miercuri, 21 mai 2014

Festivalul de la Cannes: un fel de avanpremieră pentru Oscaruri?

În urmă cu câteva săptămâni citeam un articol cu rol de avanpremieră pentru Festivalul de la Cannes, într-o publicaţie americană de mare tiraj. Autorul începea acolo prezentarea Festivalului ca pe a unui eveniment premergător pentru Oscaruri. Ca şi cum la Cannes s-ar lansa şi s-ar tria filme care ulterior sunt selectate de Academica americană. Argumentaţia cronicarului se baza pe exemplul Artistului de Michel Hazanavicius, care, e drept, acum doi ani a luat premii importante la ambele evenimente cinematografice. Dar, dincolo de acest caz izolat, afirmaţia jurnalistului american mi s-a părut că denotă o aroganţă teribilă şi, în cele din urmă, o lipsă de înţelegere a ideii ce stă la baza Festivalului de la Cannes. A-l compara cu Oscarurile e impropriu nu numai pentru că la Cannes se celebrează cu adevărat regizori valoroşi din întreaga lumea, spre deosebire de premiile Oscar, unde există doar o secţiune mică adresată „filmelor de limbă străină”. Ci şi pentru că ideea în sine a Festivalului de la Cannes este de a scoate la iveală filme ce practică cinemaul de artă, ce stau departe de clişeele Hollywood-ului.

Asta gândeam atunci, dar în a 5-a zi a Festivalului de la Cannes, pe când îl zăream pe Sylvester Stallone cu trupa de actori din Expendables 3 defilând într-un tanc pe Croazetă pentru a-şi promova noul film de mall, mă întrebam dacă nu cumva jurnalistul american avea un pic de dreptate, până la urmă. Dacă nu Cannes-ul se aşază pe an ce trece tot mai mult în trena Hollywood-ului. Anul acesta nu numai că l-am văzut pe sus-numitul star de filme de acţiune de mâna a doua defilând pe Croazetă, dar Festivalul a inclus şi proiecţia unei prostioare ludice de teapa lui How to Train Your Dragon 2 în program (deşi în afara competiţiilor, desigur). În plus, în competiţia pentru Palme d’Or au intrat trei nume cu un portofoliu serios construit la Hollywood (sau în apropierea sa): Bennett Miller, Tommy Lee Jones şi David Cronenberg. Iar în cea pentru Un certain regard a intrat filmul de debut al lui Ryan Gossling.  


Însă adevărul e că preconcepţiile privind calitatea unui film pornind de la ţara în care a fost făcut nu sunt niciodată sănătoase. Iar ideea asta mi-a fost rapid confirmată după vizionarea filmului Foxcatcher. Realizat de Bennett Miller după ce a câştigat Oscarul cu Moneyball (2011), filmul rămâne în sfera tematică a lumii sportive americane, dar trece de la fotbal la wrestling. Sport prea puţin popular în Europa, această formă de luptă corp la corp pare  o sursă de inspiraţie improbabilă pentru un film bun. Dar Miller extrage din ea o poveste extrem de captivantă, bazată pe fapte reale, pornind de la relaţia dintre fraţii Mark şi David Schultz, pe de o parte, şi miliardarul excentric John E. Du Pont, membru al uneia dintre cele mai bogate familii americane, pe de alta. Filantrop, patriot grandoman, veşnic căutător de trofee care să îi confirme prestigiul, acesta din urmă îi finanţează pe cei doi fraţi pentru ca ei să întemeieze o echipă de wrestling ce va reprezenta Statele Unite la campionatul mondial.  Relaţia capătă o turnură sumbră, când Du Pont începe să manipuleze o firească rivalitate care există între cei doi fraţi, iar jocurile de putere devin la fel de intense ca luptele corp la corp. Şi se încheie cu o crimă. Distribuţia destul de eclectică, pur hollywoodiană, a filmului Foxcatcher (Channing Tatum, Mark Ruffalo şi Steve Carell) se integrează surprinzător de bine în viziunea întunecată oferită de camera lui Bennett Miller, iar dialogurile şi cursul gradat al acţiunii ocolesc binevenit previzibilul şi clişeul.


Pe post de film-ramă (film despre film), ce propune o poză satirică usturătoare la adresa Hollywood-ului, Maps to the Stars de David Cronenberg face un portret a vieţii schizoide, situate frecvent în afara moralităţii, care marchează lumea din culisele filmelor ce ies pe bandă rulantă din uzina de vise californiană. Cu Julianne Moore într-un rol riscant, de actriţă frustrată că nu mai are 20 de ani şi că pierde competiţia cu proaspăt venitele pe platourile de filmare, şi cu Mia Wasikowska reconfirmându-şi talentul de a schiţa cu zâmbetul pe buze un personaj marcat când de dramă când de malefic, Maps to the Stars e un fel de Mulholand Drive de David Lynch. Dar cu mai puţină atmosferă horror, mai multă satiră, mai multe motive să râzi strâmb, şi mai multe staruri în distribuţie. Nemaivorbind de dialogurile scrise isteţ, cu săgeţi permanente îndreptate spre Hollywood („Mă gândesc să mă convertesc la scientologie. Ar fi un pas bun pentru cariera mea de actor”, spune şoferul jucat de Robert Pattison la un moment dat).   



Drumul Adinei Baya la ediţia a 67-a a Festivalului de la Cannes a fost pavat de Plenimax Construcţii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu