duminică, 14 iulie 2013

Pacific Rim (2013)

Go big or go extinct

rating: Colectabil pentru fani

Guillermo del Toro e fara indoiala unul din cineastii care se simt foarte confortabil in scaunul regizoral indiferent daca produc o piesa de art-house (Cronos, Labirintul lui Pan) sau o extravaganta a efectelor speciale. In fiecare din cazuri, mexicanul nu da semne ca ar intampina dificultati in a-si expune viziunea si a o inunda cu trasaturile stilulu sau caracteristic. Unii ar putea insa regreta faptul ca del Toro, odata iesit din lampa ca un djin atotputernic, pare a fi renuntat la indeplinirea dorintelor spectatorului mic in favoarea poftelor devoratoare ale maselor. Ultima nazbatie a proeminentului regizor, Pacific Rim, e nici mai mult nici mai putin decat visul umed al copiilor-adulti si al nenumaratilor geeks care la ora actuala sunt cele mai rasfatate categorii de public cinefil. Nimic gresit in toate acestea, Guillermo fiind in esenta tot un geek cu suflet de copil, mare iubitor de tehnologie, monstri infioratori si umor negru, dar si de lumea benzilor desenate.

Consecinta imediat vizibila e ca Pacific Rim bifeaza toate semnele regizorale din perioada “comica” a lui del Toro, de la tonalitatea intunecata, viscerala a povestii la tratamentul usuratic, caricatural al personajelor, de la complexitatea tehnologica si finetea artistica a intregii productii la schematismul si simplitatea ei narativa si de la maretia si inventivitatea secventelor epice la micile poante vizuale presarate intre secvente dramatice de distrugere si haos. Luand act de ambitiile inerente unui asemenea proiect e putin deconcertant faptul ca, pe langa ca propune o calatorie intr-un univers imaginar alternativ celui real, intriga nu pare sa respecte nici o regula, prezentand destule momente si decizii in care lucrurile parca sfideaza insasi logica interna a filmului.

Anuntat mai mult sau mai putin voalat drept mama si tatal tuturor filmelor apocaliptice de pana-n prezent, Pacific Rim e nici mai mult nici mai putin decat un cocktail kaiju-mecha reimaginat de un Guillermo del Toro fascinat de genurile respective ale cinema-ului japonez (si de creaturile lui Ray Harryhausen). Drept urmare filmul e un creature-feature modern, in vina SF, al caruit interes major se doreste a fi pe coregrafierea unor meciuri de box titanic intre monstri marini de dimensiuni colosale si roboti construiti de oameni pe masura lor. Partidele sunt arbitrate de maresalul Pentecost (Idris Elba oferind alura si gravitatea unui lider experimentat) iar resturile confruntarilor debarasate de scavengerii interlopului Hannibal Chau (regularul Ron Perlman).

Actorii principali nu sunt umani. Monstrii - kaiju - vin dintr-o alta dimensiune printr-o falie aparuta in Pacific si fiecare sosire la mal a unuia dintre ei se soldeaza cu cate-un oras redus la un morman de daramaturi. Robotii - Jaeger - sunt ultima linie de aparare care vreme de 7 ani a inregistrat numai victorii KO pana cand un kaiju de nivelu' 4 dovedeste o ferocitate si o inteligenta iesita din comun avariind serios Jaegerul american Gipsy Danger si prefigurand o ofensiva capabila sa incline balanta in defavoarea umanitatii.

In jurul acestui inedit aliaj bio-mechanic, expus rapid in primele minute de introducere, del Toro tese o poveste conventionala care nici macar nu incearca sa lase impresia de seriozitate sau profunzime in idei sau referinte contemporane etc. Totul e asezat pentru a se construi scene grandioase de actiune executate cu maiestrie de tehnicienii ILM. Intriga pare sa fie impinsa inainte de servirea unui gimmick care sa explice metoda de functionare a robotilor dar si sa amorseze un resort dramatic de cateva ori. Caci Jaegerii sunt controlati printr-o interfata om-masina realizata printr-o “punte neuronala” intre 2 piloti compatibili mental care-si impartasesc amintirile in timpul procesului protejandu-si totodata sinapsele de stresul cauzat de intreaga inventie. Daca conexunea e franta din lipsa de concentrare sau prin moartea unui dintre piloti, jaegerul devine, in principiu, inoperabil sau, mai rau, imprevizibil. Desigur ca, atunci cand plotul o cere, un jaeger poate fi manipulat si de un singur pilot sau, de ce nu, de trei in sincron.



