luni, 5 octombrie 2015
Amy (2015)
Amy era o starletă arogantă, cu coafuri excentrice care nu-i stăteau mereu bine, răsfățată și putred de bogată la numai 23 de ani, o bețivă bulimică și drogată notorie, probabil un pic deranjată la cap, care își permitea chiar și ofensa supremă: refuzul de a cânta în fața spectatorilor care au plătit bilet.
Acesta este portretul pe care media din Anglia i l-a zugrăvit lui Amy Winehouse.
Pentru că acest portret vinde.
Amy, fata vulnerabilă care arde pentru muzică, Amy care-și aruncă sufletul în versuri pe hârtie și îl cântă cu vocea ei inconfundabilă fără să-i pese de va avea succes, Amy - fata care își adoră tatăl, Amy - prietena cu o gură-stricată dar care mereu spunea adevărul (nu tot timpul spre binele ei), Amy - fata care avea nevoie de un pic de iubire din aia dezinteresată...portretul ăsta nu vinde tabloidele și nu suscită interes.
I-a interesat pe regizorul Asif Kapadia, care la fel ca în Senna (pentru care a luat un BAFTA), face un film cu imagini de arhivă, multe behind the scenes, din arhivele private ale familiei și prietenilor. Amy Winehouse are în sfârșit ocazia să își spună povestea cu vocea ei (și a apropiaților ei, care nu apar în clasicele 'talking-heads'). Parcursul ei prin viață, prin cântecele ei (nu toate cunoscute). Pentru că muzica a fost viața ei, oricat de clișeu a la 3SE ar suna. Și descoperi un om (în continuare 'extraordinar'), dar cu bune și rele, nu o copertă de revistă.
După vreo oră și ceva din film, când apar imagini cu jurnaliști, realizatori tv, comedianți care fac glume urâte pe seama ei, vei suferi alături de ea. Pentru că ai ajuns să vezi fata de dincolo de praful stelar (în ochi) al show-biz-ului și știi că sunt nedrepți și cruzi.
A mai 'văzut-o' și Tony Bennett, unul dintre idolii ei muzicali și o legendă jazz. La înregistrarea în studio a duetului lor, Amy (deja celebră) e nemulțumită, rușinată ca o școlăriță ce simte că nu se ridică la înălțimea așteptărilor profesorului. Dă semne că vrea să arunce prosopul și să plece, din respect pentru timpul lui Benett. Cu blândețe și răbdare, acesta o încurajează până când Amy se regăsește și prestează exact ce se așteaptă de la ea ("o tânără cu o voce rară, o femeie de 65 de ani într-un corp de puștoaică", o Ella Fitzgerald precoce). E unul din momentele în care se vede limpede ce era: un talent natural uriaș, dar fără încredere în ea și căreia i-ar fi prins foarte bine alți apropiați. Cineva cu blândețea și răbdarea uncheșului Benett.
Spre final, când refuză să cânte pe scena de la Belgrad, vezi altfel tabloul decăderii ei și înțelegi o parte din motivele autodistrugerii. În refugiul ei de pe insula Santa Lucia, tatăl îi cere să facă o poză cu doi turiști. După click-click, îi spune tatălui (cu un pic de dojană) că turiștilor nu le pasă de ea. Ei doar vor poza lor cu celebritate. Amy dorea doar să fie apreciată/iubită pentru ce era ea, o dorință atât de banală, nu?
Să spui că succesul a omorât-o pe Amy ar fi prea simplu.
Să spui că tabloidele au ucis-o pe Amy ar fi prea mult, pentru că și-a dat și ea colaborarea.
Să spui că anturajul și familia sunt vinovați, intr-o perioada cand bodyguard-ul îi devenise cel mai apropiat, hmm, e complicat. Dar asta rămâne să cugete fiecare după vizionare.
La Timișoara, miercuri, 7 octombrie, ora 20.30, AMBASADA. Un film proiectat grație Independența Film. Bilet: 10 lei. Veniți din timp, locuri limitate.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.