sâmbătă, 11 iunie 2011

TIFF10 in zece filme (1)

Nu imi propusesem din start ca la a zecea editie TIFF sa vad exact 10 filme insa intamplarea a facut ca in cele 3 zile sa nu reusesc sa vad mai multe. Asa ca in continuare urmeaza o retrospectiva a primelor 5 iar intr-un articol urmator probabil restul.

Nader and Simin, A Separation (2010)

Dupa cum se poate romaneste prevedea un film iranian nu va ajunge niciodata in grila de spectacole de la un multiplex, oricat de premiat ar fi el. Drept urmare primul film pe care l-am ales la TIFF a fost Ursul de aur la Berlinale 2011, Nader si Simin, o despartire. Drama iraniana te pune in fata unui spectacol familial - un divort - insa unul de pe care s-a ridicat chadorul intimitatii si s-a purces la spalarea lui in public. Simin vrea sa-l paraseasca pe Nader pentru o viata mai buna. Nader are un tata bolnav de Alzheimer pe care nu-l poate lasa de izbeliste. Simin nu pleaca nici ea fara fetita lor, Termeh, la care nici unul nu vrea sa renunte. Justitia trebuie sa-si spuna cuvantul insa mai intai Termeh trebuie sa aleaga.


Ceea ce pare obisnuit si, deci, neinteresant, se complica atunci cand destinele acestei familii se incurca cu problemele unei alte familii, poate intr-o situatie si mai grea. Pentru a avea grija de tatal sau, Nader angajeaza o femeie tanara, insarcinata si foarte credincioasa, nesocotind cutumele religioase iar Razieh accepta munca fara stirea sotului ei, proaspat somer. Cand, in urma unei altercatii, Razieh pierde sarcina, Nader se vede tarat intr-un paienjenis de minciuni si jumatati de adevaruri, din care incet-incet ies la suprafata toate compromisurile urate pe care trebuie sa le facem cu totii pentru binele nostru, al familiei sau al copiilor nostri. Asghar Farhadi a izbutit sa dribleze cenzura si sa ofere un insight in sistemul judiciar si in moralitatea iraniana cu un film care desi incepe intr-un ritm lent se unduieste apoi intr-o spirala ametitoare si complexa din punct de vedere moral, psihologic, religios, adica, cu alte cuvinte, o tragedie umana.


 The Temptation of St. Tony (2009)

O prezenta exotica in lista filmelor de la TIFF a fost The Temptation of St. Tony, unul din acele filme despre care nu poti sa vorbesti fara sa plonjezi in explicatii absurde si referinte exotice. Asta-i suprarealism si comedie neagra pe aceeasi pelicula. E Bergman si Lynch ajutandu-l pe Aki Kaurismaki sa faca o satira sociala nu doar amuzanta ci si stranie si estetica in acelasi timp. E Bunuel si Tarkovsky manuind acelasi obiectiv ca sa filmeze un torture-porn. Titanii cinema-ului si-au imprastiat geniul in cele 4 zari iar estonianul Veiko Ounpuu a strans cateva farame si le-a tras pe nas. Apoi a facut aceasta interpretare moderna a Ispitei Sfantului Anton in care Anton e Tony, un manager finlandez la o fabrica din Tallinn. Aura succesului acestui Tony incepe sa fie umbrita de o suita de episoade bizare pe care omul le intampina parca anesteziat: ii moare tatal, sotia ii devine infidela, trebuie sa-si concedieze muncitorii si se indragosteste de fiica unuia din ei, o fata cu legaturi in lumea mafiei locale.



Trezirea lui se face prin puseuri de comic absurd si momente onirice care transcend din bizar in fantastic pentru ca apoi sa fie suprimate grotesc. Tony nu mai face parte dintr-o singura lume ci inoata in doua, caci granitele lor dispar iar managerasul se lasa ispitit de intunericul care-i dadea tarcoale. Conducandu-si Bentleyul corporatist de la pomana tatalui Tony calca un caine, descopera in padure o gramada de maini taiate, ajunge la politie, scapa o fata misterioasa pentru ca apoi, inconjurat de artificialitatea unei locuinte reci sa descopere chipul hidos al “vietii bune” pe care o traia si astfel sa-si declanseze criza existentiala. In vreme ce povestea devine din ce in ce mai irationala si groteasca latura ei vizuala ramane in mod constant la inaltime. Filmul te buimaceste de-a dreptul cu estetica sa suprarealista, cu atmosfera stranie oferita de peisajul estonian si cu un actor care convinge fara nici un efort aparent in redarea unui om tranformat de o dilema metafizica.


