marți, 7 mai 2013

No (2012)

Poate titlul de mai sus v-a sărit în ochi pe lista nominalizărilor pentru film străin la Oscar 2013. Sau poate pe lista premiatelor la Cannes 2012, în secțiunea Quinzaine des Realisateurs. Eu, una, l-am descoperit via Waka_x, care mi-a livrat de curând o listă generoasă cu filme pe teme legate de media/advertising (pe care o voi aborda încetișor dar sigur pe acest blog).


So, despre ce este acest film? Despre o groază de oameni care se hotărăsc să spună NU. Sau mai exact, despre cum anume ajunge o felie majoritară a populației din Chile să dea veto dictaturii lui Augusto Pinochet, într-un referendum de la sfârșitul anilor '80. Sau, după cum anunță trailer-ul, despre cum o campanie de marketing politic ajunge să genereze o revoluție.

Pe parcursul filmului No, un creator de campanii publicitare (Gael Garcia Bernal) are 3 meeting-uri diferite, în care prezintă 3 concepte de campanie pentru 3 clienți diferiți. Prima campanie e pentru o băutură răcoritoare, a doua e pentru detronarea unui dictator, iar a treia e pentru promovarea unei telenovele. În toate cazurile, conceptul de campanie e surprinzător de similar. Adică marșează pe ”valorile universal adorate de publicul larg”. Mai exact, prezintă într-o manieră ușurică și simpluță ideea ce se vrea vândută. Toate au un jingle, câteva viniete în care apar oameni cu care publicul se poate identifica (dar totuși care au o dantură mai frumoasă, haine mai sofisticate etc.), un mesaj facil și optimist, un pic de umor, multă încărcătură emoțională. Plus actori care joacă rolul unor ”oameni adevărați”, plus testimoniale.

Filmul arată cu o limpezime surprinzătoare cum trucurile folosite de media pentru a ne convinge să aderăm la o idee nu diferă prin mai nimic, chiar dacă ideea în cauză se referă la promovarea unui soft drink sau la viitorul politic al unei țări. Cum democrația se vinde exact la fel ca orice produs de consum, împachetată în ambalajul lucios și facil al unei campanii marketing / advertising / PR (spuneți-i cum vreți, toate se leagă).


La fel ca Wag the Dog, de exemplu, filmul No subliniază bariera aproape transparentă care există între politică și entertainment. Doar că, spre deosebire de Wag the Dog, situația din No pune în scenă un caz real. Filmat și încadrat în spiritul anilor '80.

Deși campania menită să îl detroneze pe Pinochet pare sortită eșecului de la bun început - pentru că opoziția primește doar 15 minute pe televiziunea națională, fixate undeva pe la miezul nopții, iar părerea generalizată e că, oricum, votul va fi fraudat la comanda lui Pinochet -, lucrurile iau o turnură ciudată până la final. Succesul neașteptat al acesteia îl fac pe însuși creatorul campaniei anti-Pinochet să rămână descumpănit. Figura cu emoții incerte a lui Gael Garcia Bernal, la finalul filmului, o oglindește, foarte probabil, pe a spectatorului. Nu știi sigur dacă să te bucuri pentru căderea dictatorului sau să te îngrijorezi că publicului nu s-a decis să spună NU decât în momentul în care i s-a livrat o campanie ce aplică rețete de advertising facile și manipulatoare.

   

2 comentarii:

  1. un film excelent in toate privintele, subversiv, un joc fantastic condus de Gael Garcia Bernal ( orice pasare canta minunat in special pre limba ei ). de neratat !

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, tot filmul se invarte in jurul lui, de fapt. Adica scenariul si filmarea sunt smart, insa jocul lui duce filmul in spate.

    RăspundețiȘtergere