sâmbătă, 8 ianuarie 2011

True Grit (2010)

True Western


rating: Colectabil

Ei bine, intotdeauna intampin cu asteptari imense orice film proaspat manufacturat de mainile fratilor Coen. Asta-i firea cinefilului adaptat la un anumit standard de calitate regizorala, ori a unui pasionat degustator de magicul umor negru, cinism si dialog inteligent-ironic din filmele celor doi. True Grit nu e un film pe care sa-l atribui cu ochii inchisi stilului ‘obisnuit’ al fratilor Coen. E pe alta linie. Pastreaza imaginea extraordinara a lui Roger Denkins din filmele anterioare dar intr-un registru mult diferit: nu e comedie urbana neagra (absurdul ilariant Burn After Reading), nu e country road-movie (ca odiseea campeneasca O Brother, Where Art Thou), nu e film noir (stylish-ul The Man Who Wasn’t There) sau crime thriller (minunatele Fargo, Miller’s Crossing) si nici o viziune pesimista asupra societatii actuale (ca in No Country For Old Men, preambulul trecerii lor spre drama western). E un gen aparte care aminteste de clasicele filme ale preeriei dar in tusa intunecoasa (si as spune realista) pe care o impune natura Frontierei.

True Grit nu e un remake ci o readapatare a romanului lui Charles Portis. Prin urmare difera de adaptarea din 1969 cu John Wayne in sensul ca e mai apropiata de realitatile perioadei din vestul-salbatic si de natura “bunului” si “raului”. (In realitate, amandoi sunt rai, dar in masuri diferite...) In vreme ce versiunea cu John Wayne e destul de romantata (specifica anilor ‘60) cu silueta si vocea inconfundabila a Ducelui intotdeauna gata sa apere onoarea unei d-re la nevoie, fratii Coen se apropie mai mult de atmosfera cartii (spun criticii) dand astfel o adaptare mai fidela. Rolul serifului Rooster Cogburn a fost preluat de Jeff Bridges (cel care de 2 ani starneste numai valuri de aprecieri) si trebuie sa admit ca e un tip diferit de “om al legii”. Cu un simt al dreptatii dubios, un supravietuitor convertit dintr-un nelegiuit cu complexul Robin Hood (obisnuia sa sparga banci), Rooster “Jeff” e la fel de autosuficient si incapatanat ca orice cowboy solitar. Bea de stinge, vocea ii e atat de stirita ca abia il intelegi ce zice, e chior de-un ochi si in general trage inainte sa intrebe. Un barbat care poseda acel “true grit” de care Mattie Ross are nevoie.

Cine-i Mattie? Contrar asteptarilor Mattie e personajul principal al filmului si cea prin ochii careia se spune povestea. Are 14 ani (uimitoarea Hailee Steinfeld avea 13 la filmari) si a sosit in Fort Arkansas pentru a ridica trupul tatalui ei ucis miseleste de Tom Chaney (Josh Brolin, genial in cele cateva minute de ecran, un adevarat villain alunecos). Dupa ce se ocupa de treburile funerare si financiare ramase pe capul ei Mattie Ross urca la nivelul urmator: dreptate sau razbunare. Dar ea nu stie prea multe despre vanatorii de recompense, are doar 14 ani, insa e fiica tatalui ei si deci o femeie infipta (la 14 ani, repet) care nu accepta sa fie luata peste picior fara sa pomeneasca de avocatul familiei. Il angajeaza pe Rooster Cogburn, cel mai “tare caracter” de pe-acolo si porneste spre “indian county” unde talharul Chaney s-a aciuit la adapost in banda condusa de Lucky Ned Pepper (jucat de Barry Pepper). Celor doi li se alatura seriful texan LaBoeuf (Matt Damon cu vreo 15 kile in plus) care il urmareste pe acelasi Chaney pentru o recompensa diferita. Asocierea celor 3 caractere fundamental opuse  nu va fi lipsita de diverse remarci artagoase, ironii subtile sau tachinari dure. Oarecum, conversatiile lor mai indulcesc atmosfera de “falci inclestate” a filmului. Dar doar un pic intrucat mana fratilor Coen nu permite alunecarea intr-un registru diferit. This is true western.

Desi parea ca va fi vorba de un film “peisagist” ce va oferi imagini de carti postale ca in western-urile clasice True Grit e mai rezervat in locatii, gasind doar cele mai infricosatoare zone din Texas si zabovind acolo. Exista o padure atat de sinistra in film incat iti lasa impresii supranaturale, mai ales intalnirea lui Rooster cu un calaret anonim (mai tarziu afli ca era indian) si schimbul de cadavre realizat. Am avut senzatia ca era un fel de intalnire cu The Grimreaper, venita sa-si recupereze ce-i apartinea. Apoi o parte din scene se intampla noaptea, intr-o bezna aproape deplina, luminata in rastimpuri de focuri de arma, iar finalul, cu prabusirea fetei intr-o pestera “serpicoasa”, aduce cu o cadere in infern. Asa ca daca accentul pe imbogatire vizuala e mai redus stilistic, dar remarcabil in orice caz, concentrarea pe “characters” e exemplara. Jeff Bridges e genial iar Hailee Steinfeld e pe masura. Iar rolurile de suport sunt de acelasi calibru (Brolin, Damon, Pepper) chiar daca prezenta lor e de la redusa la ocazionala. Toti sunt perfect intrati in roluri.


Ca sa inchei concluzionez scurt ca True Grit e un western memorabil, filmul care a curs natural tocmai datorita mai-modernului No Country For Old Man. Nu e “cel mai...” al fratilor Coen dar e o mostra excelenta de profesionalism si regie. O pelicula bine inchegata, demna de revazut si cu un final pe care am dubii daca sa-l declar “fericit” sau doar onest. “You must pay for everything in this world, one way or another. There is nothing free except the grace of God.

4 comentarii:

  1. Citind postul realizez ca este vorba despre romanul care mi-a placut atat de mult (de altfel, cred ca singurul western pe care l-am lecturat vreodata). Si uite ca asteptarile mi-au crescut si mai mult (de era posibil ;-)). Abia astept sa il vad.
    Revenind la gen, The Missing, Cele 3 inmormantari ale lui Melquiade, No Country si nu in ultimul rand The Proposition confirma maturizarea genului si abandonarea siroposeniei de pe vremuri.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sincer ? Filmul nu se ridica la inaltimea articolelor din strainatate care-l promoveaza , dar releva o mica actrita cu mare talent .

    RăspundețiȘtergere
  3. @Kilroy: Eu am citit ceva romane de Karl May in anii copilariei si eram destul de impresionat de eroii western. Sunt si cateva filme clasice care imi plac destul de mult si aici bag spaghetti westernurile lui Leone si filmele lui Sam Peckimpah, tocmai pentru ca sunt "altfel". Apreciez insa mai mult cele de care vorbesti pentru 'modernitate' si in special The Proposition pentru "poezia" lui. Curios ca n-ai amintit The Assassination of Jesse James... e cam de acelasi calibru. Se poate sa nu-ti fi placut?

    @marul: cred intr-adevar ca sunt multi critici care-l vorbesc de bine.. eu n-am citit decat un singur articol, al lui Ebert.. O fi stiind ei ceva. Totodata insa ai si tu dreptatea ta, in ideea ca nu ti-a placut. N-ai fi singura (tovarasul Luci e cu tine). Eu zic ca e un film reusit dar nu senzational sau capodopera. Poate daca insistau ceva mai mult pe echipa de villaini, Ted si Ned, lungind filmul cu vreo 20 de min, dandu-ne si ocazia sa-i uram din plin, era ceva diferit. nu vom sti niciodata. Oricum eu nu accept sa dau mai putin de Colectabil unui film de Coens :)). Sunt subiectiv intr-adevar.

    RăspundețiȘtergere
  4. The Assassination of .. nu l-am vazut. Il trec pe lista. Thx

    RăspundețiȘtergere