vineri, 13 august 2010
Centurion (2010)
Cu un buget de 10 ori mai mic decat se obisnuieste la asemenea productii Neil Marshall realizeaza un thriller istoric antrenant, filmand in zonele inzapezite din muntii Scotiei o distributie de actori europeni intre care se disting cel mai bine Michael Fassbender si Olga Kurylenko. Regizorul mi-era familiar de la precedentele filme, claustrofobicul survival horror The Descent, cu echipa de speologi captiva intr-o pestera prin care dadeau tarcoale niste fiinte carnivore si thrillerul apocaliptic Doomsday, intens, dramatic si plin de gore, setat intr-o Scotie ravasita de un virus ucigas si trimisa in haos si anarhie. Centurion se desfasoara in aceeasi Scotie si e tot atat de dramatic si violent, dar cu un scop precis. In primul rand epoca romana, caci anul 117 EN era teribil sa-l petreci la frontiera "civilizatiei" si apoi e vorba de povestea vestitei Legiuni a IX-a, a carei soarta inca e un mister pentru istorici, intrucat a disparut fara urma din analele romanilor, cel mai probabil masacrata de barbari.
Neil Marshall speculeaza aceasta directie, a macelului Legiunii de catre picti, razboinici din nordul Scotiei, din regiunea numita Caledonia. Stilul narativ e simplist si direct, avem obisnuitul erou (Fassbender) care cade prizonier in urma unui atac al pictilor si apoi evadeaza doar pentru a se reuni cu Legiunea trimisa pentru "pacificare" lor definitiva. Reamintim, asta se petrece in 117 EN, in perioada de maxima expansiune a Imperiului Roman si inainte de construirea zidului lui Hadrian in Britania. Deci romanii luptau pe niste coclauri impadurite impotriva unor triburi de guerilla care opuneau o ultima rezistenta in calea navalitorului. Cele doua tabere sunt insa confuz expuse, nevoia de dramatism al povestii impunand afisarea romanilor drept buni (ei fiind trupe invadatoare) si a pictilor drept salbatici si cruzi (acestia fiind un fel de daci mai vopsiti). Cum era de asteptat apare inerenta tradare si legiunea pica intr-o ambuscada din care scapa doar o mana de soldati, condusi de Dias (Fassbender) iar generalul Virilus (trebuie spus ca toate numele romane sunt pe aceeasi linie: Maximus, Macros) cade in mainile pictilor si a teribilului duo ce-i conduce: Gorlacon si Etain, lupoaica. Jucata de o Olga Kurylenko muta, intolita in blanuri care-i ascund formele cunoscute din Quantum of Solace si inarmata cu o lance, Etain e imaginea femeii razboinice absolute, o veritabila amazoana in blana de lup, rece, cruda si razbunatoare -avea si de ce, romanii o violasera, ii ucisesera familia si ii taiasera limba.
Grafic filmul arata foarte bine. Filmat prin padurile si muntii Scotiei, prin ceturi sau pe creste de zapada, filmul aduce o atmosfera reala de salbaticie si sustine ideea de lupta pentru supravietuire. In definitiv e vorba de cativa soldati supravietuitori si un trib de razboinici care-i vaneaza. Personajele sunt diverse, avem romani, greci, arabi (usor sa-ti dai seama care vor fi sacrificati) iar cei doi antagonisti sunt echilibrati ca forta. Ziceam cat de fantastic e personajul Etain, ei bine nici Dias nu-i mai prejos. Cu sange de gladiator si nume de centurion plus un trup de fibra parca sculptat la sala, germanul care vorbeste la perfectie engleza cu romanii si limba picta(!) cu barbarii intra in rol ca-ntr-o manusa simtindu-se extraordinar de bine cand alearga la bustul gol prin zapada. Violenta vizuala ar trebui sa satisfaca si cel mai ahtiat iubitor de gore, oferind de la beregati taiate pana la scena in care Etain descapataneaza un roman cu trei lovituri de barda. Centurion e facut sa inspire un pic de groaza fata de lumea "civilizata" oferita de pax romana acum 2000 de ani. E comparabil cu King Arthur din 2004, cu o actiune decenta si prestatii actoricesti misto dar nefiind la fel de epic ca si Gladiatorul. Totusi, nu ti-ai dori sa vezi un film in care se vorbeste cu "You escaped the clutches of Gorlacon" si apoi cu "When will they learn not to f*** with the Ninth [Legion]?".
