vineri, 9 ianuarie 2026
No Other choice
No Other Choice (de Park Chan-wook) a fost filmul preferat al anului trecut pentru cel care scrie sub numele Kinostetic. Acum dezvoltă argumentele pentru această decizie, în prima cronică găzduită pe Marele Ecran. Distribuit de Bad Unicorn, filmul tocmai a intrat în cinematografele noastre.
Dacă știam că pot atât de ușor să rezolv problema locului
de muncă, probabil evitam multe nopți nedormite de la anxietate, stres și
lacrimi. Ca tânăr aspirant la psihologie sau artă, nu m-am împăcat niciodată
bine cu climatul joburilor „reale” de azi, așa că No Other Choice (N-am
avut de ales) vine cu cel mai bun sfat pentru cei ca mine și m-a făcut să
dezinstalez LinkedIn (oricum nu era pe domeniul meu). Păzea eJobs, BestJobs și
alte aplicații! Park Chan-wook vă scoate de pe piață cum o să-mi elimin și eu
concurența de acum încolo.
Într-o notă mai serioasă, regizorul sud-coreean vine cu
multe întrebări (și un răspuns) legate de problemele sociale actuale - șomaj și competiție, masculinitate și familie, inegalitate și capitalism.
Perechile astea sunt doar niște jucării pentru domnul Oldboy, ca să-și
poată face magia: un fir narativ în stilul lui, care mă lasă mereu cu gura
căscată, fie că vorbim de cadre sau de tranziții (SO FUCKING GOOD), fie de cum
construiește mizanscena. Totodată, firul ăsta narativ este o scuză pentru a
pune încet dar sigur bulgărele în mișcare (critica sistemului actual), până
când, cărămidă cu cărămidă și glumă cu glumă, se ajunge surprinzător la un
final foarte sumbru, trist, gol și destul de blue ballsy (intenționat,
evident, dar mai avem până acolo).
Într-un fel, mă bat pe spate că am ales să fie acesta
primul review pe anul ăsta și să nu-l înghesui între Crăciun și
Revelion, pentru că, spre „norocul” meu/nostru, climatul politic actual face
filmul și mai relevant - sau cel puțin aduce o notă de ironie (și paradox
doomer) după operațiunea americană în Venezuela.
Problemele pentru protagonistul Man-Su (Lee Byung-hun)
vin odată ce americanii cumpără firma la care lucra și, în pur spirit
neoliberal, dau afară majoritatea angajaților, printre care și pe el. Așa iese
la iveală o criză economică și de masculinitate într-un capitalism dus atât de
mult la absurd încât „eroul” decide să-și omoare concurența pentru un post. Logic!
N-am avut de ales e
înrădăcinat într-un discurs critic asupra capitalismului și simultan spulberă
mitul meritocrației. Nimeni nu ar fi fost mai pregătit pentru un post de
conducere decât Man-su, cu experiența lui de 25 de ani și cu toate astea a fost
dat afară din secunda unu. În același timp, tragedia principală a personajelor
nu este una de viață și de moarte, gen să rămână pe străzi. Nu, tragedia vine
din faptul că, în acest sistem, ajungi să te identifici cu singurul lucru pe
care știi să-l faci și foarte ușor simți că ți-ai pierdut identitatea dacă acel
„lucru” îți este luat. Mai specific, jobul.
Mreaja în care putem cădea ușor e că ne lăsăm
definiți de poziție, de banii pe care îi facem și domeniul în care ne-am
înhămat (Doamne ferește să-l schimbăm dacă nu ne mai place sau nu mai este
necesar). Dacă ne sunt luate, suntem pierduți - blestemul clasic al
capitalismului. În același timp, toată dinamica și critica economică se leagă
foarte bine și de criza masculinității, de cum este văzută datoria (de provider
a) bărbatului în familie și societate.
Filmul explorează cum s-au dat peste cap normele
noastre morale și compasul după care ne ghidăm. Mai mult, pare că regulile sunt
scrise din start pentru a ne dezvolta imoral și individualist. Deciziile
radicale (mai pe șleau, crimele) la care ajungem într-un astfel de sistem nu
mai par nebunești, ci justificabile - ca o extensie naturală a evenimentelor.
Toate astea sunt spuse pe un ton intenționat cheesy
și goofy, care scoate la suprafață absurdul acestei lumi și ricoșează perfect
ca satiră a realității (noastre). Urmărim căderea morală a unui om care,
stângaci, se chinuie să comită niște crime pentru a se pune din nou pe
picioare.
Într-un mod fucked up, uneori ajungem
să ținem cu el sau, mai bine zis, vrem ca la finalul zilei să aibă și el un job.
Park Chan-wook știe exact ce face când îl portretizează cu empatie, fără să ne
invite neapărat să fim de partea lui. Ba chiar pare că încearcă din răsputeri
să-l împiedice pe protagonist să comită păcatul suprem, prin tot felul de
mijloace – de la crizele de moralitate, la cât de neîndemânatic este Man-Su în execuția
planului, și până la intervențiile „divine” în scenariu, menite să-i pună
constant bețe-n roate prin tot felul de moduri trăsnite (șerpi, muzică sau
alcool).
Filmul este un fulger într-o sticlă și funcționează
pentru că lumea aceea este construită extrem de meticulos. Suntem conștienți că
totul este exagerat sau că unele lucruri pică prea bine pe ritm dar, datorită construcției
subtile în crescendo, filmul se menține pe linia fină dintre umor slapstick,
critică și dramă.
În același timp, finalul prefigurează un viitor sumbru
pe piața muncii (care ne privește pe toți). Această amenințare deschide o
adevărată cutie a Pandorei, plină de probleme mult mai ample, de natură
ideologică, politică, morală și economică, care ne pândesc în anii ce urmează.
Scenariul funcționează ceas, tonul tragicomic este on
point, critica tăioasă, iar scenele de suspans sunt atât de bizare și inventive
încât filmul devine un adevărat joy ride. La fel ca în predecesorul Decision
to Leave, maestrul Park Chan-wook continuă să folosească crima ca gimmick
sau cheie pentru a deschide uși spre discuții mai largi pe temele esențiale ale
lumii moderne. Fie că vorbește despre (anti)capitalism sau despre romantism, rămâne
mereu relevant. (articol de Kinostetic)
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)