duminică, 18 septembrie 2011

Pac, esti mort!

Sunt un mare iubitor de filme western. In sufletul meu nu exista un alt gen mai clar definit de filme barbatesti. Genul asta a fost multa vreme in inima industriei filmului american si chiar daca acum par invechite multe dintre ele poarta amprenta de “film clasic” primind parca anual cate-un tribut valoros de la regizorii contemporani. Pur si simplu nu-mi dau seama unde as putea vedea eroi mai carismatici si mai longevivi decat un John Wayne sau Clint Eastwood. Erau cei cu care-mi petreceam amiezele duminicale pe vremea impuscatului, cand ora 15 insemna “film artistic cu cowboy” pe canalul sirbesc 3K. Poate de aceea imi vine greu acum sa inteleg oamenii care “din principiu” nu agreaza westernurile. Singura explicatie logica ar fi ca n-au jucat niciodata pac-pac in copilarie si nu s-a prins nimic din lupta buni vs rai de sufletul lor ca sa-i puna pe ganduri. N-au cum sa se raporteze la o asemenea fantezie. Roger Ebert are un fel de a spune lucrurile mult mai clar decat mine, simplificand si totodata explicand relatia spectator-personaj in cazul filmelor western.

“Copiii din cartier insa se mai angajeaza in acelasi tip de disputa in care eram si eu, in fiecare vara, cand eram de varsta lor:
- Esti mort! - Nu, nu sunt! Tu esti mort! - Dar eu te-am impuscat primul!
Si tot asa. Ceea ce trebuie remarcat in aceasta disputa e faptul ca se produce intre granitele unei fantezii. Niciunul dintre copii nu crede in realitate ca victima sa e moarta. Aceste lupte se duc intre personalitati. Cand celalalt copil consimte temporar “sa fie mort” e o victorie si o dovada de superioritate pentru vointa ta proprie. Evident, ai putea si sa-i dai un pumn in nas.

Exact acelasi principiu functioneaza si in filme. Cand tot plumbul ala zboara prin aer singurul motiv pentru care John Wayne nu e lovit este pentru ca omul e moral superior dusmanilor sai. Si nu doar ca eroul nu e ranit, dar nici ala rau nu moare cu adevarat. Se tine de umar, striga “ah” se impleticeste si cade la pamant nemiscat. Dar nu moare la fel cum nici copiii de la bloc nu mor cand unul mai mare striga “Pac. Esti mort!” Ala rau nu moare ci pur si simplu consimte sa fie impuscat si sa zaca nemiscat in fata superioritatii morale a celui bun.

Vedeti, adevarata pedeapsa a celui rau este faptul ca nu mai poate aparea in film. Filmul incepe cu de 3 ori mai multi rai decat buni dar se termina fara nici un rau sau cu cativa in inchisoare. Cel bun e singurul care ramane pana la sfarsitul filmului. La fel ca-n jocurile de strada, o data ce esti mort, nu mai poti juca. Tot ce poti face e sa stai scarbit si sa-i privesti pe ceilalti alergand in jurul casei.”


Deci asta e. O viziune simplificata a patimii pentru filmele western. Incepe in copilarie, cu impletirea lumii imaginare de pe strada si a celei din vestul salbatic televizat iar apoi se pastreaza ca o nostalgie calduta la maturitate, cand deprinzi sa apreciezi si alte aspecte (estetica, tematica, joc actoricesc) afara de lupta pentru supravietuirea “morala” a celui bun.

Dupa o (prea)lunga introducere trec la ceea ce m-a indemnat sa scriu totusi acest articol, si anume, filmele. Am o tripleta de filme western, probabil printre cele mai bune facute pana azi, oricum intr-un top zece pe genuri ar ocupa pozitii fruntase, si pe care nu inteleg cum de nu le-am vazut pana acum.


The Searchers (1956) e considerat “cel mai complex si moralizator” film al lui John Ford, un veteran al cinema-ului (122 de filme, 6 Oscaruri) si cel care a lucrat o viata cu John Wayne (24 de filme in 35 de ani). Ford era un maestru in filmarile panoramice si un iubitor al desertului astfel ca The Searchers e simplu spus cel mai frumos filmat film de gen, cu niste cadre spectaculare in culori vii de film epic, demne de inramat. Pe langa estetica filmul trateaza o problema destul de spinoasa in ‘56, rasismul, dar mai are si meritul de a-i portretiza pe indieni pe o pozitie vaga de egalitate cu omul alb. Ei sunt in egala masura si masacrati si autori de masacre, ca sa fim clari. Eroul filmului e Ethan, un veteran de Razboi Civil intors acasa la fosta iubita maritata acum cu fratele sau. Un raid al indienilor ii ucide insa intreaga familie si o rapeste pe nepoata cea mica a lui Ethan, acesta pornind in cautarea ei. Filmul se intinde pe o perioada indelungata de timp si-l dezvaluie treptat pe erou, cu bune si rele, manat de razbunare dar mai mult de asta, de o patima rasista care l-ar face sa-si ucida nepoata daca a devenit intre timp “piele rosie”. Alaturi de el se afla un fiu adoptat al fratelui sau, Martin, care si el are o optime sange indian si va face tot posibilul sa-i scape viata fetei. Martin va juca un rol esential in domolirea necrutatorului Ethan pe care John Wayne il joaca admirabil la granita dintre pistolar romantic si aventurier ranchiunos.






High Noon (1952) e un western atipic pentru perioada de aur, regizorul Fred Zinnemann aplicand neorealismul european in studiourile americane si unui gen esentialmente american. Filmul se desfasoara intr-un orasel de preerie in care seriful Will Kane (Gary Cooper) e pe cale sa-si predea insigna si sa plece in luna de miere cu nevasta. Soseste insa vestea ca unul din fostii sai dusmani a fost eliberat si trebuie sa ajunga in oras cu trenul de amiaza ca sa regleze conturile. In loc sa fuga seriful decide sa astepte desi asta i-ar putea fi fatal, caci rivalul are deja 3 nelegiuiti care-l asteapta-n gara. High Noon se deruleaza aproape in timp real, montajul accelerand sau domolind actiunea, dozand suspansul pana in clipa finala. Esenta filmului e natura umana si mai preciz criza de constiinta la nivel public. Desi seriful ar trebui sa capete sprijin de la comunitatea de oameni pe care a adus-o la un anumit stadiu de prosperitate si siguranta, omul se vede abandonat si “sfatuit” prieteneste sa dispara si sa-si ia probleme cu el. Oarecum deconcertant pentru audienta obisnuita a acestui film si in dezacord cu viziunea consacrata de westernurile anterioare. Gary Cooper arata un serif destul de ingrijorat de perspectiva conflictului, abandonat de oameni si chiar de sotia sa pacifista, care trebuie sa ia o decizie: fuge sau trage. Un film de personaj facut insa cu o grija deosebita pentru compozitie si stil. Alb-negru, la fel ca dilema omului legii.



The Wild Bunch (1969) capodopera western a lui Sam Peckimpah e un popas obligatoriu pentru a vedea felul in care s-au schimbat filmele de gen. O extravaganta hiper-violenta (pentru perioada respectiva) cu personaje ce nu incearca sa placa dar care ajung sa-ti intre la suflet, o realizare parca prefigurand “moartea” western-ului vis-a-vis de "imblanzirea" Vestului Salbatic. Actiunea se petrece in 1913, undeva in Texas, unde o gasca nebuna de pistolari de varsta a doua jefuiesc sediul companiei de cai ferate pentru ca apoi sa fie vanati de o banda de vanatori de recompense condusa de unul din fostii lor tovarasi raufacatori. Filmul e despre oameni trecuti prin ciur si darmon, aspri si prinsi intr-o existenta care nu ofera prea multe alternative. Odata intrat pe drumul faradelegii mergi pana la capat, iar capatul e fie spanzuratoarea, fie un glonte. O distributie de veterani (William Holden, Ernes Borgnine, Robert Ryan), toti excelenti in roluri, un nivel de realism de multe ori gresit inteles si o amprenta iconica pentru un regizor care a influentat masiv genul. Doua coperti estetice incadreaza filmul lui Peckimpah cu probabil doua din cele mai faimoase (ca numar de victime) scene cu impuscaturi din istoria filmelor de gen: o ambuscada in debutul filmului si un masacru intr-un fort mexican la final. Peckimpah nu face compromisuri in ce priveste oroarea: gloantele ucid oameni. Nu exista John Wayne in filmul asta, nu e nevoie de nici un erou. Intr-un film cu nici un personaj bun, chiar si cei rai daca sunt carismatici iti par “buni”. 



4 comentarii:

  1. Foarte frumos a scris Roger Ebert despre eroi si despre copilarie. Sa sti ca nu am uitat de The Searchers si nici de Wild Bunch,dar le pastrez pentru o perioada mai putin agitata. Sa nu uiti nici tu de OX bow incident :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt faze memorabile care au ramas din westernuri. Anii de glorie ai acestui gen au trecut insa de multa vreme!

    RăspundețiȘtergere
  3. noroc ca a murit John Wayne, altfel ne mai chinuia cu niste filme de propaganda...

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.