vineri, 23 ianuarie 2015
luni, 19 ianuarie 2015
Winter Sleep la Timișoara
Timișoreni, nu vă grăbiți să
ps. Felix a scris aici despre film, ca sa știți ce nu aveți voie să pierdeți:
"Fara discutie, filmul cu cel mai bun si cerebral dialog (fara sa fie fortat) din 2014, asta pe langa multe alte calitati: scenariul mustind de intelepciune orientala si subiecte sociale mereu fierbinti, acting fara cusur, imaginea sihastra aproape nepamanteana a Anatoliei in iarna, umor fin adaugat de urmasul lui Nastratin Hogea. Un film lung cat o iarna din sufletul unui om inghetat, lung cat incapatanarea aparent logica a unui barbat (chiar generic luat) incapatanat. Un copac crescut fara graba, cu toate ramurile si ramurelele la locul lor si cu fructe perfect coapte in plina iarna. Dupa "Once Upon a Time in Anatolia", Winter Sleep ajunge sa fie filmul meu preferat din arta lui Nuri Bilge Ceylan"
vineri, 16 ianuarie 2015
De ce eu? la Berlin
UPDATE la postarea de zilele trecute: filmul lui Tudor Giurgiu a fost selectionat la Festivalul de film de la Berlin (5 - 15 februarie) in cadrul sectiunii PANORAMA, dedicata premierelor din cinema-ul independent. Si avem si un afis oficial (fun-fact: desi procurorul Panait era dinamovist, la fel ca Tudor Giurgiu, tag-line-ul de pe afis este, din cate tin minte, sloganul rapidistilor - "Singuri impotriva tuturor").
joi, 15 ianuarie 2015
Trailerul zilei: DE CE EU?
Și avem o dată oficială de lansare în cinematografe a mult-așteptatului film de Tudor Giurgiu (DE CE EU?): 27 februarie. Inspirat de cazul sinuciderii procurorului Cristian Panait, care a zguduit România la începutul anilor 2000. Noi am văzut (și sprijinit) proiecția "de laborator" a filmului, la Timișoara, în săptămâna extrem de încordată din turul 2 al alegerilor. Deocamdată vă spunem doar că ne-a plăcut și că îl considerăm cel mai bun film al regizorului de pînă acum.
DE CE EU? este printre primele lansări românești ale anului, care se anunță extrem de bogat în filme de la aproape toți regizorii importanți: Corneliu Porumbiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Florin Șerban, Marian Crișan, Radu Jude, Adrian Sitaru, Anca Damian, Cătălin Mitulescu ș.a.. Plănuiam să fac un material în amănunt cu noutățile lui 2015, dar pînă atunci puteți studia materialul pregătit de Diana Pîrvulescu (Mediafax).
miercuri, 14 ianuarie 2015
Filmul Charlie Hebdo
HIPERCINEMA & CINEVIZIUNE
A trecut o săptămînă de când lumea întreagă a urmărit în fața ecranelor "filmul" prinderii atacatorilor redacției Charlie Hebdo, film întins pe durata a 2 zile. Audiențele unor televiziuni au sărit în aer, atingînd creșteri cu pînă la 918 % !!! (detalii).
"I-au prins?" a fost prima întrebare a unui prieten, cu care m-am întîlnit în zilele acelea.
Televizoarele erau aprinse pe canalele de știri pînă și la mall, în baruri, cafenele. Se trăia cu sufletul la gură, ca la un eveniment sportiv. În fond, era o vînătoare. O cursă globală. Am auzit de mai multe ori spunîndu-se în legătură cu dramaticele evenimente: "E ca un film". Un film în care am avut inclusiv "the money shot": uciderile unui terorist și a unui polițist, în fapt două snuff-uri prezentate pe toate ecranele, la ore la care se uită și copiii.
Să fie acesta noul tip de experiență cinematografică?
Felul în care cinemaul acaparează (tele)realitatea e lămurit de cercetătorii francezi Lipovetsky și Serroy într-o carte care a apărut și la noi (Ecranul Global):
"Cinematograful s-a construit plecîndu-se de la ideea unui loc colectiv și public (sala obscură)...Ecranul cinematografului are puterea de a-l smulge pe spectator din banalitatea zilelor: acaparînd toată atenția publicului, el operează o distincție între spectacol și realitate.
La început, televiziunea a produs o ruptură față de cinematograf, atît timp cît receptarea imaginilor se efectuează la domiciliu. "Locul vrajei exercitate de imaginea-cinema este luat de zapping și semidezrădăcinarea caracteristice experienței televizuale."
"Pe de altă parte, imaginile tele funcționează în timp real. Instaneitate, ubicuitate, simultaneitate: micul ecran i-a pus pe oameni în contact cu întreaga lume, devenită una fără frontiere, un sat global.
Durata unui spectacol de cinema e limitată; programele televiziunilor deversează însă un val crescînd și cvasipermanent de imagini - un robinet de imagini.
Acum, cinematograful nu mai prezintă cel mai mare spectacol al lumii. Televiziunea provoacă un entuziasm și o febră colectivă fără egal. Publicul vibrează la unison în fața ecranului tv, ca odinioară în cinematografele de cartier."
Aparent, televiziunea a cîștigat lupta. Dar spiritul cinema e prezent în televiziune: în estetica sa, în spectacularizare, în starizare, în dramatizare, în felul în care suscită emoție.
"Televiziunea, magia transmiterii în direct, sportul, toate acestea au făcut ca cinematograful să-și piardă exclusivitatea și poziția sa predominantă. Dar acest regres e sinonim și cu încoronarea sa, într-atît i-a împrumutat show-ului tehnicile sale de luat vederi, estetica-șoc și emoțională și de scenarizare totală. Dacă televiziunea a provocat o transformare a imaginilor cinematografului, acesta n-a încetat să fie modelul visului reprezentat și al mizanscenei spectaculare.
Cu cît spectatorul frecventează mai rar sălile, cu atît cinematograful se amestecă în televiziunea văzută ca mijloc media. Acum întreaga informație se construiește în vederea divertismentului și a mobilizării afective a publicului. Jurnale televizate, punerea în scenă a știrilor, reportaje: media TV își organizează tot mai mult programele ca o punere în film generalizată centrată pe "uman" și pe intim, pe emoție și pe compasiune. Dacă videofilia a detronat cinefilia, aceasta a fost în beneficiul căutării emoției-cinema pe toate celelalte ecrane.
Individul hipermodern este cel care așteaptă și caută cinematograf acolo unde nu există. Cinematograful nu e în regresie: adevărul este că el a fagocitat mai mult sau mai puțin toate imaginile, el remodelează gusturile și practicile înspre tot mai multe efecte-șoc și de mare spectacol. S-a născut o cinemanie care prin intermediul televiziunii și dincolo de ea, prin intermediul celorlalte ecrane, inaugurează atît un nou stil, cît și un nou fel de a privi: cineviziunea."
Deci, de fapt, noi vrem să vedem și vedem filme peste tot. Suntem cinefagi și cinemaniaci.
"Visul nu mai e așteptat doar în ficțiunea cinematografică, ci într-un real audiovizual, filmat și scenarizat. După ce am visat alte lumi, vrem visul și senzațiile pe toate ecranele lumii."
Ecranul Global de Gilles Lipovetsky & Jean Serroy (Polirom, 2008)
A trecut o săptămînă de când lumea întreagă a urmărit în fața ecranelor "filmul" prinderii atacatorilor redacției Charlie Hebdo, film întins pe durata a 2 zile. Audiențele unor televiziuni au sărit în aer, atingînd creșteri cu pînă la 918 % !!! (detalii).
"I-au prins?" a fost prima întrebare a unui prieten, cu care m-am întîlnit în zilele acelea.
Televizoarele erau aprinse pe canalele de știri pînă și la mall, în baruri, cafenele. Se trăia cu sufletul la gură, ca la un eveniment sportiv. În fond, era o vînătoare. O cursă globală. Am auzit de mai multe ori spunîndu-se în legătură cu dramaticele evenimente: "E ca un film". Un film în care am avut inclusiv "the money shot": uciderile unui terorist și a unui polițist, în fapt două snuff-uri prezentate pe toate ecranele, la ore la care se uită și copiii.
