sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Collective works
Jos palaria in fata tipului asta, Joel Walden. De cateva luni incoace realizeaza cele mai tari clipuri de prezentare a "operei colective" pentru cativa regizori iconici. Sunt de o calitate tehnica remarcabila, dezvaluie o reala pricepere in montaj si chiar un stil propriu, armonios, in felul cum alatura muzica si imaginea. Acum doua zile l-a "eliberat" pe cel mai nou dintre ele, Quentin Tarantino - The Works, insa desi e unul foarte reusit nu e tot atat de epic ca cele realizate pentru Stanley Kubrick, Darren Aronofsky sau Terrence Malick. In ce ma priveste, tributul de recunostinta adus operei lui Kubrick e cel mai frumos vazut de mine pana azi. Alti regizori care s-au ales cu asemenea "necroloage" video sunt Paul Thomas Anderson, Sam Mendes, The Coen Brothers si Edgar Wright. Ma intreb daca nu cumva organizatorii Oscarurilor ar trebui sa-l contracteze.
Stanley Kubrick - The Works
Darren Aronofsky - The Works
The Coen Brothers - The Works
Enjoy.
Later Edit: Mihai ne atrage atentia ca ar fi bine sa-l cunoastem si pe olandezul asta, Kees van Dijkhuizen. Omul compileaza de vreo 2 ani operele colective ale unor regizori ca: Ridley Scott, Tim Burton, David Fincher, Danny Boyle, Guy Ritchie, Michel Gondry, Baz Luhrman, Wes Anderson sau Sofia Copola.
vineri, 4 noiembrie 2011
Trailerul zilei: Toxic
Iaca avem si noi un film de investigatie gen Super size me sau Food, Inc.
joi, 3 noiembrie 2011
The Bang Bang Club (2010)
rating: Colectabil
Bazat pe cartea biografica a lui Greg Marinovich si Joao Silva, The Bang Bang Club spune povestea adevarata a 4 fotografi de conflict aflati in focul evenimentelor din ultimii ani ai nemilosului apartheid petrecut Africa de Sud. Intre 1990, cand Nelson Mandela a fost eliberat din inchisoare, si 1994, cand s-au organizat alegerile democratice, au avut loc confruntari dure intre sustinatorii celor doua aliante politice rivale (Inkatha si ANC) dar si adevarate masacre intre cei cu afinitati istorice Zulu si Xhosa. Practic exista un adevarat razboi civil intre guvern si alianta lui Mandela, cel care dorea sa puna punct rasismului institutionalizat. Iar occidentul nu ar fi stiut deloc cum stau lucrurile pe strazile sud-africane, unde razboiul se purta cu maceta si cocktailul Molotov, daca n-ar fi existat jurnalisti inconstienti care sa creada ca legitimatia de presa le ofera o aura de invincibilitate.
Filmul lui Steven Silver (documentarist de profesie) ii urmareste indeaproape pe cei 4 fotografi care-au transmis lumii largi imagini incredibile din acei ani, ridicand totodata problema etica a jurnalistului care patrunde cu obiectivul sau in cele mai adanci straturi ale ororii. O face pentru bani? Pentru gloria unui Pulitzer? Dintr-un simt al datoriei? Dintr-o sadica pofta de senzational? Ramane sa decideti singuri. Eu am sa las imaginile sa vorbeasca singure pentru ca stim pretul lor in cuvinte.
Greg (jucat de Ryan Phillipe) e fotograful care a castigat un Pulitzer in 1991 fotografiind uciderea unui Zulu de catre suporterii ANC (partidul lui Mandela). 3 ani mai tarziu era ranit de un glont “prietenesc” tras de fortele de ordine. A supravietuit si in cariera sa a mai fost impuscat de 3 ori.
Kevin Carter (Taylor Kitch) e autorul faimoasei fotografii cu copilul malnutrit caruia un vultur ii dadea tarcoale in Sudan. Si el a primit un Pulitzer pentru asta iar apoi a fost haituit de vulturii din presa cu intrebari legate de etica.
fotografia reala e ceva mai putin artistica si mult mai cruda
S-a sinucis prin asfixie cu monoxid de carbon in 1994 la scurta vreme dupa moartea unui alt membru al Clubului Bang Bang, Ken Oosterbroeck. Ultimele sale cuvinte: Ma numesc Kevin Carter. Nu am telefon, bani de chirie, bani de datorii, bani... Sun bantuit de amintiri lucide cu omucideri si cadavre, furie si durere, calai ucigasi, nebuni insetati de sange, deseori politisti. Am plecat sa ma alatur lui Ken, daca am noroc.
Ken Oosterbroeck a murit in linia intai ucis de un glont “amical” la fel ca cel care l-a ranit pe colegul sau Greg Marinovich. Practic erau unul langa altul. Joao Silva, al 4-lea membru al gastii, inca traieste insa tocmai ce-a pierdut un picior in 2010 in Afganistan. Dupa un film ca asta confruntarile de genul blogeri vs jurnalisti mi se par amare si ilare. Ca sa nu mai zic insultatoare pentru niste oameni care si-au luat atat de in serios meseria.
Trailer
Luzarii de pe Electrolizei
Daca tot s-au intors pe ecrane Beavis si Butthead, sa nu uitam ca avem si noi beavisii si buttheazii nostri. Unguru Bulan, Fratzica, Gustheru si C8ilu sunt Luzarii de pe Electrolizei. Eroii cunoscutului serial radiofonic vor putea fi (acum si) vazuti in "primul proiect de desen animat clasic din Romania postrevolutionara". Musai de vazut bilunar, pe trilulilu. De maine.
Dintr-un comunicat de presa emis de Fratzica (dupa multe "pahare de palinca drojdite") aflam ca: "incepand cu 4 noiembrie, ne veti putea si vedea, nu doar auzi. Vom trata cu haz si grai pur romanesc problemele de zi cu zi ale romanului." Nu putem sa le dorim Luzarilor...decat succese. Sau mai bine zis: Binieeeee, Bulaaaan!
miercuri, 2 noiembrie 2011
MICROnice laconice (concurs Total)
"For sale. Baby shoes. Never worn."(De vanzare: Pantofi de copii. Niciodata purtati). Poate ca acel text a fost stramosul tweeter-ului.
Diversificarea mijloacelor si a tehnologiilor de comunicare nu inseamna automat ca omul modern chiar comunica mai simplu si mai eficient.
Sms, mess, twitter sau facebook, toate ne-au schimbat fara indoiala viata si felul de a (ne) comunica.
Dar stim azi sa spunem lucruri mai multe in cuvinte mai putine? Am invatat oare sa condensam inteligent informatia? Aici e pariul nostru.
Va provocam sa scrieti o recenzie la orice film doriti, in maxim 140 de caractere (daca va irita faptul ca trebuie sa va numarati literele ca pe twitter, racoriti-va cu gandul ca noi trebuie sa le numaram pentru fiecare participant). Cea mai inspirata si cu talc (mi)cronica va fi rasplatita cu numarul pe noiembrie al revistei noastre favorite: Total Film.
Practic e revista ce se poate gasi acum pe standurile londoneze, de unde ne-a fost adusa (si daruita) de prietenul Catalin Ciocov. Mi-o cumpara de obicei cand ajungea cu job-ul la Londra, dar intre timp mi-am facut abonament, asa ca ne-am gandit s-o impartim cu prietenii nostri.
Apropo, singura conditie de participare este sa fi dat like Marelui Ecran pe facebook. Tot acolo va rugam sa (in)scrieti si mini-recenzia dumneavoastra.
Dead-line: pentru ca asa suntem noi, amuzanti, va acordam fix 127 ore incepand de la ora publicarii acestui text (adica pana martea viitoare, la 4:27 AM)
E si pentru noi un pariu: este Facebook un instrument care sa imbunatateasca cu adevarat comunicarea dintre noi si voi? Sau doar o chestie la moda? Asa cum a fost mircu (in caz ca v-ati intrebat, nu e un "pseudonim literar"; chiar asa ma cheama).
