sâmbătă, 3 septembrie 2011

Les Petits Mouchoirs (2010)

rating: Brainwash


Una din cele mai simple metode de a face un film despre maturizare e aceea in care formezi un grup de amici si-l pui apoi pe unul din ei intr-o situatie dificila pentru a urmari felul in care sunt afectate relatiile dintre ceilalti. De obicei ele sunt reevaluate si cateva schelete vor iesi la suprafata iar in final unul sau mai multi vor fi transfigurati de experienta. In Les Petits Mouchoirs (Batistutele) un asemenea grup destul de eterogen de prieteni peste 35 de ani e confruntat cu accidentul de scuter al unuia dintre ei, Ludo(Jean Dujardin), accident care-l baga in spital in stare precara. Neputand face prea multe pentru el gasca decide sa-si continue planurile de concediu fara nefericit, lasandu-l in mainile sistemului, care intr-adevar, in Franta isi face mai eficient treaba.


Acum, nu stiu cati ati fost confruntati cu un caz de genul asta, in care primesti un telefon si pleci la spital si-acolo nu-ti recunosti amicul la sectia terapie intensiva, dar mie mi s-a intamplat acum vreo 5 ani (cred) cand gasca mea s-a reunit la capataiul unui tovaras temerar ravasit serios de o cazatura din curmatura Bucurii. Amicul meu a scapat cu bine, incheieturi rupte si cateva hematoame, e la fel de nebun dupa munte ca si inainte, insa atunci, pentru o vreme, unii dintre noi am facut ceva babysitting. Pentru ca asa fac prietenii cand unul e la greu.

In filmul lui Guillaume Canet (l-a jucat pe Julien in Jeux d'Enfants) “amicii”, desi afectati de accidentul suferit de Ludo in debutul filmului (scena e trasa cu maiestrie dintr-un foc facand o trimitere estetica la Gaspar Noe) se recupereaza destul de repede si consimt sa-si tina vacanta anuala fara acesta, urmand a se intoarce exact cand omul si-ar fi revenit. O decizie destul de trasa de par insa care functioneaza ca un indicator al dinamicii grupului de test. In aceasta privinta Les Petits Mouchoirs e destul de generos, redand in cele peste 2 ore o incurcata relatie intre acesti vechi prieteni, scotand la iveala vechi intrebari, raspunsuri, prejudecati sau animozitati pana cand vina colectiva se dezvaluie in toata splenodarea. Fiind un film axat pe personaje ajungem sa le cunoastem cam pe fiecare din ele, de la permanent stresatul Max (Francois Cluzet), obsedat de control si mai nou homofob, la boema Marie (Marilon Cotillard), bisexuala, nonconformista sau pur si simplu nehotarata, de la afemeiatul actoras Eric, un cinic in ale inimii si pana la sacaitorul Antoine.



Desi debuteaza cu o scena tensionanta si descumpanitoare, filmul reuseste treptat sa se relaxeze, devenind pe alocuri o savuroasa comedie de situatie (scena cu veveritele e geniala) si facandu-te si pe tine, ca spectator, sa uiti oarecum de substrat. Peisajul mediteranean, muzica familiara si naturaletea actorilor laolalta cu dialogurile si confidentele dintre personaje sunt suficient de acaparatoare ca sa rezisti pana la final. Dar cere indulgenta. Filmul nu e lipsit de clisee iar unele personaje sunt intentionat imature emotional sau pur tipologice, fara dimensiuni reale. Cat priveste melodrama finala unii ar putea-o taxa drept exagerata. Eu am tolerat-o de dragul momentului cathartic. Sincer, as putea numi filmul asta un french hollywoodian dar n-o s-o fac intrucat mi-a placut felul in care m-am raportat la el.

Trailer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.