miercuri, 25 februarie 2009

Persona (1966)

rating: Orgasmultiplu


E o bucurie nedeslusita sa-l descoperi pe Ingmar Bergman prin intermediul filmului pe care el insusi il considera capodopera sa. In cartea sa Imagini, regizorul suedez scria, "Astăzi cred că în Persona - şi apoi mai târziu în Cries and Whispers - am mers atât de departe cât am putut merge. În aceste două cazuri de totală libertate [artistică], am atins secrete care nu pot fi spuse în cuvinte, şi pe care doar cinematografia le poate descoperi." (citat wiki).
Reflectand fara sa vreau la filmul si autorul sau, mi s-a clarificat un lucru interesant despre industria de film. Oamenii care fac parte din ea sunt de doua feluri. Avem acei oameni pentru care filmul si tot ce e legat de el reprezinta singura forma in care si-au putut exprima cele mai ascunse trairi si cunoasteri. In realitate ei sunt cei care creaza cinema-ul, cei care construiesc "industria" de film, ei sunt vizionarii si cei care dau directiile acestui domeniu. Libertatea lor de expresie este cu adevarat nemarginita iar restul nu pot decat sa-si recunoasca mediocritatea in fata acestor genii. Pentru ei filmul reprezinta in fapt viata insasi. Apoi ii avem pe cei creati de industrie, oameni de meserie, care ar fi putut face orice altceva probabil, dar dintr-un motiv oarecare au intrat pe drumul acesta. Ei sunt cei care invata, se adapteaza, preiau si finiseaza temele si motivele introduse de cei din prima categorie. Ei reprezinta marea masa a industriei de film, ei ajung sa se inspire din munca celor dintai, sa mearga pe caile deschise de pionierii cinema-ului. In mod evident, Ingmar Bergman e unul din prima categorie.

Persona este povestea a doua femei, o actrita de teatru, Elisabet Vogler, care, dupa una din reprezentarile piesei Electra, amuteste inexplicabil, si asistenta Alma care o are in grija in sanatoriul in care este prima femeie internata. Oferindu-i o fata prietenoasa si vorbind cu ea neincetat sora Alma incearca s-o scoata din starea de paralizie vocala in care se afundase faimoasa actrita. Directorul spitalului, in speranta ca un loc mai retras si mai linistit ii va fi de ajutor, le ofera casa de vara de pe malul marii timp de o saptamana. Intregul film e in fapt un nesfarsit monolog al sorei Alma, o conversatie intr-o singura directie, in care Elisabet nu se indura sa arunce macar o singura silaba. Cu toate astea, e greu sa decizi care din cele doua personaje este interpretat mai bine. Alma, care are le dispozitie bogatia de cuvinte si stari sau o Elisabet restransa doar la estetica fetei pentru a transmite ceea ce simte. O scena absolut perfecta se desfasoara in spital in clipa cand actrita de pregateste de culcare, iar asistenta ii porneste radioul. Pe o muzica de Bach ti se ofera un prim-plan cu chipul unei paciente catatonice dar cu o misterioasa stralucire in ochi si, in vreme ce cadrul se intuneca treptat, stralucirea e singurul lucru care persista in intuneric iar tu te trezesti incercand sa apreciezi daca ai deslusit cumva sclipirea nebuniei sau disperarea unui suflet inchis intr-un corp ce nu-l mai asculta.

Filmul lui Bergman e deschis unei multitudini de interpretari si de 40 de ani lumea discuta pe seama lui. La fel de multe sensuri are si cuvantul "persona". Marturisesc ca in momentul vizionarii ma gandeam la posibilitatea unei duble personalitati, una din femei fiind creatia mentala a celeilalte, desi imi era greu sa ma hotarasc care-i care. Am mai avut subiectul asta in filme precum Mulholland Drive sau Fight Club, filme ai caror regizori au declarat ca au fost influentati puternic de Bergman. Totusi, finalul filmului nu ofera nici o concluzie clara, totul ramanand la stadiul de supozitii. Nici vindecarea nu pot spune ca a avut loc chiar daca pacienta ajunge sa se confrunte cu trauma care a facut-o sa se inchida in tacere.

Un lucru cert e ca filmul necesita si alte vizionari si trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam de la o "vechitura" sa-mi provoace un asemenea interes. Adica, am urmarit Casablanca, Citizen Kane, Breakfast la Tiffany's, Psycho si alte filme clasice dar acelea au fost deja despuiate de orice mister, ramanand doar cu parfumul unui vin vechi si bun. Persona in schimb e altceva, chiar si la 40 de ani dupa iti da acelasi feeling de actual. Intr-un fel, e atemporal.

2 comentarii: