luni, 16 iulie 2012

Cafe de Flore (2011)

It doesn't happen twice in a lifetime.
rating: Colectabil

Rareori am vazut in peisajul recent un film care sa imbine cu mai multa pricepere muzica si imaginea decat in canadiano-francezul Cafe de Flore. Motivul pentru care filmul lui Jean-Marc Vallee reuseste s-o faca e chiar rolul principal pe care-l joaca muzica, acela de liant emotional sau fir atemporal desprins din furcile ursitoarelor. Fiind deopotriva ambiguu si complex, Cafe de Flore fixeaza narativ auditoriul(sic!) cu acordurile piesei ambientale care-i da titlul. Cafe de Flore e unul cantecele dedicate faimoasei cafenele din St. Germain, piesa pentru care doua personaje din film au o oarecare slabiciune, initial inexplicabila. Melodia are asfel rolul de a identifica si lega cele doua povesti paralele, situate in perioade de timp diferite, pentru a propune in final o revelatie de natura spirituala interesanta chiar daca deloc surprinzatoare.


Intr-una din povesti, setata in Parisul sfarsitului anilor ‘60, Jaqueline (Vanessa Paradis) e o mama dedicata pe care insa viata a cadorisit-o cu un copil afectat de sindromul Down (pustiul Marin Gerrier e extraordinar), lucru ce o face sa-si aplifice sentimentul matern la cote sufocante si sa traiasca mult mai intens momentele mama-fiu. In cealalta poveste, amplasata in prezent, Antoine Godin (Kevin Parent) e un DJ de succes, asezat financiar dar cu un sentiment de ratare personala datorat faptului ca si-a abandonat prima familie pentru o noua iubire, mult mai intensa, cu cineva ce pare realmente sufletul sau pereche. Cele doua povesti se impletesc succesiv, prin salturi inainte si inapoi, pana formeaza un nod intortocheat pe care Vallee il taie brusc la final.


In principal Cafe de Flore e un film de dragoste si o drama existentiala prin care se strecoara ideea sufletelor pereche si a destinului implacabil. Dar e si un melanj de scene si momente dreamy in care personaje si evenimente din timeframe-uri diferite par sa aibe ceva straniu in comun. In Paris, Jaqueline resimte tot mai acut eforturile si sacrificiile facute pentru a-i asigura o normalitate pustiului, in special pentru ca speranta de viata in cazurile cu Down nu e foarte mare iar Laurent se ataseaza pana la isterie de o fetita cu aceeasi problema. V. Paradis e formidabila in rol, naturala si devotata, parca traind o angoasa reala. La randul sau, Antoine din prezent sufera un reflux al memoriei fiind napadit de tot felul de amintiri din trecut de cate ori asculta Cafe de flore. In coltul opus, fosta nevasta sufera si ea de insomnie si somnambulism, retraind scene dintr-o alta viata, motiv pentru care se duce la un medium.


Muzica e folosita astfel pe post de agent revelator, dezgropand amintiri indepartate sau calauzind spiritual constiinta catre adancuri opace. Cu ajutorul ei, Vallee isi ghideaza personajele spre un declic final al carui rol pare ca e sa ne incredinteze ca iubirea poate fi intortocheata, stangace, imperfecta, posesiva, mistuitoare si chiar, neimplinita, insa cel putin e eterna. Filmul e posibil sa nu satisfaca chiar pe toata lumea, data fiind maniera alambicata in care se prezinta si salturile bruste si fara avertisment intre diferite momente temporale, insa cel putin coloana sonora n-are cum sa nu fie apreciata: Sigur Ros, Nine Inch Nails, The Cure sau Pink Floyd. In definitiv, e un film despre puterea transcendentala a muzicii. Merita incercat.

Trailer

4 comentarii:

  1. pare a fi cu adevarat deosebit filmul asta. o sa-l pun prioritar in lista mea de viitoare vizionari. este cam ce imi place mie de obicei la un film. multumesc ca mi l-ai adus in atentie.

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte bine faci :). Sunt curios ce impresii vei avea.

    RăspundețiȘtergere
  3. Arata bine filmul, chiar foarte.
    O sa il urmaresc si eu in weekend, mi-ai atras atentia.

    RăspundețiȘtergere
  4. este un film superrrrr,l-am vazut de 4 ori pana acum si l-as revedea la nesfarsit.... :)

    RăspundețiȘtergere