In concluzie, Centurion e filmul in care multi oameni primesc headshot cu sageti, in care armurile si armele par facute din otel inoxidabil, in care se vorbeste de vrajitoare dar lipsesc vrajile, in care cel putin doua personaje ies din scena total aiurea: negrul lasat in gura lupilor dar pe care il astepti pana la final sa apara strigand: Ha, credeati ca m-au manact lupii?! si Gorlacon, seful pictilor, care macar din bun simt trebuia aratat (in)jurand ceva.. Sunt un pic carcotas, recunosc, dar filmul putea fi mai bun cu toate ca si in forma actuala livreaza suficient 'entartainment' si te tine curios pana la final, un final complet ilogic din perspectiva tipului care alearga spre garnizoana romana uitand ca n-are pe el uniforma... patesti.
miercuri, 11 august 2010
Iron Man
Simteam de mult ca noua ca natie ne lipseste un “ceva” esential. Nu stiam exact ce, pina ce am vazut capodoperele polonezului Andrzej Wajda: Omul de Marmura (1976) si Omul de Fier(1981). In momentele tragice (si polonezii au avut cu duiumul) un popor isi gaseste forta in unitate si demnitate.
Omul de Marmura surprinde deceptia unui idealist naiv si lupta sa aproape neintrerupta pentru pastrarea verticalitatii. Birkut (Jerzy Radziwilowicz) este muncitor-erou, intr-o perioada in care stahanovismul era aproape 100% religie. Zidarul-voluntar ajunge "statuie-vie" si apoi este repede daramat de regim, cind da primele semne de constinta.
Douazeci de ani mai tarziu, Agnieszka (superba Krystyna Janda), curajoasa studenta la film, vrea sa-si faca lucrarea de diploma despre viata acestui erou cazut. Ii reconstituie "cresterea si decaderea" din pseudo-filmulete de arhiva (intre care cele mai remarcabile scene sunt cele din timpul recordului la zidit caramizi, care mi-au amintit, nu stiu de ce, de absurdul concurs de infulecat-viteza din Taxidermia). Simultan cu construirea orasului-nou (Novy Huta) observam construirea Omului Nou, de tip stalinist. Sau, mai bine, deconstruirea lui.
Film in film in film, Omul de Marmura e 100% postmodern, lucru remarcabil pentru anii '70 (ca sa nu mai zic ca Wajda avea scenariul din 1962, dar nu l-a putut produce decat intr-un scurt moment de deschidere a regimului). Dealtfel, in film, vorbeste deschis despre cenzura, filmul fiind in scurta vreme interzis, ceea ce nu e deloc surprinzator. Surprinzator e faptul ca, in primul rand, a reusit sa apara.
Omul de Fier (facut la "comanda" grevistilor din Gdansk) consemneaza pe viu nasterea primului sindicat liber din lumea comunista, “Solidarnosc” (Solidaritatea), care pina la urma a si provocat colapsul colosului rosu. In film apar multe scene reale din timpul grevelor de la Gdansk. Eroul fictiv, Maciej Tomczyk (Jerzy Radziwilowicz), “omul care a inceput revolta” este construit dupa Lech Walesa, fondatorul Solidaritatii. El e Omul de Fier (Walesa apare si in film; la Cannes circula bancul ca Walesa va lua si premiul pentru rol secundar).
Modul revolutionar in care a imbinat documentarul, cine-verite-ul, cu arta cinematica i-a adus lui Wajda un Palme d’Or. A contat desigur si curajul regizorului de a infrunta cenzura. Dealtfel, este una din rarele ocazii cind un film a influentat amploarea evenimentelor pe care le relata. Ambele filme sunt grele (la propriu si figurat). Persoanele neantrenate cu filmul de arta se vor simti ca dupa o zi de carat fier/marmura, dar senzatia de implinire de dupa vizionare e rarissima. Am realizat ca nu te poti chema cinefil daca nu ai vazut astea doua filme monumentale. Cand au rulat ultimele scene din Omul de Fier mi s-a facut pielea de gaina (Balada lui Janek Wisniewski). Vroiam si eu sa pornesc, atunci, pe loc, o revolutie. Sau mai multe.
In esenta, ambele pelicule vorbesc despre refuzul de a face compromisuri si pretul pe care trebuie sa-l platesti pentru asta. In Romania socialista, n-am avut prea multi eroi ca Birkut/Tomczyk/Walesa, care sa mearga pana la capat. “Capul plecat” prea multa vreme strimba coloana vertebrala. E cauza pentru care astazi, noi, romanii, suntem atat de dezbinati, individualisti si meschini. Nimic nu ne mai poate uni intr-un front comun (in afara de vreun meci de fotbal, eventual).
Mai sunt si raze de speranta. Cum e gestul recent al regizorului Razvan Georgescu, sustinut si de asociatia Documentor. In calitate de membru in comisia CNC de evaluare a proiectelor de film documentar, timisoreanul a denuntat gravele incalcari ale regulamentului si ale moralei. Poate ca oameni de marmura si de fier se gasesc pana la urma si pe la noi.
marți, 10 august 2010
Fanfan (1993)
Daca sunteti fani al Jeux d'Enfants, asa cum sunt si eu, cred ca veti gusta la fel de bine si jocul din Fanfan, o poveste de dragoste cu dureri de cap in care "stralucesc" doi frumosi actori francezi: Sophie Marceau si Vincent Perez. Realizat in 1993 de Alexandre Jardin, dupa nuvela pe care o scrisese tot el, Fanfan ofera cheia pentru rezolvarea ecuatie dragostei prin eliminarea necunoscutei numite 'sex'. Alexandre (Perez) e un tip cam deceptionat de iubire si blazat - considera ca sexul duce treptat la plafonare odata ce ai cunoscut ceea ce ravneai - aflat intr-o relatie de vreo 5 ani cu o tipa al carei simt al umorului inseamna sa-i faca cadou niste papuci de Sf Valentin. Cu perspectiva casatoriei in fata ochilor tipul se retrage pe o insula la unchiul sau pentru un pic de "reculegere". Ajungand noaptea nimereste in acelasi timp cu verisoara indepartata, Fanfan (Marceau), venita si ea in vizita la matusa ei. Doi tineri frumosi intr-o noapte ploioasa intr-o casa cu un singur pat. Fanfan nu sta mult pe ganduri, fiind genul de fata care papa prajitura imediat ce-o gaseste, dar Alexandre rezista avansurilor, destul de stangaci ce-i drept.
Din acel moment incepe o interesanta joaca du-te-ncolo vino-ncoa in care amandoi se indragostesc doar ca, in vreme ce Fanfan vrea sa consume iubirea imediat, Alexandre ar amana-o la infinit. Chiar isi face o promisiune sa o iubeasca vesnic dar sa nu ii spuna niciodata si in acelasi timp sa-i dea tot timpul dovezi de indiferenta. Pe principiul "esti cea mai buna prietena, esti ca o sora". Frustrant pentru Fanfan. Oricum sunt adorabili in lupta orgolilor, in felul cum cauta fiecare sa-si indeplineasca planul. In esenta amandoi sunt niste tacaniti cu probleme vechi in racordul sentimental - ea devorand barbati iar el cautand iubirea ideala. Dar "dansul" lor e misto prilejuind o gramada de scene amuzante, cum e cea cand servesc cina intr-o casa care nu le apartine si sunt surprinsi de proprietari. Sau cea in care el se muta in apartamentul alaturat si fara stirea ei schimba peretele despartitor cu o oglinda de voyeur. Din nefericire Alexandre trebuie sa mai dea ochii si cu viitoarea nevasta pentru a pune la cale nunta si cum dealtfel e si normal cele doua femei afla una de cealalta cerandu-i sa "aleaga".