Să fie acesta noul tip de experiență cinematografică?
Felul în care cinemaul acaparează (tele)realitatea e lămurit de cercetătorii francezi Lipovetsky și Serroy într-o carte care a apărut și la noi (Ecranul Global):
"Cinematograful s-a construit plecîndu-se de la ideea unui loc colectiv și public (sala obscură)...Ecranul cinematografului are puterea de a-l smulge pe spectator din banalitatea zilelor: acaparînd toată atenția publicului, el operează o distincție între spectacol și realitate.
La început, televiziunea a produs o ruptură față de cinematograf, atît timp cît receptarea imaginilor se efectuează la domiciliu. "Locul vrajei exercitate de imaginea-cinema este luat de zapping și semidezrădăcinarea caracteristice experienței televizuale."
"Pe de altă parte, imaginile tele funcționează în timp real. Instaneitate, ubicuitate, simultaneitate: micul ecran i-a pus pe oameni în contact cu întreaga lume, devenită una fără frontiere, un sat global.
Durata unui spectacol de cinema e limitată; programele televiziunilor deversează însă un val crescînd și cvasipermanent de imagini - un robinet de imagini.
Acum, cinematograful nu mai prezintă cel mai mare spectacol al lumii. Televiziunea provoacă un entuziasm și o febră colectivă fără egal. Publicul vibrează la unison în fața ecranului tv, ca odinioară în cinematografele de cartier."
Aparent, televiziunea a cîștigat lupta. Dar spiritul cinema e prezent în televiziune: în estetica sa, în spectacularizare, în starizare, în dramatizare, în felul în care suscită emoție.
"Televiziunea, magia transmiterii în direct, sportul, toate acestea au făcut ca cinematograful să-și piardă exclusivitatea și poziția sa predominantă. Dar acest regres e sinonim și cu încoronarea sa, într-atît i-a împrumutat show-ului tehnicile sale de luat vederi, estetica-șoc și emoțională și de scenarizare totală. Dacă televiziunea a provocat o transformare a imaginilor cinematografului, acesta n-a încetat să fie modelul visului reprezentat și al mizanscenei spectaculare.
Cu cît spectatorul frecventează mai rar sălile, cu atît cinematograful se amestecă în televiziunea văzută ca mijloc media. Acum întreaga informație se construiește în vederea divertismentului și a mobilizării afective a publicului. Jurnale televizate, punerea în scenă a știrilor, reportaje: media TV își organizează tot mai mult programele ca o punere în film generalizată centrată pe "uman" și pe intim, pe emoție și pe compasiune. Dacă videofilia a detronat cinefilia, aceasta a fost în beneficiul căutării emoției-cinema pe toate celelalte ecrane.
Individul hipermodern este cel care așteaptă și caută cinematograf acolo unde nu există. Cinematograful nu e în regresie: adevărul este că el a fagocitat mai mult sau mai puțin toate imaginile, el remodelează gusturile și practicile înspre tot mai multe efecte-șoc și de mare spectacol. S-a născut o cinemanie care prin intermediul televiziunii și dincolo de ea, prin intermediul celorlalte ecrane, inaugurează atît un nou stil, cît și un nou fel de a privi: cineviziunea."
Deci, de fapt, noi vrem să vedem și vedem filme peste tot. Suntem cinefagi și cinemaniaci.
"Visul nu mai e așteptat doar în ficțiunea cinematografică, ci într-un real audiovizual, filmat și scenarizat. După ce am visat alte lumi, vrem visul și senzațiile pe toate ecranele lumii."
Ecranul Global de Gilles Lipovetsky & Jean Serroy (Polirom, 2008)
marți, 13 ianuarie 2015
The Interview: A bad trip to Coreea
COMENTAT (APROAPE) MINUT CU MINUT
The Interview. Practic toată planeta a auzit de controversatul film (sau mai bine zis de scandalul din jurul lui). Ca de obicei, nu toată lumea l-a și văzut. Am fost avertizați să-l ocolim (nu doar de Kim Jong Un), ci și de critici. Cu toate astea, la Marele Ecran ne-am asumat misiunea să vedem filme proaste în locul tău. Așa că m-am instalat în fața ecranului, cu intenția de a comenta pe twitter, în timp real, ce văd (în caz că mă plictisesc).
INTERIOR, SEARĂ
Filmul începe acasă la James Franco ( o reședință de star holywoodian, așa cum am văzut în This is the end). Franco e în halat de casă, se admiră în oglindă. Soneria îi întrerupe exercițiul zilnic de auto-admirație. Intră prietenii lui canadieni, Seth Rogen și Evan Goldberg.
Dude, am făcut rost de marfă. Ceva nou, din Indonezia. Da shit.
Jointul Țigara trece repede de la unul la altul. Ca de obicei, băieții rîd cu spume și inventează tot felul de jocuri de puberi singuri acasă. Astăzi joacă: "Cu ce dictator ai putea avea un bro-mance?"
Evan Goldberg, evident evreu, ar fi fost camarad cu Dolphie Hitler, din cauza unui complex oedipian care îl împinge să se răzvrătească față de generația părinților. Franco ar fi fost tovarăș cu generalul Franco - coincidență de nume. Ajung cum-necum la Kim Jong Un, care ar fi BBF cu Rogen din cauza fizicului pufos asemănător și a slăbiciunii comune pentru thai food și thai massage.
Goldberg are o revelație:
Dude, dar tu chiar ai putea fi body cu Kim. Am auzit că-i place Pineapple Express.
Franco, nu vrea să-l lase singur pe Rogen:
Cum ar fi să mergem amîndoi în Coreea, bro? Ne dăm cu tancu. Jucăm baschet. Ne uităm la M.A.S.H. și la Asian și la Kardashian, împreună cu Kim. You know, men stuff. Ascultăm Katy Perry și bem margaritas. Dar crezi că ne-ar invita?
GOLDBERG Știu! Știu! Mergeți să-i luați un interviu.
Franco, desenează cu mîinile în aer:
Bro, this is huge: THE INTERVIEW. Sunt atît de excited.
Îl mîngîie pe Rogen: O să sun la Sony.
Și eu sunt excited. Rogen deschide frigiderul:
FRANCO Hai că tu o să te îndrăgostești de sora lui Kim.
GOLDBERG Nu, mai bine de una din gărzile lui de corp.
ROGEN Nu contează, coreeancă să fie.
FRANCO Băi, ce tare e marfa asta. Indonezia zici?
Rîd toți. Goldberg își dă seama că au lovit o mină de aur:
Suntem geniali. Everybody's gonna hate us
FRANCO They hate us cause they ain't us.
ROGEN Anus?
Acum nu se mai pot opri din rîs. Rogen se îneacă cu o brioșă. Franco strigă spre Goldberg:
Noteaz-o! Noteaz-o!
CUT TO...
Scena asta nu apare în film. Dar aproape sigur că de la ea a pornit ideea filmului. Pentru că ceea ce urmează nu poate fi decît rezultatul unui bad trip. Și acum #theinterviewminutcuminut
Franco: Adica sa-l udam?
Rogen: Sa-l stropim?
Franco: Imbatam?
Etcetc#TheInterview
Categoric DA. În fond, și filmul lor e o caricatură de film (deși s-ar impune mai multă auto-cenzură, din respect pentru public, nu pentru vreo autoritate seculară).
Categoric DA, pentru că în lumea liberă, nu te obligă nimeni să stai cîteva ore și să urmărești un spectacol plictisitor și de prost gust, cum se întîmplă pe stadioanele din Phenian. Nu vă leagă nimeni dacă vedeți sau nu vedeți The Interview.
Deși, aici sunt de acord cu Kim Jong Un: ar fi mai bine să NU îl vedeți.
Sau poate vă plac glumele cu anus.
The Interview. Practic toată planeta a auzit de controversatul film (sau mai bine zis de scandalul din jurul lui). Ca de obicei, nu toată lumea l-a și văzut. Am fost avertizați să-l ocolim (nu doar de Kim Jong Un), ci și de critici. Cu toate astea, la Marele Ecran ne-am asumat misiunea să vedem filme proaste în locul tău. Așa că m-am instalat în fața ecranului, cu intenția de a comenta pe twitter, în timp real, ce văd (în caz că mă plictisesc).
INTERIOR, SEARĂ
Filmul începe acasă la James Franco ( o reședință de star holywoodian, așa cum am văzut în This is the end). Franco e în halat de casă, se admiră în oglindă. Soneria îi întrerupe exercițiul zilnic de auto-admirație. Intră prietenii lui canadieni, Seth Rogen și Evan Goldberg.
Dude, am făcut rost de marfă. Ceva nou, din Indonezia. Da shit.
Evan Goldberg, evident evreu, ar fi fost camarad cu Dolphie Hitler, din cauza unui complex oedipian care îl împinge să se răzvrătească față de generația părinților. Franco ar fi fost tovarăș cu generalul Franco - coincidență de nume. Ajung cum-necum la Kim Jong Un, care ar fi BBF cu Rogen din cauza fizicului pufos asemănător și a slăbiciunii comune pentru thai food și thai massage.
Goldberg are o revelație:
Dude, dar tu chiar ai putea fi body cu Kim. Am auzit că-i place Pineapple Express.
Franco, nu vrea să-l lase singur pe Rogen:
Cum ar fi să mergem amîndoi în Coreea, bro? Ne dăm cu tancu. Jucăm baschet. Ne uităm la M.A.S.H. și la Asian și la Kardashian, împreună cu Kim. You know, men stuff. Ascultăm Katy Perry și bem margaritas. Dar crezi că ne-ar invita?
GOLDBERG Știu! Știu! Mergeți să-i luați un interviu.
Franco, desenează cu mîinile în aer:
Bro, this is huge: THE INTERVIEW. Sunt atît de excited.
Îl mîngîie pe Rogen: O să sun la Sony.
Și eu sunt excited. Rogen deschide frigiderul:
FRANCO Hai că tu o să te îndrăgostești de sora lui Kim.
GOLDBERG Nu, mai bine de una din gărzile lui de corp.
ROGEN Nu contează, coreeancă să fie.
FRANCO Băi, ce tare e marfa asta. Indonezia zici?
Rîd toți. Goldberg își dă seama că au lovit o mină de aur:
Suntem geniali. Everybody's gonna hate us
FRANCO They hate us cause they ain't us.
ROGEN Anus?
Acum nu se mai pot opri din rîs. Rogen se îneacă cu o brioșă. Franco strigă spre Goldberg:
Noteaz-o! Noteaz-o!
CUT TO...
Scena asta nu apare în film. Dar aproape sigur că de la ea a pornit ideea filmului. Pentru că ceea ce urmează nu poate fi decît rezultatul unui bad trip. Și acum #theinterviewminutcuminut
#theinterview incepe cu o fetita care canta un imn de preamarire liderului suprem si ca "USA sa explodeze si sa se inece in propriul poo" bad opener
CUT TO Interviu tv cu Eminem care recunoaste ca e de fapt gay. James Franco e un fel de Maruta
Scene încinse de bro-mance, desprinse din viața lor reală. Franco spre Rogen: "you are my Samwise Gamgee to my Frodo; my precious"
Bomb! Lui Kim Jong Un, avid consumator de entertainment american, ii plac The Big Bang Theory si The Skylark Tonight (show-ul lui Franco)
Enters Soon Yon Park. Ofiter-femeie. Ceea ce combina doua fantezii ale barbatilor albi: Asian + femeie in uniforma #TheInterview
Min. 19. Franco, in costumul lui Heath Ledger din Batman
Min. 20. Prima glumă cu urme de inteligență: "This is the biggest thing since the Frosty (sic!)/ Nixon interview"
Min. 21. Din nou referinte la LOTR. "Come with me to Mordor" Sau Nordoreea.
Min. 24 Franco apare în același cadru cu Jo Gordon-Levitt. Cu ocazia asta nu o sa-i mai confund. Are un merit și #TheInterview
Min. 25. Glume cu anus. De trei ori Anus. S-a strigat Bingo! Franco e ca prietenul ala beat caruia i-a iesit o gluma si apoi nu stie sa se mai opreasca
Mostra:
CIA: Trebuie sa-l lichidati pe Kim Jong Un. Franco: Adica sa-l udam?
Rogen: Sa-l stropim?
Franco: Imbatam?
Etcetc#TheInterview
Momentul Pineapple din #TheInterview Cei doi se drogheaza. Era..pffua...inevitabil
Apoi momentul Hangover, care se termina brusc. Enters CIA. Iar intriga ni se releva abia acum, in min. 25. Desi stia toata Terra despre ce e vorba
La 2 minute dupa glumele cu anus, acum sunt glume cu celelalte parti puturoase ale corpului. Nu e vorba de picioare. Sper ca Obama vede asta si ii e jena.
Momentul Hangover nu e totuși gata. Intră în scenă tigrul. "He has night vision goggles?!!" #TheInterview se vrea un fel de Austin Powers, cu umor ieftin asumat. Dar e doar prost gust.
Kim: Am primit tancul de la Stalin
Franco: In my country is pronounced Stallone
Kim: You're so funny
Franco: In my country is pronounced Stallone
Kim: You're so funny
Kim Joke One: You know what's more distructive than nuclear bombs?
Prima scena cu adevarat funny in #TheInterview vine de abia în minutul 62
Si un pic de adevar geo-politic:
"Kim must die. That's the American way" #TheInterview
Kim: Without loyalty a country is like a lawless joungle
Franco, fredoneaza: Welcome to the joungle, baby, Welcome to the joungle
Minutul 80. In care #TheInterview se transforma in "Frosty/Nixon". Franco e ptr Kim ce a fost Frost ptr Nixon. Si Rogen e Boromir...Whaaat?!
Franco: "We might die. I had a great live. Fucked more woman than Ellen DeGeneres" #TheInterview
În schimb, genericul de final e glorios. Combină ingenios imageria de propagandă cu cartoons. That's all folks. Much ado about nothing.
E clar. Ca să-ți placă Interviul, trebuie să fumezi ce au fumat creatorii poveștii (Franco, Rogen, Goldberg și Dan Sterling). Asta nu e "arta luata ostateca". Ar fi o jignire pentru marile creatii cenzurate de-a lungul timpului. E un triumf al prostului-gust, o demonstrație de aroganță adolescentină lipsită de creativitate, a unor "spoiled brats" de la Hollywood (apropo de Sony hacks). Acum, în contextul #charliehebdo al "luptei multilaterale" pentru libertatea de expresie, se pune întrebarea dacă merită să aperi dreptul lor de a arunca cu rahat, cu orice rahat, spre noi (people want shit, zice Franco).
Categoric DA. În fond, și filmul lor e o caricatură de film (deși s-ar impune mai multă auto-cenzură, din respect pentru public, nu pentru vreo autoritate seculară).
Categoric DA, pentru că în lumea liberă, nu te obligă nimeni să stai cîteva ore și să urmărești un spectacol plictisitor și de prost gust, cum se întîmplă pe stadioanele din Phenian. Nu vă leagă nimeni dacă vedeți sau nu vedeți The Interview.
Sau poate vă plac glumele cu anus.
luni, 12 ianuarie 2015
Yoyo, spectacol la 8 1/2
Doi clovni intră într-un oraș:
"Pff! Ai văzut cine mai are spectacol la 8 și jumătate?
Împachetează! Plecăm."
Yoyo e un film din care curg gagurile și țîșnește magia ca apa din peruca cu rezervor de 6 litri a unui clovn. Un număr de iluzionism nemuritor din sertarul cu fantezie a mimului Pierre Etaix. De văzut cu copilul de lîngă voi sau din voi.
Better Call Mad House of Thrones
Primăvara asta îi va prinde pe mulți în fața televi...mă rog, în fața serialelor tv (indiferent de suportul pe care le vedeți).
House of Cards revine (cu sezonul 3) din 27 februarie cu începutul răzbunării lui Kevin Spacey, așa cum a anunțat aseară la Golden Globes (salutăm apariția unui blog nou, făcut de voluntari Marele Ecran și Ceau, Cinema! :)
Spiritul Breaking Bad se reîncarnează în Better Caul Saul, care se arată la fel de amuzant (într-un sens bolnav), dezlănțuit și catchy, cum ne garantează geniul lui Vince Gilligan. Plus, cîteva apariții bonus, cum e a lui Mike. Din 8 februarie.
Apoi, din aprilie se joacă Game of Thrones (sezonul 5) și avem de încheiat socotelile cu Mad Men. Și astea sunt numai patru seriale. It's show time, folks! Timp să avem.
duminică, 11 ianuarie 2015
Cele mai bune filme din 2014 (IV) - Foxcatcher
Sunt omul caruia nu-i place sa ramana dator nici cu o fisa de telefon, asa ca mai adaug la lunga lista lista de filme bune din 2014 cateva si facand bilantul, raman cu gura cascata ca oricat am injurat porcariile de blockbustere, s-a cernut o lista consistenta de filme bune sau interesante. "Vederea aeriana" ajuta la clarificarea situatiei in cele mai multe cazuri si duce la detasare.
"Serious sport has nothing to do with fair play.
It is bound up with hatred, jealousy, boastfulness, disregard of all rules and sadistic pleasure in witnessing violence.
In other words, it is war minus the shooting."
- George Orwell
Sunt inclinat sa-l cred pe Orwell pentru ca povestea acestui film e o poveste de razboi. Razboiul tacut dintre clasele sociale, razboiul tacut intre fairplay si frauda, razboiul tacut intre sanatatea mentala si seducatoarea nebunie, razboiul pentru piedestalurile (sau locurile de veci) pe care societatea pune cativa oameni, razboiul educatie si multe alte zone tensionate de lupta. O dramatizare a unei afaceri celebre si tenebroase din sportul american al anilor '80. O poveste faustiana, mereu actuala si buna de dezbatut. Un Steve Carell cum nu l-a mai vazut nimeni, coborand in subsolurile umede si intunecate ale mintii umane, nascand un joc diametral opus la orice rol comic facut de el pana acum. Se adauga un duo de actori (Channing Tatum, Mark Ruffalo) atat de balansat si expresiv incat toata povestea capata dimensiuni si reverberatii de teatru grec antic. Daca mai mentionez si muzica potrivita (in acelasi ton cu cea din "Chariots of Fire"), imagine plina si grea cu look palpabil si realist (oarecum asemanatoare cu cea a filmelor americane din anii '75), montaj excelent si o vointa regizorala ferma de a nu demistifica nimic pe ecran si care lasa privitorul sa-si exercite mecanismele, trag concluzia ca e unul din cele mai bune filme americane din 2014 si din ultima decada. Doresc sa mentionez ca am evaluat acest film ca fictiune, nu ca "poveste reala", pentru ca daca o sa cautati adevarata poveste si scandalul de dupa film, nu stiu cu ce ganduri am ramane. Oricum, un film care reuseste cu brio ce si-a propus: sa ne spuna la ureche o poveste bizara si infricosatoare dar in acelasi timp arhetipala. Sa ne faca sa simtim si sa gandim dupa film. Si nu e putin lucru! (sunt critici care au strigat "manipulare!", si in oarecare masura sunt de acord cu ei, dar manipularea functioneaza de obicei in timpul filmului, dupa el ramanem singuri cu gandurile noastre si oricum, arta e prin definitie manipulativa). Cu ocazia vizionarii acestui film mi-am raspuns temporar si la dilema "Nature or nurture?" cu "la fel de infricosatoare si de neoprit atunci cand nu functioneaza bine..."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)