim un Back Two Back de la distanta.
District 9 (2009)
District 9 e unul din cele mai originale, destepte si bine realizate SF-uri pe care le-am vazut, un mockumentary in cel mai pur sens, care trateaza un eveniment fantastic si improbabil sa se produca vreodata intr-o maniera investigativa de reportaj tv. Ati vazut-o si in Cloverfield, acolo insa era pus accentul pe haosul creat de o situatie incontrolabila si pe supravietuirea omului obisnuit, pe cand in District 9 avem o problema sociala - drepturile refugiatilor - deghizata in film SF. Pornind de la un scurt metraj - Alive in Joburg - care a atras atentia producatorului Peter Jackson, District 9 i-a permis lui Neil Bloomkamp sa dezvolte povestea Primului Contact in aproape doua ore oferindu-ne astfel un film remarcabil de proaspat. Filmul e realizat sub forma unei retrospective asupra unui incident, cu interviuri si filmari televizate care intrerup din cand in cand actiunea dinamica caracteristica unui thriller.
District 9 are atmosfera specifica unui reportaj video pe teme ca xenofobia sau segregarea rasiala iar actiunea este plasata in Johanesburg, 
Plusurile acestui film sunt ritmul dinamic in care se desfasoara actiunea, rolul jucat de Sharlto Copley (Wikus) care m-a surprins placut, si bineinteles realizarea tehnica de o finete deosebita. Nivelul de detaliu la care s-a ajuns e extraordinar. Crevetii extraterestri sunt foto-realisti iar interactiunea cu personajele umane excelent realizata. In afara de valoarea tehnica incontestabila trebuie remarcata si o nota de sensibilitate mai ales in quest-ul lui Wikus de a-si recupera umanitatea, si in tranzitia sa spre "ceva diferit" imbratisand cauza "straina" a "refugiatilor" ca ceva ce merita sacrificiul. Filmul a avut un succes nesperat la critici, jurnalistii occidentali laudandu-l, iar pe imdb are momentan un nesperat 8.6. Superb debut pentru Bloomkamp.
duminică, 6 septembrie 2009
Trailerul zilei: The Men Who Stare At Goats :)
Asta e ceea ce numesc eu o comedie de-men-ti-a-la pe care vreau s-o vad! Barbatii care se holbeaza la capre (intr-o traducere lejera) e un film total neserios cu personaje ridicole ce-mi amintesc de Academia de Politie si care are o distributie stralucita: Ewan McGregor in rol de reporter trimis in Irak sa relateze despre razboi si care da peste un soldat traznit, George Clooney, ce se pretinde a fi ceva soldat paranormal dintr-un detasament de elita antrenat de Jeff Bridges si Kevin Spacey, care produce oameni convinsi sa creada ca pot deveni invizibili, trece prin pereti, hipnotiza animale etc. Trailerul e sugestiv in ce priveste doza de amuzament pe care o promite acest film. Ah ... si in plus e bazat pe fapte reale fiind inspirat dintr-o carte scrisa de Jon Ronson care sustine ca e adevarata!!
Trailer, deci:
Trailer, deci:
sâmbătă, 5 septembrie 2009
Inglourious Basterds (2009)
Un ticalos glorios
rating: Brainwash
M-am dus la Inglourious Basterds incarcat de emotie si cu asteptari ridicate, asa cum ii sta bine unui fan ce a vazut tot ce facuse regizorul sau cult pana acum. Am plecat din sala cu un zambet amar pe chip si un pic trist. Nu-mi explic cum a putut Tarantino sa dea cu piciorul unei idei atat de misto si de potrivita cu stilul sau si sa inceapa atat de bine dar sa se piarda pe parcurs. Inteleg acum dezamagirea unei parti a publicului de la Cannes dupa lansarea oficiala a filmului. QT a luat prea tare la misto ideea de film de razboi ca sa iasa ceva memorabil. Si e pacat. Filmul are insa si cronici foarte bune, extatice chiar, dovada ca pana la urma toate aprecierile sunt subiective. Iti place sau nu-ti place. Nici mie nu mi-a displacut, ce-i drept, dar raman nostalgic dupa Reservoir Dogs, Pulp Fiction, Jackie Brown sau duplexul Kill Bill.
Inglourious Basterds incepe cu o scena perfect realizata, in stilul filmelor western italiene, in casa unui fermier unde isi face aparitia Hans Landa - vanatorul de evrei - colonelul SS insarcinat cu descoperirea "sobolanilor". Masacrul ce urmeaza e abject pana si pentru un ofiter SS dar iti vine sa aplauzi interpretarea germanului. E personajul cel mai bine creionat de Tarantino si genial interpretat de Christoph Waltz, e un amestec de subtilitate si raceala dotat cu o politete agasanta din cale-afara si un simt al umorului dubios. El e personajul negativ si are parte de cele mai bune replici, bineinteles alaturi de Brad Pitt, starul de la Hollywood, care aici se transpune intr-un rol exceptional de cowboy - luptator de guerila. Personajul sau Aldo Raine e al doilea lucru care mi-a placut in film. La fel ca Landa, are niste dialoguri savuroase, din care m-am convins ca Quentin nu si-a iesit cu totul din mana. Inca stie sa creeze scene si personaje memorabile. Si aici e buba din punctul meu de vedere. Stilul lui Tarantino e intotdeauna fracturat si necronologic mai putin in Inglourious Basterds, unde e cronologic dar tot fracturat. Creaza scene de o finete remarcabila, dar nu se leaga nici una cu urmatoarea desi cursivitatea filmului ar merita asta. Nu vreau sa para ca eu m-as pricepe mai bine la film decat QT, doamne feri', zic doar ca asa mi s-a parut mie. Ceva nu se lega. Scena de sub pod, cu Aldo Raine si prizonierul german, cea din crasma taraneasca, discutia dintre Landa si Shosanna toate sunt perfect scrise si interpretate dar raman ermetice.
Ideea filmului ar fi ca o tanara evreica scapa dintr-un masacru si peste ani ajunge stapana la un cinematograf din Paris. In paralel in Franta trupa de gherila condusa de Aldo Raine face prapad in randul soldatilor germani starnind teroare si colectionand scalpuri. Hitler si Gobbels ordona un film de propaganda ca sa ridice moralul soldatilor, ce urmeaza a fi proiectat in sala evreicei, care intuieste astfel ocazia de a se razbuna pe Inaltul Comandament German. Fara cunostinta de intentia fetei, Inaltul Comandament Aliat pune la cale operatiunea Kino de a-i nimici pe toti nazistii dintr-un foc cu ajutorul "ticalosilor fara glorie". Ok, ignoram si noi adevarul istoric de dragul lui Quentin. Dar, de ce a simtit nevoia sa-i caricaturizeze pe Hitler si pe Gobbels? Ce rost a avut masacrul din final daca toata lumea - buna, rea - a murit? Cum sa accept dispozitia colonelului SS Landa de a schimba atat de usor tabara doar pentru a sfarsi razboiul? E oarecum ilogic. Partea a doua a filmului m-a amuzat teribil dar m-a si intristat pentru ca mi-am dat seama ce ghiveci va iesi. Cand parodiezi atat de multe nu poti avea pretentia ca publicul sa-ti considere filmul serios. E fun, e entertainment, dar nu-ti vine sa-l mai revezi o data pentru ca n-ai ramas cu nimic.
Raman insa la opinia ca Inglourious Basterds avea un potential enorm daca era facut un pic altfel. In loc sa insiste pe ambele povesti - ticalosii si evreica orfana - in mod egal, putea minimaliza rolul fetei si dezvolta trupa de ticalosi. Astfel, a ales 8 personaje, dar nu ne-a dat background-ul decat la unul dintre ei (Hugo Stiglitz), apoi jumate sunt chiar anonimi in film, nu stim absolut nimic despre Aldo Raine (ce-l motiveaza, de unde vine etc) ceea ce mi se pare penibil si frustrant pentru ca sunt personaje cu "lipici" interpretate exemplar despre care as fi vrut sa stiu mai multe. Ca sa conchid filmul e puternic prin personaje dar slab datorita cartoonizarii. Poate asa e razboiul in ochii lui Tarantino. In definitiv, chiar el a scris vorbele ce ies din gura lui Brad Pitt in finalul filmului: You know, I think this could be my masterpiece!! Sincer sper ca nu.*cronica alternativa, dar nu cu mult diferita, de la colegul Lucian
vineri, 4 septembrie 2009
Trailerul zilei: Boondock Saints 2
The saints .... are coming! Ce incantare sa vad revenirea fratilor McManus pe marele ecran. Veritas si Equitas, cei doi irlandezi tatuati care in 1999 s-au rafuit cu mafia din Boston in filmul lui Troy Duffy se intorc zece ani mai tarziu. Aceeasi actori (Sean Patrick Flanery si Norman Reedus) si acelasi regizor lanseaza in noiembrie Boondock Saints 2: All Saints Day. Ca sa-mi intelegeti mai bine entuziasmul va marturisesc ca Sfintii din Boston (cum era tradus in Romania) - film devenit cult - e unul din cele mai misto filme de actiune cu rafuieli mafioate si razbunari, are irlandezi in povestire, si ar putea fi vazut ca un mix de Tarantino cu Guy Ritchie, daca regizorul n-ar avea asa o reputatie proasta. Trailerul de mai jos e interzis sub 17 ani. Sort off...
joi, 3 septembrie 2009
Cinematograful: o afacere imobiliară
Maria şi Mafia
Zilele trecute, cineva întreba: "Mai există Studio?" Bună întrebare. Poate aţi observat că cinematografele astea...nu se mai observă. Mor încet, ca nişte bătrîni abandonaţi la azil. Multă vreme am crezut că lumea chiar nu mai merge la cinema. Să fi fost televizorul de vină? Netul? Dar uite că a apărut Cinema City şi brusc aflăm că lumea mai merge la film. Atunci am realizat că poate e altceva la mijloc. Ceva ce ne stătea multora pe limbă: cineva nu vrea să venim la cinematografele "de stat". Acum avem confirmarea. Aveţi puţintică răbdare şi urmăriţi această mini-investigaţie în care dezvăluim, dacă mai era nevoie, ce au ajuns cinematografele româneşti: o afacere imobiliară.
Ca să concureze cu "noul cinematograf" din multiplexuri, Bikfalvi ştie că trebuie să lupte cu arme moderne: "Ar trebui să facem publicitate agresivă. Dar acum nici n-avem la ce. Suntem săraci. Avem conturile blocate. Plătim salariile doar cu chiriile din spaţii". Ştie şi că personalul RADEF e destul de îmbătrînit şi că mulţi ar trebui "trecuţi în spate".
Zilele trecute, cineva întreba: "Mai există Studio?" Bună întrebare. Poate aţi observat că cinematografele astea...nu se mai observă. Mor încet, ca nişte bătrîni abandonaţi la azil. Multă vreme am crezut că lumea chiar nu mai merge la cinema. Să fi fost televizorul de vină? Netul? Dar uite că a apărut Cinema City şi brusc aflăm că lumea mai merge la film. Atunci am realizat că poate e altceva la mijloc. Ceva ce ne stătea multora pe limbă: cineva nu vrea să venim la cinematografele "de stat". Acum avem confirmarea. Aveţi puţintică răbdare şi urmăriţi această mini-investigaţie în care dezvăluim, dacă mai era nevoie, ce au ajuns cinematografele româneşti: o afacere imobiliară.Fără exagerare, cinema-ul e viaţa Mariei Bikfalvi. Mama ei lucra în cinematograf, aşa că Maria a copilărit şi a trăit în "uzina de vise". Timp de 35 de ani. Se înţelege aşadar pasiunea ei pentru cinematograful de tip clasic. Şi durerea cînd asistă, aproape neputincioasă, la eutanasierea lui. Maria Bikfalvi (44 de ani) este administratoarea cinematografului Corso din Bucureşti. Şi preşedintele Sindicatului Liber România Film (RADEF).
Paranteză explicativă 1: Pentru cine nu ştie, RADEF nu furnizează apă caldă. Dacă cumperi un bilet la cinematograful Studio sau Timiş (cele două încă funcţionale, din 13 cîte au fost în Timişoara), vei vedea ce înseamnă abrevierea: Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor. Radef RomâniaFilm este reţeaua de săli şi grădini de cinema, aflată sub autoritatea Ministerului Culturii.
La Maria Bikfalvi am ajuns după ultima vizionare de la Studio. Eram revoltat că cinematograful primise de la "centru" un singur afiş pentru Poliţist, Adjectiv. Cum de s-a ajuns la situaţia asta jalnică, am întrebat oamenii de la Studio. "Vorbiţi cu d-na Bikfalvi! E liderul nostru de sindicat. Cînd vrem să ştim ceva, noi pe ea o întrebăm".
Am întrebat. Cum s-a ajuns ca un cinematograf cu tradiţie să se închidă joia? Să nu poţi sta iarna pe scaun din cauza frigului? Cum de ajung filmele cu un an întîrziere după mall? Cum de nu mai trimiteţi nici măcar afişe? Doamna Bikfalvi era şi mai exasperată decît mine de situaţie. "RADEF e bogată. Bogată în clădiri, vînate de tot felul de afacerişti şi politicieni. Clădiri plus terenuri. Toată lumea le vrea. Zeci de mii de hectare de spaţii aflate în zone centrale."
Paranteză explicativă 2: Din 416 săli de cinema cîte au fost la nivelul întregii ţări, au mai rămas 31 funcţionale. Multe au fost înstrăinate. Din acelea, una sau două dacă şi-au păstrat funcţia de cinematograf, cum prevedea contractul. Restul sunt discoteci, pub-uri, exchange-uri, bijuterii, casinouri, cluburi de noapte etc.
"Se doreşte distrugerea cinematografelor de undeva de sus. Clientela politică face presiuni. Ce să mai... e mafie pe faţă." Maria Bikfalvi afirmă că s-a dictat politic execuţia lentă şi sigură a reţelei de cinematografe (pînă la urmă, ale noastre, ale tuturor). "Totul este blocat din cauza politicului. Totul se năruie. Fiecare partid care a fost pe la guvernare a rupt din patrimoniul nostru. De patru ani, numai într-un interimat o ţinem. Directorii interimari care s-au perindat au distrus tot. Nimeni nu e interesat."
Dezinteres total? Sau interese mari? În mod bizar, amîndouă sunt valabile. În spatele dezinteresului se ascund afaceri imobiliare cu multe zerouri în coadă. Interimatele au început odată cu suspendarea directorului general Mihai Ţintea, urmărit penal de DNA pentru gestiune frauduloasă şi abuz în serviciu şi pentru producerea unui prejudiciu de 2,5 milioane de euro. Una din tacticile distructive ale directorilor era foarte transparentă: acumularea de datorii uriaşe la companiile distribuitoare de film. "Au lăsat datorii de 100 de miliarde de lei la marii distribuitori şi au plecat bine-mersi."
Intercom, RoImage şi Prooptiki nu mai dau filme regiei rău-platnice. Ba mai mult, au dat RADEF în judecată. "N-ai film, n-ai oxigen" explică Bikfalvi. Cum să investeşti ceva în cinematografe, cînd tu nu faci destui bani să plăteşti salariile? Aşa s-a ajuns ca unele săli, din cele funcţionale, să fie închise. Actualmente, RADEF mai lucrează cu cîţiva distribuitori obscuri care îi vînd "filme la kilogram".
Ca să concureze cu "noul cinematograf" din multiplexuri, Bikfalvi ştie că trebuie să lupte cu arme moderne: "Ar trebui să facem publicitate agresivă. Dar acum nici n-avem la ce. Suntem săraci. Avem conturile blocate. Plătim salariile doar cu chiriile din spaţii". Ştie şi că personalul RADEF e destul de îmbătrînit şi că mulţi ar trebui "trecuţi în spate".
Liderul sindical afirmă că foştii directori RADEF ar fi acţionat nu doar distructiv, ci şi constructiv. Pentru conturile lor. De exemplu, o afacere cu cinematograful din Baia-Mare, pe care interimarul Maxim Meca o făcea în nume personal. "Nimeni nu a fost tras la răspundere. Nu i-a interesat decît să-şi facă afacerile lor. Au şapte-opt rînduri de case." [mai multe detalii despre afacerile RADEF]
În ianuarie 2009, Maria Bikfalvi nu a mai suportat situaţia jalnică şi a făcut greva foamei. Atunci ziarele au vorbit de situaţia din RADEF iar activitatea lui Meca a fost supusă unei verificări. Credeţi că furtul cinematografelor s-a oprit aici? Da de unde. "Le-au luat mai cu încetinitorul. E foarte trist: vindem fiecare centimetru pătrat."
Pe Maria Bikfalvi o mai întristează ceva. Cinematograful, crede ea, e pentru omul de rînd. Pentru cel care n-are şase sute de mii de dat pe distracţia de la multiplex. Dar acum, omul acesta n-are la ce să se uite. O altă consecinţă tragică a extincţiei cinematografului românesc amintită de Maria Bikfalvi: o mulţime de adolescenţi n-au fost în viaţa lor într-o sală de cinema.
La Râmnicu-Vâlcea, RADEF avea o "grădina de spectacole superbă". Conform unei ordonanţe (vezi paranteza 3) care a modificat Legea Cinematografiei, primarul din Râmnicu-Vâlcea a preluat spaţiul şi în cîteva luni, în locul spaţiului de cinema, a apărut o superbă vilă. La Olăneşti, Maria Bikfalvi aminteşte de sala Dacia care ar putea fi frumos valorificată: "Sunt mii de turişti acolo care n-au ce face seara". Dar cinematograful e închis. Semn că cineva i-a pus un gînd.
Paranteză explicativă 3: Potrivit unui proiect de Lege votat în Parlament, sălile şi grădinile cinematografice, împreună cu terenurile aferente acestora şi care se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea RADEF, trec în proprietatea publică a autorităţilor administrativ teritoriale locale şi în administrarea respectivelor Consilii locale. Acum se incearca modificarea acestor Ordonante, pentru ca Legea nr.303/2008 "nu intentioneaza reorganizarea RADEF RomaniaFilm ci de fapt si de drept desfiintarea acestei regii autonome de interes national." (vezi mai jos expunerea de motive din proiectul de modificare a Ordonantei privind cinematografia romaneasca).
De două luni, la RADEF e un nou director (cum altfel) interimar cu "o viziune nouă". Adică luptă să modifice proiectul de lege, astfel ca RADEF să păstreze în administrare măcar sălile funcţionale. A mai promis că va plăti datoriile la distribuitori şi va redresa reţeaua. Maria Bikfalvi îi acordă o perioadă de graţie, dar îl va ataca şi pe el dacă nu se ţine de treabă. Pentru opoziţia ei, în ianuarie 2009 a fost dată afară abuziv de Meca (apoi reangajată în urma unui proces). A primit ameninţări de la "investitori" deranjaţi în "interese". Maria e decisă să lupte în continuare cu Mafia din RADEF în numele acelei fetiţe care acum 35 de ani se îndrăgostise iremediabil de cinema. Şi nu vrea să-l părăsească.
Să închidem parantezele. Nu ştiu dacă se va schimba ceva la această regie aflată de mult în penumbră. Aceeaşi penumbră în care de 20 de ani politicul se tot amestecă cu business-ul de tip dîmboviţean. Doamna Bikfalvi conchidea că în România "toţi sunt puşi pe furat şi numai o revoluţie ar schimba ceva". Nu ştiu dacă regia asta merită să regizeze în continuare destinul sălilor de cinema. Dar vă întreb: cum vi s-ar părea ca în loc de Studio şi Timiş să avem în mijlocul oraşului încă un sucursală de bancă sau o sală de jocuri de noroc?
later edit: iata propunerea legislativa pentru modificarea Ordonantei privind cinematografia, in care vedem cum dispare reteaua nationala de cinematografe. Fara Abracadabra sau alte trucuri la intuneric, ci ziua in amiaza mare, in virtutea unor legi.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
miercuri, 2 septembrie 2009
Gang Star Paradise
Aici şi la Huidu pe site.
Observaţi cît de bine e reconstituit biroul lui Don Corleone.
marți, 1 septembrie 2009
Mişcări Sindicale
În curînd, marele-ecran va încălca Legea Tăcerii în legătură cu Mafia din cinematografele de stat româneşti. Omul nostru din interior este lider sindical la RADEF, regia care păstoreşte reţeaua de cinematografe pe ultimul ei drum. Pînă vom strînge toate documentele, vă amintim de alt sindicat: Sindicatul Rimei Organizate. Clanul Carcotaşilor îşi anunţă întoarcerea la Prima TV, într-o serie de spoturi ce se inspiră din Godfather ( e impresionant cît de influentă rămâne opera lui Copolla, la aproape 40 de ani de la premieră). Iată începutul acestui serial killer cu Don Huidu as Don Corleone as Marlon Brando.
Das Experiment (2001)
Daca v-a placut Die Welle in mod sigur o sa va placa si Das Experiment, pentru ca e tot un film psihologic axat pe studiul comportamentului uman in anumite conditii. Regia acestui film e asigurata de acelasi Oliver Hirschbiegel care a facut senzatie cu drama ultimelor zile ale Fuhrer-ului in Der Untergang. Das Experiment este insa altfel, ceva mai calculat, mai rece, mai psihologic, cum ziceam. Este genul de film "exploitation" care preia un caz real si-l prezinta intr-o maniera ceva mai exagerata de dragul senzationalului, ceea ce ar putea deranja pe unii dar in acelasi timp oferi satisfactia unei vizionari interesante altora. Cum ii spune chiar titlul, filmul se inspira dintr-un experiment real, numit Standford Prison Experiment, realizat prin anii '70, in care niste studenti absolut normali de la Universitatea Standford au fost impartiti in gardieni si detinuti pentru a simula conditiile dintr-o inchisoare. Experimentul s-a oprit pentru ca era pe cale s-o ia razna. Filmul duce insa la capat deductia logica a ceea ce s-ar fi putut intampla.
Ecranizarea germana ofera punerea in scena a experimentului cu 20 de barbati din diferite paturi sociale, invitati sa participe la el in schimbul unei remuneratii, si care dupa teste fizice si psihice sunt considerati apti si deci introdusi intr-un penitenciar ad-hoc. Acolo computerul ii imparte in 8 gardieni si 12 detinuti iar odata cu citirea regulamentului pricepem si noi si ei ca e mai mult decat o joaca. Fiecare trebuie sa se comporte conform rolului asumat, gardienii ordonand iar detinutii ascultand ordinele, altfel experimentul esueaza si nu se face plata. Pentru siguranta, actele de violenta sunt interzise. Chiar din a doua zi "gardienii" isi impun autoritatea. Initial detinutii se revolta apoi devin blazati, inchisi, terorizati. Singurul ce creeaza probleme e detinutul 77, interpretat de Moritz Bleibtrau, care are propria lui agenda: vrea sa scrie un articol pentru ziar despre toata treaba. Perceput ca un elemet perturbator, el atrage intreaga furie a "gardienilor" care-si iau prea in serios rolul, de teama esecului, si-l supun la umilinte si torturi psihice. Toate sub ochiul destul de vigilent al celor ce conduc experimentul si care, anticipand aceasta derulare a evenimentelor din profilul psihologic al candidatilor la "joc", nu intervin decat sporadic. Normal ca lucrurile escaladeaza si ceea ce e de asteptat se intampla, ajungandu-se la pierderi de vieti.
Filmul e foarte deranjant daca stai si reflectezi la faptul ca indivizii respectivi erau oameni normali fara probleme psihice dar care pusi intr-un sistem care permite si incurajeaza afirmarea autoritatii prin forta si denigrarea conditiiei umane s-au comportat ca atare. Deci pana la urma experimentul a dovedit ca nu omul e intodeauna de vina ci sistemul. Filmul mi-a placut si il recomand neaparat pentru ca mie cel putin mi-a declansat curiozitatea de a ma documenta despre astfel de experimente social-comporatmentale. Are el ceva lipsuri, o poveste de dragoste cam neclara si oarecum inutila, plus un final cu o logica indoielnica dar, per total, merita vazut.
Trailer.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)