Eroul conjunctural e Raleigh, pilotul supravietuitor al jaegerului Gipsy Danger (jucat de Charlie Hunnam) care dupa moartea fratelui sau s-a reprofilat catre activitati mai defensive: sudor la inaltime pe un zid de protectie impotriva kaijilor. Cand zidul se dovedeste absolut inutil (strategii viitorului nefiind inspirati sa sape si un sant in fata lui asa cum scrie in Ghidul fortaretelor din antichitate pana azi) Raleigh e rechemat la datorie si pus de scortosul Idris Elba sa faca echipa cu o japoneza aspiranta, Mako Mori (Rinko Kikuchi), intr-o ultima ofensiva asupra faliei, una care sa amane apocalipsa iminenta. Din pacate intre cei doi nu exista nici un fel de chimie iar personajele lor sunt insuficient conturate. Se insista asupra prezentei la ambii piloti a unor sechele emotionale pe care impartasirea amintirilor in “puntea neuronala” le-ar exacerba afectand functionarea lor in sincron. Problema e ca nicicum nu poti intelege legatura dintre amintiri si operarea Jaegerului, daca ele sunt parte din puntea mentala sau un efect secundar al ei, iar in aceste conditii felul in care depasesc momentul ramane confuz.


La fel de absurde sunt strategiile de lupta contra kaiji-lor: in ciuda arsenalelor atomice, a armelor de tot felul si a ingeniozitatii mintii umane, singura solutie care functioneaza e cafteala unu-la-unu cu jaegerii. Nu e ceva rau in asta, luptele sunt absolut delicioase -acadele vizuale in 3D admirabil imaginate-, doar ca impresia dominanta e ca ratiunea acestui film a fost doar organizarea unor asemenea meciuri intre batausi cat niste cladiri de birouri. Am vazut deja anul asta cum a fost pus la pamant Manhatanul. Acum avem ocazia sa vedem cum este nivelat Hong Kong-ul. Diferenta e ca filmul lui del Toro isi asuma ridocolul si superficialitatea intregului spectacol, nu pozeaza intr-o viziune meditativa asupra unei societati reale si nici nu-si propune sa raspunda unei intrebari de tip “cum ar fi daca-ar fi...real?!

Concluzionand, Pacific Rim mi-a lasat impresia de placere vinovata a lui del Toro, un fel de masturbare artistica pentru propria satisfactie si gloria celor care-au inspirat-o, admirabil realizata din punct de vedere tehnic, cu cel mai bine folost 3D de la Avatar incoace dar echivalenta cu o vizita de copil intr-o menajerie si testarea rezistentei robotilor sai de jucarie. Distractiv pentru moment, repetabil din cand in cand, dar usor de calificat drept absurda si imatura de toti cei care n-au avut roboti de jucarie in copilarie...

7 comentarii:

  1. 1) Personajul lui Ron Pearlman se numeste Hannibal Chau. Este si un Hercules in film, dar ala e pilot de Jaeger.
    2) Mie mi se pare ca povestea filmului, in multe privinte, aduce a Independence day. Facand abstractie de monstrii si roboti, fiecarede 30 de etaje, avem o rasa de aliens care trec de la o lume la alta devorand resursele fiecaruia - bifat; solutia pentru oprirea lor este detonarea unui bombe nucleare la ei in viziune - bifat; doar un savant putin dus cu pluta isi da seama cum se pot distruge pe bune alienii rai - bifat; telul final si malefic al alienilor este descoperita printr-o legatura mentala om-alien - bifat; presedintele participa la final showdown - via Idris Elba sort of bifat; un pilot se autosacrifica pentru victorie - dublu bifat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multam de corectie. am dormit cam putin in ultimele zile.. Trebuia sa verific personal dar eram convins ca nu e nevoie.

      Da, paralela cu ID e f buna. Finalul l-am mai vazut o data si-n Avengers...

      Ștergere
  2. sau cum zice batranul Will: "Much Ado About Nothing".

    RăspundețiȘtergere
  3. poate vreti sa vedeti si Atlantic Rim, replica celor de la The Asylum (cei cu Titanic 2:)

    Trailer :)
    http://www.youtube.com/watch?v=TVpQmZmKNmo

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu stiu, ceva parca nu suna bine in textul asta, parca ai ceva personal cu povestea, sau cu scenaristul, chiar n-a fost asa de rea :)
    Si btw, un sant n-ar fi mers, de vreme ce la un moment dat apare un Kaiju zburator.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Personal n-am nimic cu povestea, adica e fair game, cinstita cu spectatorul. Poate ca-mi doream eu sa fie si niste emotie, ceva realism dar acum recunosc ca si dorintele mele sunt gresit aliniate cu spectacolul vizual.. Filmul asta functioneaza pe alte fagasuri.
      Aia cu santul se putea dovedi inutila dar ei n-aveau de unde sa stie asta. Ideea era ca fiecare Jaeger avea ceva in plus de precedentul, ca si cum invata de la o lupta la alta. Erau semne de evolutie deci. Pentru ei era o lume straina de cucerit. Daca primul intalnea un sant si-un zid de netrecut, urmatorul venea cu aripi etc..
      Oamenii in schimb n-au nici o scuza sa se dovedeasca niste strategi mai slabi decat predecesorii lor medievali. Sunt secole de istorie in care s-au dezvoltate metodele de aparare a unor fortarete... La asta m-am gandit cand am zis de sant si zid. Adica e simplu de prevazut ca un zid in calea unei bestii gigantice nu e o aparare solida.. King Kong a confirmat-o. But than again suna de parca as cauta nod in papura si in cazul asta prefer sa-i las pe cautatorii de greseli in filme s-o faca...

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.