Año bisiesto (2010)

Ano bisiesto (An bisect) in regia lui Michael Rowe e unul din filmele alea care te surprind prin amestecul de vulgaritate si naturalete din care sunt construite personajele, oameni care incep prin a te dezgusta dar sfarsesc prin a-ti parea chiar simpatici. Laura e o jurnalista singura si cam nefericita, care-si petrece zilele in fata laptopului iar noptile in dosul draperiei pandind cuplul vecin in momente de tandrete si masturbandu-se-n tacere. Tanjeste cu disperare dupa asemenea apropiere si intelegere dar cand porneste in cautarea lor sfarseste doar cu relatii de-o noapte si “compasiune” sexuala.


Melancolica in lumina trecutului tragic (tatal ei s-a sinucis pe 29 februarie) femeia ia hotararea de a-si pune capat existentei in aceeasi zi fatidica. Pana atunci mai are insa o luna pentru a-si ostoi poftele carnale si dintr-un barbat intr-altul ajunge sa-l cunoasca pe Arturo, primul care o suna in ziua de dupa. Din acest punct filmul plonjeaza violent intr-un carusel sado-masochist intrucat Arturo e un barbat cu gusturi sexuale ciudate. Dornica de a-i satisface orice fantezie femeia trece prin toate episoadele tipice unei asemenea relatii, de la plesniturile ocazionale peste fund, la batai, mangaieri cu cutite, asfixieri, urofilie si alte acte umilitoare.


In ciuda subiectului si al scenelor explicite filmul nu e chiar pornografic, Laura nefiind vreun sex simbol ci o femeie obisnuita, un pic plinuta si cam necioplita. Actele sexuale sunt mascate inspirat in majoritatea lor iar organele uneori scapate in campul vizual nu-ti agreseaza retina. Camera e, pana la urma, doar martor invizibil nu personaj in inspectie, iar filmul nu atata ci contempleaza o transformare, viata Laurei indreptandu-se spre o cotitura definitorie: ultima fantezie, aceea de a muri de mana celui iubit in timpul copulatiei. Marturisesc ca Anul bisect mi s-a parut unul din cele mai interesante filme din tot festivalul si unul din cele "anatomice" studii de personaj.

Le quatro volte (2010)


Le quatro volte e genul de film care in afara cazului in care esti un maniac art-house iti pune serios rabdarea la incercare. Filmul lui Michelangelo Frammartino e un documentar poetic care captureaza pentru ochiul format curgearea anotimpurilor si ciclul elementelor din natura, de la om, la animal, de la vegetal pana la mineral. Un test al perceptiei. E lipsit de vorbe si mizeaza doar pe imagine. E viata la tara asa cum apare ea in zona rurala de pe dealurile Calabriei, unde satenii par incremeniti in aceleasi activitati de secole. Modernitatea s-a infiltrat doar la nivelul comunicatiilor mobile, in rest crescutul caprelor si obtinerea carbunelui vegetal se face dupa aceleasi norme. Omul se naste si moare inconjurat de traditie, de biserica si de natura. Ah, si de capre.


Kyonyu Dragon: Onsen Zombies vs. Stripper 5


Zombie cu ţâţe mari a fost singura placere vinovata pe care mi-am ingaduit-o la TIFF. Proiectat dupa ora 00, in sala plina a cinema-ului Victoria, aceasta extravaganza a prostului gust, violentei stilizate si nuditatii a tinut publicul in sala pana la sfarsit. Era fun de vazut iar noi prea obositi sa renuntam la ea. Filmul lui Takao Nakano merita din start o clarificare: nu zombii aveau ţâţele mari ci striptesele care urmau sa fie atacate de zombie. Titlul original e pura nebunie (Kyonyu Dragon: Onsen Zombies vs. Stripper 5) si permite singura concluzie logica si anume: mai exista 4 filme identice. Plotul e oricum ilar (o gasca de striperite cu ţâţe mari descopera o camera ascunsa in subsolul clubului in care-si fluturau podoabele si apoi, citind o incantatie magica din Cartea Mortilor, aduc la viata orice mortaciune de la bucati de sushi la cadavre). Filmul e un sexploitation-horror codimentat nemilos cu toate cliseele genului, udat din belsug cu sirop si imbogatit cu cateva efecte deloc speciale. Dar e o comedie reala si starneste destule rasete daca ai chef si timp s-o urmaresti. Ca fapt divers, zombii japonezi ataca direct la sâni. Insa nici striperitele nu-s chiar neajutorate si inarmate cu sabii ninja, drujbe si pistoale fac un macel ca la carte. Lucru incredibil, filmul asta avea chiar si momente 3D dar, din nefericire, nu am fost inzestrati cu ochelari speciali asa ca am incercat sa clipim des in fazele cheie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu