duminică, 6 iunie 2010

Etichete

TAXI DRIVER


Recent am fost invitat sa vorbesc despre cinema la un post local de televiziune (TVT 89 in caz ca va pasa). Prima faza haioasa a fost ca gazdele vroiau sa treaca pe ecran numele meu. E ok sa scrie dedesupt critic de film? Pai nu e ok zic, ca nu sunt. M-am bucurat ca mi-au ridicat mingea la fileu pentru ca vroiam sa lamuresc odata pentru totdeauna (in caz ca va pasa) in ce calitate vorbesc despre filme. N-am nimic contra criticilor, dar de obicei oamenii acestia au studii de specialitate, au scris ceva lucrari. Eu sunt cel mult cronicar, comentator de film daca vreti. Dar cel mai corect, sunt cinefil. Bun, au zis tipii de la tv, atunci sa trecem cinefil?

Oamenii simt nevoia să pună etichete la orice. Dar mai ales la filme.

De fiecare data cand pomeneam un titlu de film, coprezentatoarea emisiunii ma intreba invariabil despre ce gen vorbim: e comedie romantica? e thriller? I-am zis ca nu poti sa imparti filmele in de groază, de acţiune, de dragoste, de ras, poliţiste şi de dormit (adica europene). Ca si cum ai putea sa etichetezi viata, a ta sau a altora, in horror, thriller, melodrama, dramedie, aventuri etc.

Am inregistrat momentul de varf al acestei manii generale la multiplex. Cunoasteti desigur ecranele din spatele casei de bilete, ecrane care afiseaza programul zilei. In dreptul fiecarui film, etichetele. Sigur, ele sunt utile pentru spectatorul dezinformat care vine la film ca sa rada/ sa planga/ sa se sparie. Ca la supermarket, etichetele te ajuta sa alegi de pe raft ketchup-ul cautat, dulce sau picant.

Si asa apar confuziile. Yes Man era clasificat ca actiune. I-am si atras atentia baiatului -inocent- de la casa ca mai corect era comedie. Pai are si multe scene de actiune, deci e comedie de actiune, m-a lamurit casierul. Mda, pai in acest caz toate filmele sunt de actiune -ca se intampla ceva, o actiune- si am rezolvat problema. Sunt curios cum ar clasifica cei de la mall filme ca The Fountain (drama SF ?), Boogie (comedie, ca se rade), The Wrestler ( actiune, clar).

Zilele trecute am realizat că sufăr şi eu de viciul clasificării.

Pentru mine taximetriştii se împărţeau în cei care pun şi cei care nu pun manele. A fost de ajuns o cursă de 15 minute să-mi răstoarne toate clasamentele. Am ales sa urc in masina lui Adrian Leipnik (un domn distins, la vreo 50 de ani) pentru ca l-am vazut citind. Conform clasificarilor mele, aceasta indeletnicire nu prea se pupa cu ascultatul de manele. Odata urcat in masina am facut o descoperire si mai interesanta: citea o enciclopedie de film (incerca astfel sa isi mai umple cu ceva util timpii morti, care in meseria lui ajung pana la 4-5 ore pe zi).

Am descoperit în domnul Leipnik un adevarat cinefil. Îi place "umorul elaborat" al lui Chaplin dar si "gagurile copilaresti" gen Stan si Bran, umorul britanic şi filmele istorice "credibile, care sa spuna ceva". Nu-i plac filmele cu Dracula "de doi lei" si le detesta pe cele cu zombie. "Prea se repeta. Vin o suta de zombie din astia care se misca teleghidat si incep sa muste(...) Cand se trage cu arma sar capete, maini, ei merg mai departe. Sabloane."

Nici comediile de azi nu il impresioneaza: "Foarte greu mai gasesti o comedie la care sa razi". Taximetristul prefera o comedie mai veche (din 1996) pe care a văzut-o de 4-5 ori: „Joe’s apartment e făcut de MTV. E ceva suprarealist. Un student merge la New York şi bineînţeles că nu are nici bani, nici cazare. Îşi găseşte o casă plină de gongi, iar gongile vorbeau. Se îndrăgosteşte de-o fată şi gongile se bagă şi ele în treaba asta. Oricum, trebuie văzut. Umor de calitate, pentru cine gustă genul...E un pic scabros, grotesc”.

Are o parere si despre cinematograful actual: "Acuma sunt efectele astea speciale. (...) E foarte usor sa iei ochii cuiva cu muzica, imagini si peisaje facute pe calculator si zici c-ai facut un film. Prezenta omului nici nu mai conteaza de multe ori. E chiar decorativa. Totusi, Avatar e un film bun. A inovat ceva. Depinde din ce unghi privesti. Nu din prestatia actorilor si nu din subiect in sine, dar pe ansamblu a iesit ceva nou." Si despre cinematograful viitor: "Probabil ca urmatorul pas va fi sa intri in film si sa pui mana pe personaje. Sa le pipai".

Si-a dus familia la mall la Avatar. Sau le pune noutăţi pe calculatorul de acasă. Daca e un film "obisnuit" prefera sa-l vada acasa pe computer, downlodat in varianta HD. "Pana la urma totul depinde de pret, de ceea ce ti se ofera la pretul respectiv. Daca mie imi renteaza sa-l vad pe calculator...Chiar nu poti sa le faci pe toate, mai ales in societatea asta care iti da atat de putin. Si atunci mai trebuie sa faci si sacrificii: adica sa vezi filmul acasa si sa pierzi senzatia aia de irepetabil pe care o traiesti la cinema".

La cinematograf mai dai si peste spectatori care "rad cand e de plans si plang cand e de ras". Acasa in schimb "poti sa reiei o faza, n-ai inteles ceva, dai inapoi. Oricum, un film adevarat de-abia la a doua vizionare poti sa-l savurezi. La prima vizionare imi scapa multe amanunte. Esti prea prins de ce se intampla sau de text, de la traducere. Cand vad un film a doua oara descopar lucruri noi".

Am descoperit si eu ceva nou din scurta calatorie alaturi de taximetristul cinefil, Adrian Leipnik. Daca tot trebuie sa clasificam lucrurile, macar sa fim siguri ca stim ce e sub eticheta.

3 comentarii:

  1. Pe vremuri categoriile erau chiar mai stufoase: aveam comedie si supercomedie, actiune si superactiune. Niciodata nu am inteles unde este granita intre categoria normala si categoria SUPER :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Fantastic taximetristul tau. Mi-ar fi placut sa fiu in masina :)

    RăspundețiȘtergere
  3. ad:
    Da, a fost interesant, omu chiar stia ce vorbea
    Nu mai stiu la ce companie lucra, dar daca vezi un taximetrist in statie care citeste, sari inauntru! :)

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.