“It’s coffee time…the hell with everything else”
Talleyrand, ministrul preferat al lui Napoleon, avea cica o vorba: "Cafeaua trebuie sa fie neagra ca dracul, fierbinte ca iadul, pura ca un inger si dulce ca dragostea." Mie imi place filozofia tipului asta dar as mai adauga ca respectiva bautura ar mai trebui sa fie intr-o ceasca pe masura. Si cu asta am zis tot. De cateva zile ministrii Marelul Ecran se bucura de cafeaua zilnica in niste cani pe masura. Numai prin mijlocirea fetelor de la Tourmaline Boutique, Denisa si Ioana, ale caror maini dibaci atunci cand nu vopsesc pereti si tablouri picteaza cani, vaze, chipuri, trupuri si orice alta suprafata pe care adera vopseaua. Si pentru ca ne plac initiativele de genu asta le-am contactat. Rezultatul e mai jos. Pareri? Sau de ce nu, comenzi :))?
marți, 1 noiembrie 2011
Margin Call (2011)
rating: Brokewash
Poate ma hazardez dar impresia mea e ca aceeasi oameni care se plictiseau de moarte la cursurile de contabilitate si orele de economie din liceu (printre care si eu) sunt si cei mai avizi consumatori de drame financiare. Probabil ca are de-a face cu modul de impachetare a lectiei. Luam spre exemplu Margin Call, thriller bancar derulat de-a lungul unei singure zile, Ziua -1 dinainte de criza finaciara, in birourile unei firme de pe Wall Street. J.C. Chander, un regizor debutant, pune mana pe un pachet de actori extraordinari si-i arunca in lumea fara scrupule a gulerelor albe dezvaluind chirurgical un model de scenariu destul de plauzibil pentru carambolul apocalipsei financiare de acum 3 ani.
Peter Sullivan (Zachary Quinto, aici si producator) lucreaza ca intern pentru Eric Dale (un Stanley Tucci briliant), seful biroului de risk management intr-o firma de investitii financiare. Eric il are ca sef pe Will (Paul Betany) care lucreaza la randul sau pentru Sam (Kevin Spacey) care la randul sau are doi caini de paza - Jared (Simon Baker din The Mentalist) si Sarah (Demi Moore se intoarce in taior) - si toti trei dau socoteala sefului al mare, John Tudd (Jeremy Irons). Studiati un pic organigrama. Asta s-a facut cu un buget de 3 milioane de dolari. Filmul a rulat exact un weekend in 50 de cinematografe si a strans fix 1,5 milioane de dolari. Asta in conditiile in care noi nu mai scapam de strumfi de cateva luni.
Intorcandu-ne la baza piramidei il descoperim pe Peter in postura de rocket scientist, finalizand un proiect al sefului sau direct, proaspat concediat, si descoperind tavalugul aflat deja in miscare peste lumea finaciara. O serie de tranzactii riscante pe o lunga perioada de timp au dus la depasirea repetata a unor valori limita punand o presiune enorma pe un sistem foarte intortocheat. Urmand ierarhia corporatista ajunge pana in varful piramidei unde trebuie luata o decizie. Scenariul opereaza cu cateva tehnicalitati bursiere (swap, risk assesstment, margin call, volatility, derivatives) care au fost epuizate in documentarele dedicate crizei dar ceea ce aduce nou filmul asta e factorul uman, mizele jucate si destul de multa psihologie de capitalism pragmatic.
Iar apoi mai e si un mic detaliu legat de jocul actoricesc. Spacey controleaza scena si birourile. Irons e un miliardar cu principii dar fara emotii, lucid si cu un simt al umorului inspaimantator. Paul Betany in sfarsit e intr-un rol pe masura livrand un monolog misto care se incheie cu descatusantul: “Fuck normal people!”. Tucci adauga in cateva minute suficienta greutate personajului sau concediat iar Demi Moore si Simon Baker sunt arhetipuri corporatiste fara scrupule. Dimensiunea dramei incepe usuor de la baza, urcand ierarhic, pe masura ce fiecare factor de decizie devine constient de amploarea ei si de faptul ca intr-un fel sau altul va fi tras la fund. Toti au de luat hotarari critice dar se trezesc cu mainile legate de ceea ce i-a facut sa urce in aceeasi barca: banul. In final e doar o chestiune de supravietuire. Are you in or out?
TrailerRendez-vous cu Claude Lelouch
1976. Un regizor, o masina sport (Mercedes 450 SEL 6.9), 9 minute de pelicula, o dubla, 10 km de Paris la ora 4 dimineata. O cursa superba mai energizanta decat un black eye coffee. Fara cuvinte, doar uruitul grozav al motorului si scrasnitul cauciucurilor. Need For Speed era la 20 de ani departare de acest rendez-vous. Bonus: dupa cursa regizorul a fost arestat. Si eliberat sa-si continue cariera.
Pas in Doi
Despre Pas in doi am vorbit duminica chiar cu unul din protagonisti (Petre Nicolae), care imi spunea ca filmul "a rupt la vremea lui". In urma cu cateva luni, in interiorul frumosului si noului Teatru de Arta din Deva, imi spunea tot despre acest film: "vezi Lucian, cum sta in picioare un film cand relatiile umane sunt rezolvate simplu si adevarat. Filmul acela e la fel de valabil si azi si peste 20 de ani". Un film despre o prietenie frateasca, despre o relatie fatala in 3, dar contine si elemente de satira sociala, despre "incurcarea reperelor". Tot Petre Nicolae are o replica geniala in film: "Nu pot sa ma concentrez, nu e liniste in mine". Replica la replica mesterului Mircea Andreescu (nea Piscoci din A fost sau n-a fost).
In distributie mai apar: Claudiu Bleont, Ecaterina Nazare, Anda Onesa, Valentin Popescu, Tudorel Filimon, Adrian Titieni. Imagine: Marian Stanciu. Muzica: Adrian Enescu (cu citate din Haydn)
Corespondenta de la Astra
De obicei, Mihai Miloiu se ocupa de tunsori mestesugite. Duminica seara a mestesugit si cateva cuvinte despre festivalul Astra, care tocmai ce se incheiase. Mihai, ai legatura!
Iti scriu imediat intors acasa de la Sibiu. Alt aer, alta lume. Parca mai energizant, mai curat, mai...
Desi festivalul era la a unsprezecea editie, mai au de invatat cum e cu organizarea. Filmele mi-au placut mult. Ca tema cred ca era ceva legat de etnografie. M-a impresionat mult documentarul unui neamt (Bjorn Reinhardt): Ultima Vioara. Sa vezi cum te duce neamtu' intr-o Romanie pe care nici macar nu o banuiesti, intr un sat de munte prin Viseu (MM).
Apoi a mai fost Bogota, film pe care-l recomand tuturor locuitorilor de orase. Unde spiritul civic- trezit si intretinut de o propaganda nonconformista- face minuni intr un oras care pana prin anii '90 era cel mai rau famat. Foarte frumos si Proiectul Shukar Collective. In fine, toate filmele meritau si banii si timpul. In 2 zile am vazut cateva.
Partea super: totul la un loc in aceeasi Casa Sindicatelor pe paliere diferite. Ieftin si bun. Mi-au deschis apetitul pentru documentare. Rodica a ghicit chiar unul premiat, care a avut o imagine foarte buna: Pacatoasa Teodora. Aici ai o poza a juriului care a fost asezat de organizatori pe scena ca la cina cea de taina. Pacalici cu ecusoane (premiile de anul acesta aici).
si aici domnul Cristi Puiu (cu mustata!!! n.n.) incearca s-o scoata la capat in engleza
Abonați-vă la:
Postări (Atom)