duminică, 29 decembrie 2013

Natură urbană cu oameni singuri: Oh Boy (2012) vs La grande bellezza (2013)

Berlin, ich liebe dich / Roma, ti amo

Ştiţi genul de filme pe care după ce le vezi îţi vine să îţi faci bagajele şi să te apuci de couchsurfing prin Europa? (Sau America latină, India etc.) Întâmplarea face că am văzut două filme din astea în ultimele câteva zile. Unul se petrece pe străzile Berlinului, iar altul în Roma (şi nu e regizat de Woody Allen :)). Ambele construiesc câte o mică declaraţie de amor pentru atmosfera fiecărui oraş. Dar nu la modul uşurel-haios al lui Midnight in Paris, de exemplu. Ci intrând cu camera în viaţa câte unui om care trăieşte pe viu – deşi detaşat, cu mintea adesea absentă – frumuseţea oraşului.


Oh Boy şi La grande bellezza folosesc amândouă câte un decor urban european pentru a schiţa o poveste despre singurătate, neadaptare şi un fel angst latent. În ambele evoluează câte un personaj care duce o viaţă pusă în mişcare de hedonism, e visător, boem şi vânător de plăceri pasagere, dar cu toate astea nu reuşeşte să îşi găsească locul. În ambele filme se simte izul amărui al depresiei şi al decăderii, şi o relaţie ambivalentă cu trecutul. Ambii regizori privesc oraşul cu ochii foarte larg deschişi, cu toate simţurile concentrate pentru a-i surprinde respiraţia.


Prin ochii lui Sorrentino, Roma apare ca genul de oraş care găzduieşte la fel de generos petreceri animate de cocaină, cât şi călugăriţe cu aură de sfinte. Genul de oraş în care o poţi întâlni într-o noapte pe stradă pe Fanny Ardant, păşind elegant pe tocuri pe o străduţă pavată, poate în drum spre o petrecere. Şi îi spui îmbătat de şansă doar „Bonsoir Mademoiselle Ardant” şi pleci mai departe.


Pe de altă parte, Berlinul văzut de Jan Ole Gerster e alb-negru şi uneori distant. Nu neapărat rece, însă. E un loc unde poţi să îţi trăieşti singurătatea şi melancolia, deşi aparent eşti înconjurat de o grămadă de oameni, lucruri şi evenimente care parcă vor să îşi forţeze intrarea în viaţa ta.


Deşi cei doi regizori vorbesc în registre evident diferite, între grandoarea şi spiritul flamboiant de videoclip din La Grande Bellezza, şi depresia discretă, întunecată, din Oh Boy există un numitor comun foarte clar. Iar acesta e fascinaţia pentru cele două oraşe. Cu toate contradicţiile, suişurile şi coborâşurile, crizele şi problemele lor.     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu