miercuri, 10 septembrie 2014

Prim-plan cu o colecţie de cuţite.

Care e prima chestie la care te gândeşti când vezi un cuţit filmat insistent în prim-plan, într-un film american? E destul de clar, nu? Până la finalul filmului cineva va fi ciopârţit. Sau cel puţin îi va fi ameninţată jugulara. Iar când apare o întreagă colecţie de cuţite, ce să mai vorbim? Probabil avem de-a face cu un ucigaş în serie sau un alt gen de maniac.

Scenă de debut în Bombon, El Perro (2004)
Conform unei logici similare, dacă personajul pleacă la pescuit de rechini, probabil va fi atacat/mâncat de unul. Sau dacă avem un plan apropiat în care se văd colţii unui câine, probabil cineva va fi muşcat/sfâşiat cât de curând în film.

Paranoia care se imprimă subtil în minte din astfel de succesiuni de cadre e atât de înrădăcinată în capul privitorului de filme mainstream că probabil nici n-o mai conştientizezi.

De aceea filmele lui Carlos Sorin, care contrazic detaşat multe dintre clişeele astea de tip cauză-efect inventate de Hollywood (şi poate de Cehov înainte de a exista Hollywood), sunt ca o briză de aer proaspăt. De exemplu, în Bombon, El Perro, personajul principal meştereşte cuţite în timpul liber. Când începe filmul el e proaspăt şomer, deci timpul liber e echivalent cu tot timpul. Le sculptează meticulos mânerele şi apoi încearcă să le vândă pe unde apucă. Senzaţia de pericol iminent pe care o ai, ca spectator, când îl vezi scoţând un morman de cuţite din geantă în faţa unor muncitori necunoscuţi de pe un şantier, în scena de debut, e extrem de limpede. Şi e elegant diluată de cursul ulterior al poveştii. Adică nu se întâmplă nimic grav, nimeni nu atacă pe nimeni, nu se moare dramatic.

Carlos Sorin evită asumat violenţa facilă în filmele sale şi aduce în prim-plan nu trucuri narative ieftine menite să îţi atragă atenţia, ci un soi de umanitate profundă a personajelor. O bunătate inerentă şi o dorinţă naturală de a oferi ajutor, chiar şi unor necunoscuţi. Iar faptul că foloseşte de multe ori actori neprofesionişti dă filmelor sale alura unei oglinzi puse firesc în faţa realităţii, reflectând fără efort lumea aşa cum este ea.

În contradicţie sistematică cu aşteptările pe care le ai ca spectator de filme mainstream, Carlos Sorin surprinde mereu cu întorsături neaşteptate. De exemplu, Dias de pesca / Gone Fishing (thx, Waka!) e un film despre pescuitul de rechini în care nimeni nu e desfigurat / mâncat de vreun rechin şi nici nu apar cadre subacvatice cu corzi de violoncel strunite fioros în fundal, a la Jaws


Bombon, El Perro e un film despre un fabricant de cuţite artizanale şi despre un câine aparent fioros, dar niciunul dintre cei doi nu agresează pe nimeni.


Historias minimas e despre un octogenar care face autostopul în căutarea câinelui său, iar pe drum găseşte oameni care îi oferă câte un ajutor neaşteptat.


Toate personajele lui Sorin sunt, în esenţă, oameni de treabă care spun câteva o poveste aparent simplă, dar nu lipsită de greutate. Iar filmele lui au darul rarisim de a-ţi reconfirma încrederea în umanitate. Dar nu la modul neverosimil şi umflat cu minciuni al unui film de Hollywood cu happy end, ci în limitele binevenite ale unui bun simţ ce am impresia / sper că reflectă destul de clar lumea în care trăim. Aşa cum se vede cu ochiul liber, nu printr-un ecran.

Filmele lui Carlos Sorin funcţionează perfect ca medicament contra supradozei de scenarii deprimante/paranoide livrate de mass-media mainstream, deci cred că nu strică să aveţi câte unul prin preajmă în folderul cu filme antidepresive ;).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu