vineri, 30 martie 2012

Once upon a time in Anatolia (2011)

DELICII VIZUALE
rating: colectabil

Când vezi un titlu de film care începe cu Once upon a time in... nu-i aşa că îţi vine instant să continui cu...America? Şi mie. De fapt, nu doar titlul filmului turcesc te face să te gândeşti la clasicul lui Sergio Leone, unde De Niro se punea în pielea unuia dintre cei mai irezistibili gangsteri ai tuturor timpurilor. Ci şi nuanţele dark ale afişului. Care parcă anunţă tot un gen de poveste ce te duce într-un univers subteran, unde toată lumea poartă un pistol şi e oricând gata să îl folosească.

Dar în afară de faptul că schiţează un mediu în care violenţa reprezintă un limbaj universal, Once upon a Time in Anatolia nu are mai nimic în comun cu Once Upon a Time in America. La mii de kilometri distanță unul de celălalt, filmele lui Nuri Bilge Ceylan şi Sergio Leone întruchipează două moduri complet diferite de a face cinema. Regizorul italian mizează pe o poveste spusă după un tipic narativ consacrat, plină de acţiune, de intrigi şi de suspans. Cel turc pare mult mai interesat de formă decât de conţinut. Adică e atent la construcţia imaginii, la culori şi la ce transmit ele despre personaje, la mişcările discrete ale camerei. Iar de poveste nu prea-i pasă.

Câţiva poliţişti, un medic legist, un procuror şi un ucigaş stau înghesuiţi în două Dacii şi caută, în toiul nopţii, locul în care a fost îngropat un cadavru. Camera se mişcă lent prin stepa Anatoliei, unde singurele lumini sunt cele ale farurilor, pe un drum plin pe gropi. Care a fost cauza crimei şi de ce ucigaşul a mărturisit-o imediat? Întrebări de genul acesta trec în plan secundar. Pretextul narativ e prea puţin important în filmul lui Ceylan.


Regizorul care a luat Grand Prix-ul la Cannes anul trecut îţi pune greu răbdarea la încercare cu aproape vreo oră de film în care nu vezi decât cele două maşini orbecăind printr-un peisaj selenar. Apoi găsesc în sfârşit cadavrul şi speri că povestea se urneşte. Însă nici de acolo înainte nu poţi spune că filmul devine dinamic. Ceylan preferă cadrele lungi, care construiesc o atmosferă greoaie, încărcată, ca aerul de dinaintea unei furtuni. Tăceri cu sens, imagini care vorbesc mai expresiv decât mii de cuvinte.

Pentru amatorii de delicii vizuale, Once upon a Time in Anatolia va fi o mică bijuterie. Filmată şi jucată impecabil. Categoric colectabilă. Dar pentru cei care preţuiesc mai degrabă o poveste bine spusă, cu ritm alert şi cârlige de atragere a atenţiei presărate peste tot, filmul nu prea se ridică peste categoria brainwash. (Adina Baya)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.