Marele Ecran: The Darkest Hour

joi, 19 ianuarie 2012

The Darkest Hour

SFINTE SISOE!
rating: eroare

Am fost întrebat în repetate rînduri ce caut la filme proaste. Cu ocazia The Darkest Hour am început să mă întreb şi eu. A fost într-adevăr o oră întunecată pentru cinema. Dacă ar exista o agenţie de rating şi pentru filme, cu siguranţă l-ar fi retrogradat pe loc la categoria B, sau chiar B-.

Pe scurt, doi progamatori americani ajung la Moscova chiar în timpul unei invazii extraterestre. Ceea ce e nou la această invazie e că intruşii sunt invizibili (cel puţin în prima parte). În rest sunt foarte vizibile toate clişeele genului: grupul de victime care sunt decimate pe rînd ca într-un slasher (aici dispar carbonizate într-o jerbă de scîntei şi resturi de tenişi), cîteva gagici ataşate grupului pentru a adăuga niţică tensiune sexuală, tipul nesuferit care bineînţeles o încasează printre primii şi cîteva personaje exotice care ar trebui să fie amuzante. Numai că nu sunt (amuzantă e poate doar mitraliera aia cu microunde).

Scenariul e subţire iar replicile sunt cînd plate, cînd bombastice. Ca în scena cu luptătorii ruşi care refuză să părăsească oraşul cu ultimul convoi de salvare, declarînd că rămîn în oraşul ocupat de invadatori în numele unui patriotism moscovit de tipul "aici m-am născut, aici mor" (patriotism explicabil dacă ne gîndim că filmul e produs de Timur Bekmanbetov, autorul succesului Night Watch). Sinceră mi s-a părut expresia de frustrare "Asta e Rusia"(în traducere, nimic nu merge), o expresie comună ţărilor ortodoxe, ex-comuniste (am auzit-o şi în Belgrad).

Cetăţeanul rus care insistă cu declaraţii de genul ăsta chiar avea potenţial de umor. Dar se pare că realizatorii filmului au vrut să dezintegreze orice urmă de culoare şi energie pozitivă, exact ca alienşii care se dovedesc pînă la urmă a fi nişte mineri din cosmos. Ei au venit în capitalele noastre nu pentru a bate studenţi, ci pentru a extrage cupru şi alte minereuri din astea care se găsesc fireşte în centrul Moscovei.

Şi tot centrul Moscovei e cam singurul lucru de interes (turistic) din film. Dacă îşi propunea să fie un fel de documentar de călătorie cu ochelari 3D, tot ar fi avut o calitate. Doar că 3D-ul e ca şi cum n-ar fi, cu o singură excepţie cînd m-am surprins că-mi mişc capul "să văd" după o maşină, exact ca Emile Hirsch. Starul american e motivul care m-a atras în sală pentru că l-am iubit în Into the wild. După doi ani de pauză voluntară, nu cred că e cea mai bună revenire posibilă pentru actorul de 26 de ani. Din păcate, nici personajul său nu reuşeşte să scurtcircuiteze platitudinea generală.

Singurul personaj amuzant e pomenit frecvent în traducerea românească cu ocazia fiecărei înjurături mai deochiate: Sfîntul Sisoe! Se pare că şi Sisoe e invizibil, pentru că nu apare în film, deşi toată lumea îl strigă. Din cîte înţeleg, misiunea acestui sfînt e să preia asupra sa toate înjurăturile din filmele americane. M-am decis să-i fac dreptate, odată pentru totdeauna, şi să aflu ce-i cu el.

Sfîntul Sisoe a fost ucenicul Sfîntului Antonie. Un ascet plin de smerenie, Sisoe a stat timp de 72 de ani în pustia Egiptului pînă la moartea sa în anul 429. În calendarul ortodox e sărbătorit pe 6 iulie, în aceeaşi zi cu Sfînta Lucia (iată, nu ştiam, dar onomastica mea e în aceeaşi zi cu Sfîntul Sisoe, atît de pomenit de traducătorii noştri de film, începînd cu întîistătătoarea Irina Margareta Nistor).

Revenind la această coproducţie (apropo, se simte o atmosferă, inexplicabilă din punct de vedere geopolitic, de prietenie ruso-americană), mă îndoiesc că va mulţumi vreun fan de horror SF. Nu te face să tremuri în fotoliu, nici să rîzi. Nu prea ai de ce să strigi "Sfinte Sisoe!". Eventual să-l rogi să te scoată din sală şi prin nu ştiu ce miracol să îţi primeşti banii înapoi.