sâmbătă, 20 iunie 2009
Un claxon
Este o zi cu trafic normal, adică agitat. Pe lîngă maşina femeii trec trei motociclişti, unul periculos de aproape. Şoferiţa îl atenţionează prin claxon. Ce greşeală! Cîteva sute de metri mai încolo, cei trei s-au oprit în mijlocul străzii şi o aşteaptă. Îi vandalizează maşina şi o bagă în sperieţi. Totuşi, femeia reţine un număr de motocicletă şi se duce cu el la Poliţie. Organul de ordine îi spune că ştie despre cine e vorba (fiul „cuiva”) şi o sfătuieşte să renunţe la plîngere. Acesta nu este un film. S-a întîmplat recent în oraşul nostru. Şi nu mai surprinde pe nimeni. Ceea ce ar surprinde lumea noastră iremediabil coruptă, ar fi o jurnalistă care să stea la închisoare pentru că nu vrea să-şi divulge sursele, să rişte tot (familie, carieră, chiar viaţa) în numele unui principiu. „Dacă nu poţi încredinţa secrete unui jurnalist, atunci jurnalistul nu poate funcţiona şi nici presa nu poate fi liberă”. Acesta este un film: Nothing But The Truth. Dar s-a întîmplat şi în realitate: în 2003, un reporter New York Times e închis în urma unui scandal ce implica „scurgeri” la CIA şi abuzuri ale administraţiei.
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
În film, procurorul (Matt Dillon) ajutat de judecători şi poliţie, adică aparatul de stat, acţionează asemeni celor trei motociclişti care intimidează prin violenţă. Pentru că pot. Regizorul& scenaristul Rod Lurie arată că un thriller politic poate fi clar şi uşor de urmărit. Kate Beckinsale (n-aş fi crezut) arată că ştie şi altceva decît comedie romantică. Iar povestea arată că lumea noastră nu e iremediabil coruptă. Captivanta -ca de obicei- Vera Farmiga (o apariţie scurtă dar fulminantă) aruncă văpăi reci din ochii metalici de agentă CIA. Mai trebuie să-l notăm pe Alan Alda, în rolul avocatului apărării, măcar pentru pledoaria din faţa Curţii Supreme de Justiţie (transcrisă mai jos):
"Pe măsură ce trec anii, puterea Guvernului devine din ce în ce mai cuprinzătoare. Cei aflaţi la putere, oricare ar fi politicile lor, vor doar să o perpetueze şi oamenii de rînd sunt victimele. Doamna Armstrong (jurnalista închisă - n.m.) ar fi putut ceda la cererile Guvernului, ar fi putut abandona promisiunea ei de confidenţialitate. Pur şi simplu ar fi putut merge acasă la familia ei. Dar făcînd asta ar fi însemnat că nici o sursă nu va mai vorbi cu ea vreodată, sau cu ziarul ei. Iar mâine, cînd vom închide jurnalişti de la alte ziare vom face irelevante şi publicaţiile lor. Şi astfel vom face irelevant şi Primul Amendament. Şi atunci cum vom mai afla dacă un Preşedinte a acoperit crime sau dacă un ofiţer de armată a recurs la tortură? Noi, ca naţiune, nu vom mai putea să-i tragem la răspundere pe cei aflaţi la putere - şi care-i atunci natura unui Guvern care nu are frica de a da socoteală? Ar trebui să ne cutremurăm la acest gând. Să încarcerezi jurnalişti e pentru alte state. Pentru state care se tem de cetăţenii lor, nu pentru state care îi preţuiesc şi îi protejează. Acum ceva timp, am început să simt şi eu presiunea care o apasă pe Rachel Armstrong şi i-am spus că o reprezint pe ea, nu un principiu. Abia după ce am întîlnit-o pe ea am realizat că în cazul oamenilor mari, nu există diferenţă între principiu şi persoană."
