luni, 12 octombrie 2015

Corespondență ASTRA II



Unde-a dispărut timpul nostru liber? 

Am inventat roboţi şi maşini ca să ne facă treaba și tot nu mai avem timp liber.

Dacă lăsăm la o parte problemele minore din vieţile noastre pentru a ne ocupa de cele cu adevărat importante - familia, prietenii - atunci de ce şi acestea ne ocupă tot timpul? 

Sunt câteva întrebări de la care pleacă regizorul Florian Opitz în Speed – In Search of Lost Time. În căutarea timpului liber pierdut, acesta îşi bornează demersul cu interviuri luate oamenilor care pot desluşi acest mister.  Soluţia găsită de unul dintre cei intervievaţi este să ţină un fel de post de tehnologie. Se abţine timp de şase luni să navigheze pe net şi să folosească mobilul, dar în ultima zi de post declară că de-abia aşteaptă a doua zi să intre on-line.

Alte borne din film: viaţa de zi cu zi a unei familii de fermieri din Alpii elveţieni care îşi folosesc timpul ca în urmă cu câteva sute de ani, neatinşi de viteza societăţii moderne; interviu cu ministrul pentru Bunăstare Naţională al statului Buthan, singurul stat sărac din lume în topul ţărilor cu oameni fericiţi. Speed...e un film de văzut şi revăzut, în condițiile vitezei tot mai mari (și mai nocive) la care ne ducem viețile.




Înainte de la doilea film am fost urmărit de o orchestră a festivalului, aşa că am preferat să urmăresc eu o "haită de lupi". The Wolfpack este filmul cel mai bine editat pe care l-am văzut la festival. Un tată chilian căsătorit cu o americancă le interzice aproape în totalitate celor şapte copii ai săi să iasă din apartamentul în care locuiau din New York pentru a nu fi expuşi pericolelor pe care le reprezintă oraşul. Fac home-schooling şi au voie să se uite la filme. Se uită la atât de multe încât aproape toată viaţa lor consta din replici şi scenarii după filmele lor preferate: Reservoir Dogs, Pulp Fiction şi o serie de filme horror celebre. Partea pozitivă este că aceşti copii nu-şi pierd totuşi minţile, reuşind să discearnă între realitate şi ficţiune, cu şanse mari să se integreze în societatea în care pas cu pas încep să intre. 

Left on Purpose a fost săţios, plin de arome resimţite atât imediat cît și după consumare, la îndelunga sesiune de Q&A. Curajul lui Justin Schein de a face un film care afectează în mod direct viaţa cuiva a intrigat publicul, de unde şi avalanşa de întrebări de la sfărşit. Mayer Vishner, unul dintre cei mai cunoscuţi activişti americani de la sfârşitul anilor '60, membru fondator al grupului de activişti Yppies vrea să dea un sens şi deznodământului vieţii sale. Căzut în depresie, trăind într-un apartament dezordonat, cu o viaţă cel puţin la fel de încâlcită, Mayer consideră că ultimul gest de activism politic pe care poate să-l facă este să se sinucidă. Dar acest ultim act al vieţii sale nu ar avea sens în afara camerei de filmat. Una din rarele situații în care actorul încearcă să se folosească de regizor cel puţin la fel de mult ca regizorul de actor.

Bazat pe principiul incertitudinii sau dacă vreţi al mecanicii cuantice, aceea că vorbind/observând/luând contact cu un subiect, starea/viaţa acestuia se schimbă (dacă acest contact e suficient de puternic sau subiectul suficient de sensibil).  Left on Purpose e mai degrabă un act de activism civic decât un film despre prietenie sau moralitate. Îi lipseşte ceva care să-l transforme în film mare. Am vrut să descopăr ce, punându-i regizorului o serie de întrebări. Răspunsurile sale politically correct nu m-au lămurit pe deplin, aşa că găsirea ingredientului lipsă mi-a rămas ca temă pentru acasă. Sau pentru următoarea ediție. (corespondență: Răzvan Băloi)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu