marți, 12 octombrie 2010
A Gentlemen's Duel
Pentru ca zilele astea se intampla la Bucuresti Anim'est-ul si pentru ca intotdeauna o sa privim inciudati spre capitala din motive evident legate de festivalurile de film de-acolo, ne ma descretim fruntea cu o animatie superba din 2006. Scurt-metrajul american ironizeaza fin traditia duelului european dezgropand rivalitatea franco-engleza intr-un duel de gentilomi care spulbera linistea unei petreceri duminicale cu o confruntare steampunk.. Totul pentru favorul unei demoazele.. Fifi, of course you know, this means war
via cititorSF
duminică, 10 octombrie 2010
Filme indiene de zece. Zece a zecea.
Fiind o zi rara (10. 10. 10) marcam momentul printr-o postare la fel de rara. Pentru prima (si posibil ultima oara) se va vorbi aici la modul serios despre 'filme cu indieni'. Nu indieni cherokee. Hindieni de pe Gange. Un cititor (Nicu Mihali) a observat cat de nepregatiti suntem la acest capitol si a fost amabil sa remedieze lacuna prin textul de mai jos. Sa zicem mersi (si sa precizam ca nu ne asumam opiniile exprimate in "guest post" intrucat, repetam, nu suntem in tema). BLACK (2005)
Regia si Scenariu: Sanjay Leela Bhansali
Genul programului: Drama
Distributia: Amitabh Bachchan, Rani Mukherjee
Durata: 122 min.
Limba vorbita: indiana/engleza
Vă supun atenţiei o peliculă care poate deveni filmul preferat (pentru mulţi ani) al multora. Atunci când Danny Boyle s-a hotărât să ecranizeze romanul lui Vikas Swarup (tradus şi la noi, nu pentru că ar fi un roman foarte important ci doar ca o strategie de marketing, dat fiind succesul filmului) despre un vagabond din suburbia unui mare oraş indian care câstigă câteva milioane de rupii la un concurs de cultură generală (mă refer, evident, la supraapreciatul Slumdog Millionaire, 2008) şi ştiind că se lucreză pe din două cu o echipă de la Bollywood (toţi actorii fiind recrutaţi de acolo), aşteptam să văd primul film, în care este implicat Bollywood-ul, fără celebrele preludii şi interludii muzicale, devenite marca înregistrată a acestor producţii. Dar Danny Boyle nu a rezistat tentaţiei. DA! FINALUL!
Sanjay Leela Bhansali, un regizor indian cvasi-necunoscut (atât în România cât şi aiurea), se abate de la regulă. Nu sunt un mare fan (nici măcar unul mic) al producţiilor bollywood-iene. Am văzut foarte puţine, dar toate erau întrerupte de acele “videoclipuri muzicale” care te fac să recunoşti un film indian şi în cea mai avansată stare de ebrietate. Sanjay Leela Bhansali ne propune un film în care muzica este folosită ca la Hollywood (nu e acesta neaparat un lucru extraordinar) şi seveşte doar pentru a sublinia anumite momente. Lipsec “videoclipurile”. Total, dacă vă puteţi imagina. Nu pot face rezumatul filmului. Are o acţiune atât de simplă încât şi cel mai schematic şi anemic synopsis poate face vizionarea neinteresantă. Trebuie să fii “virgin” la prima vizionare, fără prea multe recomandări şi faze povestite de prieteni. Ca să fie o surpriză. Cum a fost pentru mine.
Nu e un film excepţional, nici macar unul FOARTE bun. Unicul scop şi unica preocupare a regizorului pare a fi acela de a stoarce, cu orice preţ şi cu orice mijloace, o lacrimă de la spectatori. Pentru aceasta se foloseşte de o paletă întreagă de clişee, încât, îl suspectezi, chiar, de o vagă pretenţie de exhaustivitate. Parcă prea vrea să le folosească pe toate. De la discursul final (ca element invariabil al unei anumite categorii de filme) la toastul lacrimogen şi care rezolvă tensiuni familiale majore etc., toate asezonate cu sentinţe pseudo-sapienţiale forrestgump-iene: “Viaţa e ca o îngheţată. Bucură-te de ea înainte să se topească” (remarcaţi uzitarea aceleiaşi categorii de produse alimentare pentru a descrie viaţa: dulciurile). Un film nu siropos ci înbibat (până la saturaţie) în sirop. Un film ca o savarină proaspătă. Pentru unii (femei în mod special şi nu vreau să jignesc, doar constat) acest lucru poate reprezenta o reală delectare cinematică. Pentru mine, a fost marele minus al filmului (poate singurul).
Şi totuşi, Black este o drama terifiantă (pe alocuri) despre putere, voinţă, cunoaştere, lumină şi întuneric. Despre posibil şi imposibil, despre fericirea de a-ţi dedica viaţa altcuiva. Regizorul ne propune nişte personaje memorabile (după mine, punctul forte al filmului). Povestea gravitează în jurul unei fete, Rani Mukherjee (Michelle McNally), care se naşte oarbă, surdă şi mută cu mers de Charlot şi mişcări de păpuşă mecanică defectă, care provine dintr-o familie înstărită anglo-indiană creştină (în antreul casei, în locul unui tablou uriaş al lui Ganesha ne e dat să vedem, stupefiaţi, o autentică icoană bizantină a Fecioarei Maria). Şi în jurul profesorului/psihiatru (Debraj Sahai) care se leagă (pe viaţă), dintr-un soi de ambiţie christică (nu poate fi vorba de o simplă curiozitate profesională), să transforme un suflet rătăcit, inconştient, într-un om cu conduită şi ţinută normală, cu conştiinţa supremului dar pe care l-a primit: VIAŢA. Da! Pesonajul interpretat de Amitabh Bachchan este o figură christică, un Hristos mai puţin convenţional, aiurit, care nu respectă deloc preceptele sociale, ghidat de o etică înţeleasă doar de el.
Puterea filmului rezidă, în primul rând, în interpretarea aproape perfectă a rolului principal feminin. McNally face un rol care îţi taie respiraţia, la propriu. Nu credeam că o actriţă de Bollywood poate fi capabilă de o asemenea prestaţie. Iată marea surpriză a filmului. Black este adaptarea liberă a cărţii autobiografice a Hellen-ei Keller intitulată The Story Of My Life, publicată pentru prima dată în 1903. Biografia neoficială a scriitoarei în cheie Bollywood-iană. Este deţinătorul a unui număr impresionant de premii obţinute în diferite festivaluri. Câştigătorul a 11 premii Filmfare Awards, un fel de Oscar indian, stabilind astfel un record. Este depăşit doar de Dilwale Dulhania Le Jayenge , r: Aditya Chopra, 1995 şi Devdas al aceluiaşi Sanjay Leela Bhansali, 2002, fiecare cu câte 10 premii.
Dacă vreţi să vedeţi acest "Titanic" indian, asiguraţi-vă că aveţi la îndemână câteva pachete de batistuţe. Pentru că, repet: unicul scop şi unica preocupare a regizorului pare a fi acela de a stoarce, cu orice preţ şi cu orice mijloace, o lacrimă de la spectatori. Ii reuşeste. Black se recomandă de la sine ca un film de vizionat într-o după-amiază liniştită de duminică, dar la care, cu siguranţă, te vei gândi luni dimineaţa în drum spre serviciu.
Nicu "Badea" Mihali
sâmbătă, 9 octombrie 2010
Gasiti deosebirile dintre cele doua imagini!
Dintre clasicul afis Jaws (Steven Spielberg, 1975)
si posterul Pirahna 3D (2010)
Or it's just me?Trailerul zilei: The Warrior's Way
Regizat de coreanul Sngmoo Lee, Calea Razboinicului conduce un asasin fugit de-acasa tocmai in tinuturile dure ale vestului salbatic, intr-un orasel plasat strategic in mijlocul desertului. Acolo va intalni o seama de figuri familiare noua (Kate Bosworth sau Geoffrey Rush) a caror viata insa le-o va periclita prin simplul fapt ca e vanat de o armata de ninja. Vorbim asadar de aventura fantastica asiatic-americana cu un star de la soare-rasare - Dong-gun Jang - si produsa de Barrie Osborne (LOTR). Aspectul iti ia rasuflarea.. sper sa nu fie un fiasco ca si Ninja Assassin-ul fratilor Wachowski.
vineri, 8 octombrie 2010
Bunuel e (inca) bun
Apropierea aniversarii a doi ani de blog e pretextul perfect sa incepem o noua serie: 2 in 1. Primul articol este dedicat regizorului Luis Bunuel, un nume pe care l-am neglijat in mod nejustificat pana acum.Am vazut recent doua din filmele sale inrudite ca tema (greutatea de a recunoaste calea credintei adevarate si de a o urma, indiferent de consecinte), ambele filmate in Mexic, unde se autoexilase din cauza regimului fascist din Spania natala.
1. Simon del desierto (1965). Povestea unui pustnic (Claudio Brook) care vietuieste in rugaciune pe un stalp in mijlocul desertului. Dupa 6 ani, 6 luni si 6 zile coboara doar pentru a se instala...pe alt stalp. Mananca doar ca sa nu moara. Simon e orgolios in sacrificiul sau, dar il salveaza inocenta (pana la un punct). Nu accepta "preotia" - se considera nedemn pentru asemenea distinctie. Tot ce vrea Simon Stalpnicul e sa-si duca singur razboiul cu "vrasmasul". Un razboi teribil. Cu cat e mai mare indarjirea ascetului in rugaciune, cu atat cresc eforturile lui Satan (irezistibila Silvia Pinal) de a-l ispiti.
Bunuel intelege miza acestei inclestari si in acelasi timp se amuza pe seama ei. Ca atunci cand Simon vindeca miraculos un ciung, iar primul gest pe care norocosul il face cu mana cea noua e sa-si plesneasca baiatul. "Hai sa vedem pe cine mai binecuvantez eu azi" zice Simon in zilele cand e binedispus, gata sa blagosloveasca chiar si o capra, dar nu-i arunca un cuvant bun mamei "invizibile" care si-a asternut restul vietii la picioarele fiului. In zilele cand e prost dispus se autoflageleaza: "de azi voi sta numai intr-un picior". Maximul de haz si de ironii la adresa bisericii e atins in scena cu preotul locuit de demoni. Schimbul de blasfemii si "contra-blasfemii" dintre posedat si ceilalti "frati" e antologic. Chiar daca aparent ridiculizeaza ritualurile bisericesti, Bunuel nu face un deserviciu credintei. Din contra. Eu insa as face un deserviciu filmului daca v-as dezvalui finalul bulversant (de actual). O parabola simpatica de 45 de minute.
2. Lungmetraj de durata normala, Nazarin (1959) are in centru un alt campion al credintei. Parintele Nazario (Francisco Rabal) este un preot cu vocatia martiriului, fara sa faca atata caz din asta (cum face Simon). Bunatatea lui este exceptionala (nimic exceptional in faptul ca lumea profita de ea). E un yesmen convins care nu poate refuza cererea aproapelui. Isi da literalmente camasa de pe el. Nazarin traieste in spiritul crestinismului si prin asta intra in contradictie cu regulile bisericii, devenind un soi de proscris. La fel ca Isus.Paralele cu viata lui Hristos sunt evidente. Nazario face slujbe fara sa primeasca bani, ajuta o prostituata, ia pozitie fata de nedreptatile din jur, ajuta leprosii, este chemat la capataiul unui copil muribund, urmat de doua femei (Rita Macedo si Marga Lopez/Maria Magdalena?), arestat intr-o gradina (Ghetsimani?) si aruncat in inchisoare. Aici este agresat si umilit de un coleg de celula (talharul cel rau) si este protejat de altul (talharul cel bun).
Ce face aici Bunuel e mai mult decat plasarea pildelor hristice in timpuri (oarecum) moderne. E plasarea unei intrebari cruciale: daca Isus ar trai astazi l-am recunoaste mai usor sau l-am prigoni /si rastigni la fel ca acum doua milenii? Este unul din motivele pentru care Bunuel a primit laude chiar si de la Papa, in ciuda ateismului declarat al autorului si a meciurilor sale neintrerupte cu Biserica Catolica. Probabil una din putinele ocazii cand Vaticanul a cazut de acord cu Cannes-ul (a castigat premiul international). Da-i o sansa lui Nazarin, macar pentru curiozitatea de a vedea cine a luat premiu la Cannes cu fix 50 de ani inainte de Un Prophete.Invitatie la Nunta
miercuri, 6 octombrie 2010
Stone devorandu-si fiii
WALL STREET: MONEY NEVER SLEEPS (2010)
rating: Brainwash cu indulgenta
Finanţele nu intră în aria mea de expertiză, aşa că am sunat un specialist să ne explice filmul. Iata stenograma:"Ascultă tati, originalul din 1987 a inspirat mulţi oameni de afaceri, inclusiv pe subsemnatul. Gordon Gekko (Michael Douglas) e un guru al speculaţiilor pe bursă şi real estate. Tipul făcea din vorbe cîteva sute de investitori deodată. Lăcomia este bună, le zicea. Exact pe asta ne-am bazat noi la FNI. Şi a fost bună pînă a dat peste un golănaş mic, un broker de bursă tînăr şi mai lacom (Charlie Sheen). Gekko îl ia sub aripa lui, cum a făcut Obi-Wan Kenobi cu Skywalker şi, drept răsplată, golănaşul îl băgă la pîrnaie pentru fraudă. Emotionanta intalnirea (mai ales in scena de la spital) dintre tatal -Martin Sheen si fiul, Charlie.