miercuri, 17 iunie 2009
A Scanner Darkly (2006)
Bazat pe nuvela cu acelasi nume a lui Philip K. Dick (tradusa in romana ca Substanta M) A Scanner Darkly e un film destept si o adaptare fidela care preia toate elementele reproduse in carte transformandu-le in imagini folosind inovatoarea tehnica a animatiei rotoscopice digitale. A aparut in 2006 si desi l-am vazut atunci mi-am permis o noua vizionare profitand de faptul ca tocmai am citit nuvela lui Phil Dick, o uimitoare si extrem de personala in(tro)spectie a autorului in lumea drogurilor. Ce e misto in filmul asta, in afara de stilul de realizare care seamana cu un film experimental, e jocul actorilor. Keanu Reeves face ce stie mai bine, joaca rolul unui tip confuz, cu dificultati in a distinge realul de imaginar. Robert Downey Jr si Woody Harrelson sunt cei cu care imparte casa, doi drogati notorii care se dedau zilnic la discutii contradictorii si fara sens in care il atrag inevitabil si pe primul ajungand la cele mai ridicole concluzii. Winona Ryder o joaca pe iubita lui Keanu, o dependenta de cocaina cu un dispret puternic fata de contactul fizic. Filmul abunda in halucinatii colective si argumentatii metodic construite dar fara vreun sens, rodul unor minti facute praf de drogul momentului - Substanta M(oarte).
Desi scrisa acum 50 de ani, nuvela e foarte actuala intrucat e o fictiune atemporala situata simplu "peste sapte ani". La fel de actual e si filmul. Bob Arctor aka Fred (K. Reeves) e un agent de la antidrog infiltrat intr-un grup de consumatori de substante psihotrope ilegale cu scopul de a urca pe filiera si a descoperi cine produce si distribuie Moartea Lenta (Substanta M). Pozitia sa il face insa sa devina la randul sau un consumator inrait de tot felul de droguri care impreuna cu viata dubla pe care o ducea deja ii declanseaza o "mica" schizofrenie. Unul din efectele Substantei M era acela ca rupea legaturile dintre cele doua emisfere cerebrale, ele devenind cumva independente, intrand in competitie una cu cealalta si furnizand date diferite si contradictorii subiectului. Situatia lui Bob/Fred se complica in momentul in care agentul Fred este pus sa sa-l supravegeze pe dealerul Bob contribuind si mai mult la disocierea personalitatii sale subrezite deja de consumul de droguri.
Filmul dezvaluie astfel o continua si subtila degradare a trupului si mintii consumatorului de drog, probabil ceea ce a simtit si vazut Philip K. Dick in propria lui experienta. La fel ca nuvela si filmul e dedicat prietenilor autorului, morti sau cu psihicul distrus ireversibil, oameni care au "jucat jocul gresit" si au pierdut. Cred ca e una din cele mai bune adaptari (meritul lui Richard Linklater) a unei carti din categoria SF (termenul e generic intrucat povestea are mai mult de-a face cu halucinatii si paranoia intr-o societate mult prea zeloasa in controlul si supravegherea cetatenilor folosind tot felul de scannere) si un altfel de film despre efectul drogurilor, vizand mai degraba psihicul decat fizicul.
Trailer.
marți, 16 iunie 2009
Şi eu sunt autist!
Cea mai grava boală a secolului nostru este nepăsarea. În ciuda mijloacelor de comunicare tot mai avansate, comunicăm tot mai puţin. Am devenit aşa de self-centered, încît nimic în afara bulei în care trăim nu pare să ne mai atingă. Toţi suntem un pic autişti (am exagerat ca să punctez ideea, dar nu prea tare). E măcar unul din motivele pentru care aş merge luni (22 iunie) şi marţi (23 iunie) la evenimentul cinematografic propus de Fundaţia Pentru Voi. Cele două zile de proiecţii (cu intrare liberă) fac parte din campania antistigmatizare "Autismul nu dispare la 18 ani".Toate cele patru filme sunt producţii recente (2006-2008). Iată că cinematograful contemporan nu este numai violent şi distructiv, ci poate avea şi o forţă benefică. Acest gen de subiecte nu trebuie să fie neapărat didactic/lacrimogen. Le huitieme jour (despre un tînăr cu sindromul Down) era un imn închinat vieţii. În comedia There's Something About Mary, Cameron Diaz avea un foarte simpatic frate autist. Selecţia propusă de Pentru voi atacă genuri diferite: documentar, comedie romantică, dramă. Poţi să-i vezi pe Sigourney Weaver şi Josh Hartnett cum nu i-ai văzut vreodată. Dar cel mai important, poţi vedea că persoanele bolnave de autism sunt, la fel ca şi noi, unice şi minunate. Dincolo de curiozitatea pentru filme, mai am un motiv pentru care vreau să merg neapărat la acest festival special. Vreau să ies din bula mea de protecţie - e un gest simplu, discret, care n-are nimic eroic, dar e foarte necesar. Vreau să comunic că mie îmi pasă.
duminică, 14 iunie 2009
Johnny Mad Dog (2008)
Johnny Mad Dog nu e genul de film pe care sa-l urmaresti la cinema cu popcorn-ul in brate pentru ca nu e deloc entertainment. Nu e deloc fun sa vizionezi copii razboinici violand si ucigand in maniera documentaristica. Stilul asta de filme se urmaresc in intimitatea propriei camere pentru a nu-ti fi observata stanjeneala si foiala confruntarii tale cu crudul adevar. Care adevar e simplu: in vreme ce tu sau eu sau altii ca noi ne ofticam pe teme de genul cati megapixeli are camera ta sau ce model nou de Nokia o mai aparut, in alte colturi ale lumii copii cu jumatate din varsta noastra sunt lipsiti de copilarie cu kalashnikovul la tampla. Asta-i realitatea. Sunt luati din mijlocul parintilor si trimisi sa jefuiasca un sat, sa bombardeze o televiziune sau sa terorizeze o tabara de refugiati, apoi in spiritul randuielilor tribale sa danseze dansul spalarii creierului.
Nu sunt un ignorant in ce priveste lumea inconjuratoare. Imi tin urechile deschise la evenimentele internationale si, daca nu ma uit la televizor pentru ca manipuleaza intr-un mod retard, mai uit totusi la filme sau documentare care pot si ele manipula la fel de bine, dar macar o fac artistic. Am vazut filme despre atrocitatile din Rwanda (Hotel Rwanda, Shooting Dogs), am vazut documentare despre criza din Darfur, asa ca nu mai sunt usor impresionabil. Totusi, Johnny Mad Dog mi-a produs un disconfort. Mi-am adus aminte de crizele pe care le faceam cand imi pica netu' si m-am simtit rusinat pentru ca cele mai grave probleme cu care m-am confruntat erau legate de cata benzina sa bag in masina ca sa ma duc la film si sa-mi ramana si de o bere cu baietii dupa. E trist sa fii nerecunoscator pentru ceea ce ai in vreme ce altii nici nu stiu ca exista: liniste si pace.
Johnny Mad Dog e doar unul din copiii-soldati care de la 10 ani a pus mana pe arma intr-unul din razboaiele civile care pustiesc tarile africane. Credeati ca pustii din mahalalele braziliene duc o viata grea? Mai ganditi-va... Imaginati-va sa va puna cineva mitraliera in mana si sa fiti obligati cu teava la tampla sa va ucideti propriul tata. Si daca plangeti muriti si voi. Asa se fac recrutarile in tarile lumii a treia, lume despre care nu stim nimic si pe care oricum o ignoram. Filmat in Liberia si realizat de francezi, Johnny Mad Dog e un film brutal si realist. Armele sunt ieftine iar copiii gratuiti, analfabeti si usor de indoctrinat. Indreptati intr-o anume directie isi vor goli incarcatorul in tot ce misca deseori fara sa-si dea seama cand se schimba tabara. Jean-Stéphane Sauvaire ia o poveste simpla si o transforma in ceva captivant, violent mai mult la nivel sugestiv decat grafic si fara localizare clara. Comparat cu bijuteria lui Fernando Meirelles, City of God, povestea copiilor soldati africani sta insa pe propriile ei picioare si te loveste mult mai brutal. E ca o gura de realism intr-un ocean de fictiune.
sâmbătă, 13 iunie 2009
Terminator Salvation (2009)
Al patrulea film din seria Terminator ne duce in sfarsit acolo unde visam cu toii inca de la inceput sa ajungem: in viitor. Franturile, visele, scenele povestite pana acum in celelalte 3 filme, tot ceea ce prevestea groaznicul destin al omenirii cazute sub talpa otelita a masinilor, reprezinta fundalul pe care se desfasoara actiunea din Terminator Salvation. Putem in sfarsit vedea viitorul imaginat de Cameron acum 25 de ani si simti teroarea ultimelor ramasite ale umanitatii amenintate cu extinctia de catre inteligenta artificiala a Skynet-ului. Asta e principalul merit al T4-ului, o schimbare de registru de la tiparul pe care s-au construit filmele precedente. Sincer, nu as mai fi suportat inca o urmarire cu cisterne sau macarale, mi-au ajuns. Ma bucur ca Terminator-ul regizat de McG are un plus de originalitate, extinzand actiunea de la cateva personaje la o armata de feluriti terminatori vs. intreaga Rezistenta in frunte cu John Connor. Razboi total.
O surpriza si un plus de credibilitate a adus prezenta lui Christian Bale in capul afisului, explicabila dealtfel prin simplul fapt ca daca vrei sa resuscitezi o franciza aproape ingropata fara vreunul din actorii filmelor anterioare ai nevoie de cel putin un star. Alegerea a fost nimerita astfel ca pe langa increderea ca filmul nu va fi un rateu pe care mi-a dat-o Bale, acesta a lasat si o doza de talent actoricesc interpretand un personaj puternic fizic si psihic, cu sentimente reprimate si greu vizibile, asa cum ar fi ajuns un pusti vanat inca dinainte de a se naste. Nu m-as fi asteptat insa la un al doilea personaj aproape la fel de important, Marcus Wright jucat de Sam Worthington. Spre deosebire de calmul si raceala lui Connor, Marcus afiseaza in schimb o varietate de emotii umane culminand cu sacrificiul din final(cam fortat, as zice dar e un film facut cu inima deci se accepta micile scapari). In orice caz, interpretarea nu m-a dezamagit, iar scenariul a fost chiar reusit, dozand actiunea intr-un ritm perfect pentru a te tine in priza pana la final. Evident ca n-au lipsit replicile faimoase: "I'll be back" sau "Come with me if you want to live" spuse insa de cu totul alte personaje decat m-as fi asteptat. Deasemena cateva scene plateau tribut maestrului Cameron, fiind reinterpretate in aceeasi maniera pentru deliciul fanilor. Ca sa nu mai zic de cadoul de final cu acel T-800 intrat in istorie care ne-a reamintit inca o data de ce "nu poate si nu va fi oprit de nimic".
In mod clar si absolut punctul forte al T4-ului o reprezinta efectele speciale. E un blockbuster pentru mase, pentru cei care nu au pretentii de epifanii vizuale ci strict brainwash colectiv cu explozii si masinarii infernale ale apocalipsei. Avem parte de diverse modele de terminatori: umblatori, inotatori, zburatori sau motorizati. Indiferent cum ar fi, acestia sunt neobositi, vaneaza si ucid fara discriminare. Cinematografia e excelenta in crearea atmosferei si a peisajului apocaliptic rezultat in urma Zilei Judecatii. Muzica e la fel ca in filmele originale, adica un puternic stimulent pentru actiunea vizuala, iar faimoasa coloana sonora nu s-a prafuit deloc. Am gustat filmul asta la fel de mult ca toti partenerii de vizionare (Marele Ecran + un sfert din blogosfera timisoreana) si pentru doua ore am retrait senzatiile din copilarie de cand vizionam pe video Terminatorul cu Schwarzie.
vineri, 12 iunie 2009
Headshot - un mic snuff
Nu stiu cati il cunoasteti pe Dennis Heaton. Sa fiu sincer nici eu nu-l cunosc. Insa stiu ca el a fost scenaristul parodiei cu zombie, Fido, in care o familie de americani isi iau drept pet un zombie. Cei care nu l-ati vazut inca puneti mana pe el. Pentru toti insa am gasit un short al aceluiasi Heaton despre un casting pentru un snuff movie. Shortul se numeste Headshot si-l aveti mai jos. Enjoy
HEAD SHOT from Dennis Heaton on Vimeo.
CHErminator
Che & Terminator
Rating: Brainwash
Am copilărit cu Rezistenţa. Am crescut la sînul lichid al lui T-1000. Nostalgici ca mine erau mulţi la Cinema City în week-end. Ştiam ce ne aşteaptă şi totuşi am venit să încheiem ciclul. Ştiam că Terminator Salvation nu se poate fără „I’ll be back”. Sau fără Arnold (Sam Worthington are din trăsăturile metalice ale guvernatorului Schwarzie). Ca de obicei, avem un personaj care se trezeşte în alt timp şi, tot după datină, primul lucru pe care îl face e să-şi facă rost de o haină. Suntem în 2018, într-o lume post-Judgement Day controlată de „maşini”. Senzaţia de sfîrşit de lume e amplificată de scenele cu bătaie filmate de pe „umărul” personajelor. Eşti în cabină cu John Connor cînd se prăbuşeşte cu elicopterul. Apoi T-şasesutele fioros te ia şi pe tine la pumni. În timpul unei urmăriri, cîţiva spectatori strigau în sală: într-un tîrziu m-am prins că se striga în film. Pe lîngă experienţa audio-vizuală care te dă, la propriu, pe spate, povestea are destule lipsuri. Nu mă leg de finalul stînjenitor gen Neo-o-învie-pe-gagica-lui-moartă. M-au iritat roboţii ăia. Adică ei stăpînesc mega-tehnologia dar şi-o iau constant în freză ca o turmă de rinoceri îndopaţi cu extraveral. Printre multe alte efecte speciale se strecoară şi o întrebare filosofică: ”Ce anume ne face oameni?”. John Connor răspunde: „O inimă puternică”. Corect: Terminator 4 se vede cu cordul, nu cu creierul. Ca dovadă, să luăm afirmaţia profund emoţională a Tomatei, această TX sau Terminatrix a blogosferei timişorene (am fost la o vizionare în grup cu brigada bloggerilor din oraş): „Christian Bale e Christian Bale. Mai rămîne să joace în rolul lui Superman...”. Cu ce argumente raţionale ai putea să combaţi asemenea convingeri de oţel armat? Razvan (Haos Controlat) aproape că ne-a convins să rămînem în sală pînă la sfîrşitul genericului în speranţa unui ultim cadru surpriză. Şi iată marele bonus al Terminator-ului 4: pentru două ore am redevenit copii. O senzaţie mişto.
P.S. Un alt erou al Rezistenţei (anti-imperialiste şi anti-americane) ajunge tot acum la cinema: Che, cel mai purtat tricou de pe planetă. Che: El Argentino, prima parte a biopic-ului regizat de Steven Soderbergh, nu zice nimic despre trecutul lui Guevara (Benicio Del Toro), ci îl catapultează direct în gherila din jungla cubaneză. Parcă ar continua povestea fix de unde o lăsase Walter Salles în Diarios de Motocicleta (ambele sunt bazate pe jurnalul argentinianului). Regizorul american (sic!) s-a documentat timp de 7 ani. Actorul portorican (normal) reuşeşte o reîncarnare 1:1 a noului Bolivar al Americii Latine. Plus: în scenele din junglă privim un om cu virtuţi neobişnuite, dar şi orgolii şi slăbiciuni (e chinuit mai mereu de tuse). Minus: secvenţele dedicate intervenţiei sale la ONU în New York cultivă în continuare icon-ul Che Guevara, în spiritul celebrei fotografii alb-negru capturată de Rene Burri în 1963. Pe scurt: un film de atmosferă, dar fără faze memorabile. Măcar poţi afla în sfîrşit Che e cu „amor revolucionario”.
P.S. Un alt erou al Rezistenţei (anti-imperialiste şi anti-americane) ajunge tot acum la cinema: Che, cel mai purtat tricou de pe planetă. Che: El Argentino, prima parte a biopic-ului regizat de Steven Soderbergh, nu zice nimic despre trecutul lui Guevara (Benicio Del Toro), ci îl catapultează direct în gherila din jungla cubaneză. Parcă ar continua povestea fix de unde o lăsase Walter Salles în Diarios de Motocicleta (ambele sunt bazate pe jurnalul argentinianului). Regizorul american (sic!) s-a documentat timp de 7 ani. Actorul portorican (normal) reuşeşte o reîncarnare 1:1 a noului Bolivar al Americii Latine. Plus: în scenele din junglă privim un om cu virtuţi neobişnuite, dar şi orgolii şi slăbiciuni (e chinuit mai mereu de tuse). Minus: secvenţele dedicate intervenţiei sale la ONU în New York cultivă în continuare icon-ul Che Guevara, în spiritul celebrei fotografii alb-negru capturată de Rene Burri în 1963. Pe scurt: un film de atmosferă, dar fără faze memorabile. Măcar poţi afla în sfîrşit Che e cu „amor revolucionario”.
joi, 11 iunie 2009
Trailerul zilei: Shutter Island
Chiar ma intrebam ce mai face maestrul Scorsese, cu ce ne mai tenteaza anul asta, si uite ca a si aparut trailerul la ultimul sau film, evident cu Leonardo diCaprio cap de afis. Shutter Island imi pare inca de la inceput o alta mancare de peste, ceva nemaincercat de maestrul bucatar de renume mondial, Chef Martin: un thriller psihologic cu cateva accente horror, plasat intr-un ospiciu-inchisoare pe o insula deloc primitoare. Doi US Marshals investigheaza disparitia unei criminale bolnave psihic care, chipurile, ar fi evadat si au de infruntat gardieni alunecosi, doctori secretosi, detinuti rebeliosi si peste toti un uragan. Rabdare, rabdare, vine in octombrie.
Ps. Pe asta nu-l uiti Cami, nu-i asa?
miercuri, 10 iunie 2009
Mickey Rourke in Iron Man 2
Cred ca multa lume asteapta cu interes continuarea succesului de box-office care s-a numit Iron Man. Filmul a prins foart bine la public, ne-a tratat cu efecte uimitoare si l-a avut in centru pe cel mai potrivit actor pentru carismaticul/arogantul Tony Stark - Robert Downey Jr. Ei bine al doilea film apare la anul si-l are in rol de inamic pe Mickey Rourke, interpretul personajului Whiplash. Stirea e confirmata de publicarea in USA Today a primei fotografii cu Mickey manuind bicele.
marți, 9 iunie 2009
Illuminati, printre noi
Angels & Demons (2009)
rating: Brainwash
Nu mai e nici un secret: lumea asta defectă este condusă de Illuminati (şi nu Illuminaţi, cum greşit a apărut în articolul din 24 FUN, de unde deduc că totuşi nu toată lumea îi ştie). M-a luminat şi pe mine un şofer de taxi. Omul văzuse un documentar despre masoni. A intrat şi pe site, de unde puteai să-ţi iei dvd-uri care-ţi bagă iluminare în cerebel şi întuneric în portofel. Să vă zic şi eu un secret. Ştiţi cum se îmbogăţeşte Sony Pictures printr-un sequel (Angels& Demons), după ce în primul (Codul lui Da Vinci) au epuizat Sfîntul Graal? Au luat Biserica Catolică, că tot e permisă cacofonia. Şi au compilat toate temele misterioase pe care le-au găsit sub robă. O moarte suspectă de Papă. Un Conclav. Arhivele Vaticanului. Dacă e Roma, obligatoriu să apară catacombe şi două obiective pe care le ştie tăt americanu (Pantheon, Castelul Sant'Angelo ş.a.). Pentru intrigă, au introdus un club de masoni (F.C. Ştiinţa Illuminatti) care a avut meciuri cu Vaticanul şi a luat-o pe coajă de la tifosi elveţieni în campionatul din 1700. Parcă lipseşte ceva. A! Particula lui Dumnezeu. Scenariştii (Dan Brown&co) bagă şi antimateria în schemă, că tot boborul a auzit de acceleratorul de la Geneva. Ciorba mistică se asortează cu un cor gregorian mixat de Hans Zimmer în stilul tenebros din The Dark Knight. Aşa face şi regizorul Ron Howard: un thriller în siajul lui Nolan. National Treasure meets Die Hard (ghicitorile alea pe care trebuie să le descifreze Tom Hanks contracronometru mi-au amintit de un erou cu maiou, care trebuia să dezamorseze mai multe bombe amplasate în New York; în filmul de faţă, jocul letal implică vreo cîţiva cardinali destinaţi unor morţi ritualice şi bineînţeles ameninţarea cu Noua Bombă, plasată la Vatican). Ca succesul filmului să fie sigur, introducem şi două superstaruri (în afară de Ewan McGreggor care mai mişcă ceva, n-am văzut de mult atîtea personaje şterse), sigla Mercedes în două cadre şi...banu-i gata! Twist-ul de final dă un pic de consistenţă titlului: cei care păreau tot filmul îngeri, acum se arată a fi demoni şi...viceversa.La început, nu îmi explicam cum de-au primit aprobare să filmeze la Vatican. Am înţeles la sfîrşit, cînd biserica iese bine în poza de grup. Probabil că seria va continua în 2012 cu profeţia mayaşilor despre conspiraţia gripei porcine. Ca porcu’!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)