joi, 25 octombrie 2012

Comedy Cluj: Filmele (1)

In cadrul festivalului international al filmului de comedie - Comedy Cluj - am facut prezenta la doar 8 filme din cele 60-70 de lung-metraje introduse in program. De scurt-metraje nici nu a putut fi vorba intrucat in cele 2 zile intregi in care am fost efectiv in Cluj programul lor s-a cam incalecat cu alegerile mele deja stabilite; iar in cazul workshopurilor sau sesiunilor de Q&A am asistat la o singura discutie, si aia dupa proiectia Baikonur, in prezenta regizorului Veit Helmer. Poate daca imi dadeam dezlegare sa stau mai multe zile apucam sa ma acomodez si sa intru mai eficient in atmosfera si ritmul de festival dar, cum se intampla mai intotdeauna, nu suntem stapani pe timpul nostru atat de mult cat ne-am dori.

Primul film la care m-am dus a fost L’age de raison, o comedie romantica franceza pe care regizorul Yann Samuell (cel care a facut si Jeux d’Enfants) o dedica celor 5 copii ai sai. A rezultat un film usurel cu o poveste naiva despre copilarie si visele pe care le-ngropam cand vrem sa devenim oameni mari fara sa banuim ca la un moment dat ele ar putea reaparea ca sa ne ceara socoteala. In rol principal o gasim pe Sophie Marceau ca o femeie de cariera, corporatista de 40 de ani cu tot ce-si doreste mai putin copii. De ziua ei primeste de la un notar batran tot felul de scrisori si pachetele pe care tot dansa si le scrisese siesi la varsta de 7 ani, incheind un contract ca sa-i fie livrate in 2010. Ca sa vedeti cum trecutul ajunge sa te fugareasca.

Cum era de asteptat, Marguerita era in tinerete complet diferita, o mica zvapaiata care visa sa salveze balenele ori sa fie printesa si care acum se pune pe sine la interogatoriu in legatura cu propria viata. O idee intriganta pusa in practica de Samuell ajutat de flashback-uri si de diverse chestioare hand-made care te fac sa crezi ca intreaga copilarie e un atelier de lucru manual. Efectul asupra Margaretei-adult e acela de prabusire emotionala si completa reevaluare a vietii odata cu deschiderea unor rani adanci pe care femeia crezuse ca le-a sters din memorie (plecarea tatalui, moartea mamei etc). Sophie e destul de buna in rol, poate cam prea emotiva in cateva instante iar uneori de-a dreptul isterica. Chiar daca un mesaj de asemenea natura e putin probabil sa produca schimbarile predicate filmul ramane placut pentru starea de bine oferita si modul in care te impinge la propia evaluare a vietii. S-ar fi putut destul de bine numi Lettre d’enfants.

****

O surpriza interesanta a fost comedia neagra mexicana Meet the Head of Juan Perez, un film cu final anuntat despre un magician care incearca sa-si salveze circul printr-o cascadorie riscanta: o decapitare cu ghilotina. Un film de debut, facut cu stil si umor, intr-o alcatuire fragmentata episodic care incepe cu capatana nefericitului Juan Perez pe post de narator, explicand felul in care a ajuns sa se desparta de trup. Dupa o introducere scurta si animata in istoria decapitarilor umane filmul intra direct in miezul lucrurilor, o trupa de circari falimentari carora Juan Perez le promite sa le aduca gloria de odinioara cu un act nou si extraordinar. Lipsit insa de banii pentru a construi o ghilotina, Juan Perez convinge doi clovni sa-l ajute sa fure una originala de la un muzeu. Problema e ca ghilotina e tocmai cea care l-a taiat pe inventatorul ei si e cam posedata de ghinion.

Filmul lui Emilio Portes chiar m-a facut sa rad, personajele sunt detestabile si totusi amuzante iar felul in care se desfasoara actiunea nu prea lasa loc de prevazut finalul. Esti convins ca o decapitare se va intampla dar in acelasi timp stii ca tipul e magician deci e realitate sau truc? Totodata ghilotina e si ea personificata, fiind aratata ca si cum ar avea vointa proprie nu doar ghinion. Totul e stropit abundent cu tequila, sange si umor negru.

****

Cel mai recent film al lui Ken Loach, The angels’ share, era in topul listei de vazut la Comedy Cluj si in ce ma priveste a fost cel mai satisfacator dintre filmele vizionate. O comedie british dulce-amara care incepe ca o drama sociala suburbana, dar undeva pe la jumatate face un viraj neasteptat, relaxand privitorul fara sa dilueze mesajul deja afisat. Robbie, tanar ce scapa prin urechile acului de o condamnare la inchisoare pentru un act de violenta foarte grava, are un moment de claritate dupa nasterea fiului sau si jura sa devina om responsabil. Obligat la munca in folosul comunitatii baiatul isi capata autocontrolul si isi face cativa prieteni care-l vor ajuta, intr-un final, sa-si schimbe viata in bine.


O poveste puternica si destul de realista in prima parte care scoate la iveala din nou dificultatile celor prinsi in viata de strada, de a se smulge din mediul infractional - cu batai si rivalitati mostenite din tata-n fiu - si a deveni oameni civilizati si responsabili. Calea inchipuita de Loach nu e insa cea predicata la slujba de duminica ci una pe masura caracterului si talentului eroului sau. Robbie (Paul Brannighan) e un tip inteligent care pana acum n-a avut sansa sa-si foloseasca capul altfel decat sa loveasca cu el. Dar nu e un tip in esenta rau caci isi iubeste nevasta, copilul, vrea sa formeze o familie insa tot ce-i trebuie e o a doua sansa. Cu ajutorul supervizorului, Robbie patrunde in lumea degustatorilor de whiskey, viziteaza distilerii, invata despre licoarea aurie si, dovedind calitati native, primeste atentia unui colectionar de raritati. In clipa in care un soi vechi si renumit e scos la o licitatie, baiatul vede sansa vietii: sa substituie valoroasa bautura cu un soi obisnuit si s-o vanda singuri.


Nu m-as fi asteptat niciodata ca The Angels’ Share sa fie un film (si) despre whiskey. Am crezut ca va fi ceva mai degraba social, mai deprimant cumva, mai familist... Intr-un fel e si toate astea dar odata ce apar in cadru tovarasii lui Robbie, exponenti ai mediului suburban cu un jargon foarte natural, umorul lor te prinde repede. Personajele sunt colorate, amuzante, umane si au o chimie care-i leaga bine de poveste. E imediat vizibil ca filmul se va inchide cu happy-end, intr-o nota optimista, cu protagonistul primindu-si “partea ingerului” de care avea nevoie pentru a scapa din infernul suburban.

****

Despre filmul Baikonur nu auzisem pana sa ajung la Cluj. Am dat insa peste o poveste de dragoste foarte neobisnuita -prin exotismul locatiei si suprarealismul desfasurarii ei- plasata in mijlocul lui “nicaieri”, in stepele Kazahstanului din apropiere de Baikonur, statia de lansare pe orbita a rachetelor Soyuz. Langa cosmodromul de unde a zburat eroul sovietic Gagarin, intr-un sat cu cateva bordeie, traieste tanarul Iskander, poreclit Gagarin pentru admiratia pe care o are pentru calatoriile spatiale. El si ai lui pandesc lansarile rusesti si calculeaza traiectoria rachetei pentru a putea recupera rezervoarele aruncate in zbor si a le vinde apoi la fier vechi. Nu-i o preocupare prea sanatoasa (chestiile sunt cam radioactive) si nici foarte banoasa, rechinii de la oras oferind o cutie de conserve pentru cateva tone serioase de otel aerospatial.


Intr-o zi insa din cer cade capsula care trebuia s-o aduca inapoi pe Julie, o frantuzoaica turista spatiala de care Iskander se indragostise ascultandu-i comunicatiile cu baza. Recuperand-o in stare de coma, Iskander o ascunde in iurta lui iar apoi, cand aceasta se trezeste cu memoria incetosata, baiatul si-o aroga drept logodnica, potrivit traditiei “ce cade din cer apartine celui care-o gaseste”. Prin urmare, in vreme ce lumea intreaga o cauta pe cosmonauta prin stepe, kazacii liciteaza pentru mireasa lui Gagarin, a carei frumusete blonda le pune in umbra pe femeile lor batute de vant si soare. Ca fapt divers, Julie e jucata de frumosul fotomodel Marie de Villepin, fiica fostului premier francez.

Filmul lui Veit Helmer (autor al Tuvalu, Absurdistan) e o oprire obligatorie in cautarea filmelor autentice despre comunitati rurale din zone greu accesibile. In caz ca nu stiati, Kazahstanul a devenit o zona greu accesibila cineastilor dupa episodul Borat, regizorul fiind nevoit sa perie oficialitatile oferind un rol minor nepoatei presedintelui. Dar, dincolo de acest detaliu, filmul lui Veit Helmer e unul din cele mai frumoase filmate in stepa, cu o cinematografie pitoreasca, cu o muzica compusa de Goran Bregovic care amplifica emotia data de cadre sau de personaje, si cu o sansa rara de a patrunde in culisele celuilalt cosmodrom al razboiului rece, Baikonur. Si, nu in ultimul rand, un film care vrajeste prin inocenta eroului cu nume istoric, 'Gagarin'.


-va urma-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.