Opt ani mai tîrziu, un Gekko îmbătrînit iese pe poarta închisorii, unde nu-l aştepta nimeni. Nici familie, nici sute de ziarişti ca pe mine. Deci, scumpu’ lu’ tata, aşa începe Wall Street: Banii trebuie să circule. Acum ex-mogulul Gekko e schimbat şi spăşit. Lăcomia nu i se mai pare bună. "E legala si e peste tot". Vede în ea cauza apocalipsei economice (suntem în 2008) pe care o prezice exact. Cunoastem, la închisoare ai mult timp de analiza si gîndire. "Mama tuturor relelor e speculatia". Cu asta nu sunt 100 % de acord.
Bătrînelu’ a realizat că timpul reprezintă cel mai valoros asset al omului, nu banii. Vrea să se împace cu fiica lui, Winnie (Carey Mulligan) - aceeasi fiica trebuia sa-l intretina la iesirea din inchisoare. Dar gigelu cu care e combinată e, surpriză, tot un golănaş de Wall Street (Shia LaBoeuf). Iar un "pescar miroase alt pescar de la o poştă", dacă înţelegi unde bat. Bine, banditule, de aici te-ai prins şi tu că povestea se repetă. Cam astea. Hai, te pup!".
Si acum parerea mea. Distinsul Oliver Stone se lungeste prea mult si rateaza finalul de dragul "fiilor" pe care i-a creat, astfel devorandu-i (asemeni lui Saturn din tabloul de Goya care apare in biroul "raului" interpretat binisor de Josh Brolin). Dealtfel e singurul sau sequel. Nu e si singurul in care joaca (a mai figurat ca agent de bursa, soldat macedonean in Alexandru, maior in Platoon s.a.). Intr-un fel, filmul are rol educativ, explicand cauzele recesiunii. Nu stiu insa daca te alegi si cu altceva in afara de cativa termeni de business (bubble, tulipomania, hazard moral) si combinatii financiare.Dupa succesul primului Wall Street (inspirat din viata tatalui sau, agent de bursa), ca intentie un fel de Godfather in lumea financiara, Stone a vrut sa faca si Godfather II ( M. Douglas e Brando, iar Al Pacino e Charlie Sheen respectiv LaBoeuf). Nu intamplator in sequel apare Eli Wallach (Don Altobello din Godfather III). Cunoscut pentru "method-acting"-ul sau, unul dintre putinii parteneri in viata ai lui Clark Gable, la cei 95 de ani (!) Wallach joaca memorabil rolul unui mahar senil si cvasi-mumificat care, cand participa la tot felul de mese rotunde la nivel inalt, aminteste automat de consiliile mafiote. El e unul dintre putinii supravietuitori ai cutremurului de pe Wall Street, in timp ce se prabusesc toate cladirile somptuoase (asupra carora Stone insista neinspirat) din jur. Eli e simbolul (prea evident al) lumii lacome si urate a capitalului care ne conduce dintr-un scaun cu rotile.
joi, 30 septembrie 2010
"Fan made" la modul profesionist
Pe 31 octombrie, de Halloween, urmeaza sa se lanseze primul serial cu subiectul "mortii vii" - The Walking Dead. Ok, in alte imprejurari as fi ignorat chestia asta numai ca sunt niste lucruri demne de stiut: sursa lui de inspiratie va fi o nuvela grafica exceptionala creata de Robert Kirkman in 2003 iar serialul e dezvoltat de nimeni altul decat Frank Darabont (regie, scenariu si ce se mai cere) adica de cel ce detine primul loc in imdb cu Shawshank Redemption. Insa nu asta e senzational.
Senzational mi se pare nivelul de implicare al unui fan. Daniel Kanemoto a preluat artwork-ul din nuvela grafica si l-a animat foarte misto creand un "opening title" profesionist pentru serialul apocaliptic ce urmeaza sa ne invadeze torrentii.. Verificati-l mai jos.
THE WALKING DEAD "Opening Titles" from Daniel Kanemoto on Vimeo.
Ps: trailer pentru serial gasiti aici.
Am minute
Pe cat de des aud expresia asta, pe atat e de falsa. Pentru ca am minute de vorbit cu prietenii la telefon, dar nu am minutele sa-i si intalnesc in persoana. Am zeci de minute de chat-uit pe mess sau de citit bancuri online, dar nu am minute sa citesc o carte. Am multe minute de stat la volan, dar nu am cateva secunde pentru a incetini inainte de trecerea de pietoni pe unde parinti cu carucioare incearca sa ajunga (intregi) in parc. Am zeci de minute pentru impins carucioare in viteza prin supermarketuri, dar nu am minute sa privesc cerul. Am sute de minute de lancezit pe canapea in fata tembelizorului, dar nu am macar un minut sa ma privesc pe mine in fata. Am mii de minute de vizionat pe repeat sezoane din Seinfeld sau Dexter, dar nu am 90 de minute pentru un film european sau romanesc (Politist, Adjectiv, Marti, dupa Craciun, ca sa nu zic Aurora).
Pentru ca nu-mi permit sa ma plictisesc.
Am minute in care ma gandesc sa schimb tara de resedinta, dar nu am minute sa schimb ceva in jurul meu. Am minute sa joc poker online, dar nu am cateva minute sa ma joc cu copilul meu. In ciuda reclamelor, incep sa cred ca “mai multe minute” inseamna mai putin timp. De fapt, tu nu mai ai minute - sa spui o vorba buna, sa vezi un film bun, sa visezi cu ochii deschisi. Nici ca se putea un moment mai potrivit pentru tema Simultan-ului din acest an: Past Continuous. Future Perfect. Editia a sasea a festivalului timisorean incepe de azi si tine pana poimaine. Peste 100 de lucrari video vor fi proiectate la Teatrul Maghiar. Performance-urile audiovizuale se aud dumnezeieste la Sinagoga din Cetate (1 si 2 octombrie). Desigur, daca ai minute...
miercuri, 29 septembrie 2010
Waisted Time
rating: Eroare
Coincidenta sau nu, am vazut si eu aseara un film asiatic. E vorba tot de o iubire "anormala", de data asta intre persoane de sex opus. Ea (Ji-Yeon Park) e atat de geloasa pe El (Jung-Woo Ha) incat vrea sa faca o operatie estetica radicala (isi schimba fata), numai ca sa-i astampere lui pofta de variatie (barbatii astia!). Pana aici nimic senzational (ProTv-ul are o emisiune saptamanala de creat femei artificiale), doar ca Ea nu-i spune si lui planul. Dupa ce il face sa se reindragosteasca de noua Ea, are alte crize de gelozie din cauza primei lui prietene (adica tot Ea). Daca n-ati inteles nimic pana aici, va dati seama prin ce trece sarmanul barbat. Situatiile sunt idioate, personajele si mai idioate (sau poate m-am dezobisnuit cu reactiile exagerate din filmele asiatice). Totul pare confectionat, taiat, decupat si umplut cu acid hialuronic ca sa iasa parabola, fabula, sau ce-a avut regizorul (Kim Ki-Duk) in cap. Tot filmul am crezut ca e o reclama la metodele de infrumusetare prin bisturiu. In final, mi-am dat seama ca de fapt era invers (ceva de genu: "Iti schimbi fata, iti pierzi viata"). Mai bine facea un clip de 30 de secunde pe tema asta si nu pierdeam aiurea 90 de minute din viata (timp in care puteam sa vad 4 (patru!!!) episoade din The Big Bang Theory).Sincer, nu mi-a venit sa cred ca e mana omului care a facut bijuteria Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (adica Primavara Vara Toamna Iarna si...Primavara). Dar am verificat de mai multe ori: e acelasi Kim Ki-Duk. Time e la distanta astronomica de filmul cu titlu-fluviu din 2003. Luati aminte: laudele cu care incepe trailerul de mai jos sunt adevarate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)