Trebuie sa recunosc ca filmul asta mi-a placut si m-a enervat deopotriva, pentru ca daca privelistea a doi oameni indragostiti care-si provoaca intentionat suferinta pentru a dovedi "ceva" e interesanta, ideea in sine imi provoaca nesomn cand o traduc prin filtrul realitatii. Dar totul e bine cand se termina cu bine si daca ma gandesc un pic la coloana sonora si la faptul ca mi s-a oferit o priveliste superba cu sanii goi ai Sophiei Marceau, ei bine, filmul e delicios. Nu mai vorbesc de cat de bine s-au potrivit cei doi actori si de scena fabuloasa de dans "in oglinda" pe care o puteti vedea aici.
Trailer
luni, 9 august 2010
Caravana TIFF la Timisoara
De data asta Fabricat in Timisoara ne-a luat fata la trasul clopotului ce vesteste sosirea caravanei cu filme de la TIFF in orasul de pe Bega.. Preluam insa fara zabava informatia si-o lansam mai departe. Asadar, dragi cinefili care n-ati avut timp, bani sau amandoua ca sa ajungeti la cel mai misto festival de film de pe la noi, stati linistiti ca vin filmele la noi. Cateva. Bineinteles ca nu suntem doar noi timisorenii privilegiati, Caravana a mai oprit inainte si pe la Iasi, Piatra Neamt, Focsani, Bacau, Brasov.
Purtand numele de Operation Kino, camionul cu filme bune intra in cinematograful Studio in 13 august si sta pana in 15, pret de-un weekend dar fara chletuieli pentru buzunarele noastre caci filmele sunt gratuite! Oferta cuprinde:
Vineri – 13 august
18:00 – Caravana Cinematografică (2009) : România, durata: 100 min
20:30 – Antichrist (2009) : Danemarca, durata: 100 min
Sâmbătă – 14 august
14:00 – Paris, je t’aime (Paris, je t’aime – Oraşul iubirii) (2006) : Franţa – Elveţia, durata: 120 min
16:30 – Caravana Cinematografică (2009) : România, durata: 100 min
18:30 – Websitestory (2010) Romania, durata: 82 min
20:30 – Lumea e mare, iar salvarea se ascunde după colţ (2008) : Bulgaria, Germania, Slovenia, Ungaria , durata 105 min
Duminică – 15 august
14:00 – Fetiţa şi Vulpea (2008) : Franţa, durata: 92 min
16:30 – Ponyo (2008) : Japonia, durata 100 min
18:30 – Grbavica (Sarajevo, dragostea mea) (2006) : Austria, Bosnia şi Herţegovina, Germania, Croaţia, durata: 95 min
20:30 – Concertul (2009) : România, Franţa, Italia, Belgia , durata: 119 min
Voi incerca sa vad musai Caravana Cinematografica, al doilea lung-metraj a lui Titus Muntean si primul film romanesc finantat de statul german (ati citit povestea cu finantarile de la CNC-ul nostru) precum si Antichristul lui von Trier -pentru prima data pe ecran mare in Timisoara- un film care presimt ca va soca publicul. E musai sa fiu acolo, sa vad reactiile. Duminica n-as pierde Grbavica si Concertul dar e posibil sa fiu la SzigetFest asa ca.. Ponyo e o animatie de Miyazaki in dulcele stil anime japonez pe care il recomand cu caldura chiar daca inca nu l-am urmarit iar Fetita si Vulpea l-am vazut deja dar nu mai stiu cu ce ocazie, poate festivalul filmului francez. E o comedioara de familie.
Dupa Timisoara urmeaza 18 - 22 August - ALBA IULIA, 20 - 22 August - REŞIŢA si 26 - 29 August - TÂRGU MUREŞ (în cadul Festivalului Peninsula).
duminică, 8 august 2010
Testimonial
In caz ca v-ati intrebat cum de la concursurile nationale de scenarii castiga mai mereu proiectele fara valoare, va explica Razvan Georgescu dupa ce a fost martorul, din interior, a unui nou furt marca CNC.
Regizorul timisorean a fost membru in comisia de selectie a proiectelor de film documentar si dezvaluie printr-o scrisoare deschisa revoltatoarele abateri de la regulile de evaluare si de la cele morale. Diferente suspect de mari intre notele acordate de membrii comisiei, absenta unei justificari a notelor printr-un referat scris si alte incalcari grave ale regulamentului, completeaza un tablou asemanator cu modurile arbitrare in care se acorda mai toate contractele pe bani publici.
Practic, se fura pe fata viitorul unor tineri talentati. Ei sunt inlaturati ca sa castige "cine trebuie sa castige" si sunt obligati sa caute finantare in alta parte. Care finantare e cam pe niciunde in vremurile astea. Sunt curios cate mizerii va mai face directorul CNC, Eugen Serbanescu, pana cineva va lua in sfarsit taurul de coarne si va da cu el de pamant.
Stiu ca jaful nu mai e o noutate in tara asta, dar va rog sa va faceti timp sa cititi toata scrisoarea (lucrurile sunt clare ca lumina zilei). Pentru cititorii mai grabiti, iata cateva pasaje:
Am răspuns pozitiv la solicitarea de a deveni membru în comisia pentru film documentar din dorinţa sinceră de a descoperi şi promova proiecte bune care să facă cinste cinematografiei româneşti. Din păcate, această experienţă îmi lasă un gust amar.
Deşi deciziile comisiilor de film documentar de la sesiunile anterioare au promovat proiecte deseori meritorii, îmi exprim îndoiala serioasă că proiectele care au fost selecţionate astăzi vor continua această bună tradiţie. Este greu de înţeles cum nişte proiecte – în opinia mea, neinspirate – ale unor realizatori fără nici o reuşită notabilă în zona filmului documentar sînt propulsate între cîştigători (un regizor şi producătorul lui chiar cu două proiecte – pe locurile 1 şi 3!) în timp ce proiectele unor cineaşti cunoscuţi, cu o carieră apreciată în zona filmului documentar, sînt poziţionate în clasament departe de locurile fruntaşe.
Deşi deciziile comisiilor de film documentar de la sesiunile anterioare au promovat proiecte deseori meritorii, îmi exprim îndoiala serioasă că proiectele care au fost selecţionate astăzi vor continua această bună tradiţie. Este greu de înţeles cum nişte proiecte – în opinia mea, neinspirate – ale unor realizatori fără nici o reuşită notabilă în zona filmului documentar sînt propulsate între cîştigători (un regizor şi producătorul lui chiar cu două proiecte – pe locurile 1 şi 3!) în timp ce proiectele unor cineaşti cunoscuţi, cu o carieră apreciată în zona filmului documentar, sînt poziţionate în clasament departe de locurile fruntaşe.
Doresc să vă reamintesc observaţiile lui Cristian Mungiu, adresate Ministerului Culturii şi mass-mediei imediat după încheierea concursului din 2008. Din păcate, toate sînt încă extrem de valabile şi în prezent:„Nu există criterii pentru alegerea lectorilor de scenarii. Modalităţile de a evalua competenţa potenţialilor membri lipsesc. Dar chiar şi aşa, dacă cei care îşi asumă această sarcină publică de a citi şi aprecia ar face-o după priceperea lor însă cu perfectă onestitate, rezultatele ar trebui acceptate. Din păcate însă, cei ajunşi în această comisie de lectură reprezintă, în multe cazuri, în mod făţiş interesele celor care i-au trimis. Pot apărea situaţii cînd lectorii sînt supuşi rugăminţilor, presiunilor, intervenţiilor, ameninţărilor şi şantajelor. După aprecierea mea, acesta este aspectul cel mai grav şi inacceptabil al modului în care se desfăşoară în prezent concursul
*
Razvan Georgescu este autor de film documentar (Testimonial a luat filmul Prix Europa in 2008). Neregulile concursurilor CNC nu sunt o noutate, ele fiind acuzate succesiv de Cristian Mungiu (in 2008) si de catre Adina Bradeanu si Florin Iepan (in 2007), membri ai asociatiei Documentor care sustine gestul lui Razvan Georgescu:
"În calitate de reprezentanţi ai comunităţii de profesionişti de film documentar din România, constatăm lipsa de credibilitate şi de justete a modului în care sînt gestionate fondurile publice destinate cinematografiei. Asociatia Documentor solicită suspendarea validării concursului de proiecte cinematografice organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în sesiunea mai 2010 şi înfiinţarea unei comisii independente care să analizeze desfăşurarea concursului şi neregulile semnalate".
vineri, 6 august 2010
Puneti mana pe clasice!
Lasati comedioarele cu adolescenti virgini si filmele de popcorn (sau de nachos) in pace si mai puneti mana pe-un clasic dinala din top 200 imdb sau de prin ghidurile alea cu coperti groase, gen 1001 filme de vazut pan' la moarte, ca nu va imaginati ce pierdeti. In ultima luna cred ca am vazut vreo 10 albe-negre si ma simt ca-n ziua cand am descoperit ciocolata amaruie cu menta si nu ma mai saturam de ea. E ca o dulce dependenta care stii ca nu are cum sa-ti faca rau, ba chiar, mai mult, te va implini.. Iar clasicele au farmecul ala de a fi vechi si faimoase si prin urmare intrate in cultura pop, generand nelipsitele referiri in filmele moderne, in conversatii sau in orice situatii care impun o asemenea referire. Cum sa pricepi pe de-a-ntregul "Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship." fara sa fi vazut Casablanca. Ori "You're good. You're very good" fara Soimul Maltez. Sau "I'll tell you one thing, Fred, darling... I'd marry you for your money in a minute." din Mic dejun la Tiffany's. Sunt replici nemuritoare, intotdeauna proaspete ca niste melodii 'oldies but goldies'.
Febletea mea a fost Audrey Hepburn si am facut tot posibilul sa vad cele mai reusite filme cu dansa. M-a atras felul in care se amestecau in ea si rebeliunea adolescentei si candoarea fetei indragostite si aroganta sofisticata a femeii de societate. Totul cu o gratie neasemuita. Deci afara de Micul Dejun... care e o absolut genial si consacra imaginea sub care o voi identifica pe Audrey in viitor (excentrica, stilata si un pic naiva) cercetati cu deosebita grija Charade, o comedie misterioasa in care ii da replica lui Cary Grant, unul din cei 4 tipi suspect interesati de o suma de bani furata de sotul ei acum decedat "accidental". E amuzant si, totodata, plin de suspans. Sabrina e filmul care mi-a cazut cel mai "cu tronc" poate si din cauza lui Humphrey Bogart care sclipeste in rolul de afacerist abil care incearca sa saboteze aventura fratelui mai playboy cu fiica soferului. Timida si indragostita fetita devine insa o sofisticata d-ra care nu-i atat de usor de indepartat. Ar mai fi Roman Holiday in care e vorba de o frumoasa poveste de dragoste intre o printesa plictisita si un jurnalist pe strazile Romei, Funny Face in care face duet cu Fred Astaire oferind cel mai amuzant film despre moda posibil (o bibliotecara ajuge pe coperta celei mai prestigioase reviste de moda) si My Fair Lady un muzical fabulos de vreo 3 ore avand ca subiect sonoritatea limbii engleze. Am gustat fiecare minut din el si nu degeaba e onorat cu 8 Oscaruri.
Revenind la The Maltese Falcon, recunosc ca l-am vazut doar si doar pentru ca imi placea sonoritatea numelui si pentru ca habar n-aveam ce inseamna un soim maltez. Ei bine, am aflat si am inteles ce inseamna un film noir veritabil, cu Humphrey Bogart in rolul detectivului. Tot ce scoate omul ala pe gura e bun de status pe facebook ("When you're slapped, you'll take it and like it.") Finalul e una din cele mai bine scrise scene. 12 Angry Men e in primele 10 filme pe imdb si are si de ce. E un superb studiu de personaje, cu 12 tipologii diferite inchise intr-o camera, intr-o zi fierbinte, pentru a delibera soarta unui tanar acuzat de crima. Un juriu tipic american care discuta inca o data probele pentru a fi siguri ca nu exista dubiu in acordarea verdictului. O constructie superb structurata, cu inteligenta si subtilitate punand in discutie imperfectiunea unui sistem juridic, asa-zis impartial, dar viciat de prejudecati si stereotipuri.
Alfred Hitchcock are o tolba plina de thrilere si filme noir si odata ce ai gustat misterul primului nu te mai opresti. Psycho e cel mai faimos si e o capodopera dar mie unul imi sunt mai dragi Vertigo si Rear Window, amandoua cu James Stewart. In primul joaca un detectiv suferind de vertij care investigheaza iubita unui amic dezvoltand apoi o obsesie pentru ea iar in al doilea un fotograf imobilizat la pat care incepe sa-si spioneze vecinii de pe fereastra ajungand sa surprinda o crima si transformandu-ne pe toti in detectivi/voyeuri. Notorious ii aduce in capitala Braziliei pe Cary Grant si Ingrid Bergman la vanatoare de ex-nazisti iar Shadow of a doubt e exemplul perfect de film in care unchiul stilat si plin de bani revine in sanul familiei ascunzand un secret oribil - e un criminal sadic - pe care astepti sa-l dezvaluie din clipa-n clipa. Tensiune picurata cu pipeta pana la climaxul final.
Ultimul vazut pana in acest moment e The Night of the Hunter, o capodopera expresionista regizata de Charles Laughton. E singurul sau film, dar si ce film.. O poveste epica despre lupta dintre bine si rau in care Robert Mitchum face un rol senzational interpretandu-l pe sinistrul predicator Harry Powell, un lup in haine de miel, un fals profet ce vorbeste in cuvinte sfinte dar tine brisca in buzunar. Cei doi copii, intruchiparea inocentei, sunt adevaratii eroi ai filmului, luptandu-se sa tina ascunsi 10000$ furati de tatal lor cu pretul vietii. Decoruri uimitoare, contraste superbe si cadre de filmare tributare maestrilor germani m-au 'obligat' sa dau printscreen la cateva faze.
...fotografie, sau cinema :)
Hai ca m-am intins cu scrisul.. e cazul sa inchei. Ideea era ca ma cam plictisisem sa fac cronica la un film prea comercial sau prea underground si daca tot am faza asta cu filmul clasic am zis hai sa profit si sa-i provoc pe cei 180 de cititori abonati la un raspuns tip recomandare: Ce film clasic credeti ca-i musai de vazut si din ce motiv (obiectiv sau subiectiv)?
miercuri, 4 august 2010
Nopti si zile
marți, 3 august 2010
Vara Indiana
luni, 2 august 2010
Le samourai (1967)
Ziceam acum cateva zile ca nu-mi explic cum de ratasem vizionarea filmului care i-a inspirat pe doi stilisti remarcabili (desi fundamental diferiti) sa-si realizeze propriile versiuni ale "samuraiului" - cel estic si cel vestic. In 1989 The Killer al lui John Woo isi construia plotul pe aceeasi idee a asasinului tradat iar in 1999 Jim Jarmush prelua latura meditativ-filozofica din filmul francez suprapunand-o realitatilor Mafiei din State in Ghost Dog: The way of the samurai. Desi vazusem cele doua filme nu remarcasem conexiunea dintre ele fara ajutorul unui mic ghid care sa-mi indrepte ochii spre Samuraiul lui Jean-Pierre Melville. Filmul francez din 1967 e o minunata piesa de cinema minimalist avand pe langa o atmosfera de tacere rau-prevestitoare si un story simplu dar deloc plictisitor precum si un formidabil personaj principal jucat de Alain Delon cu o rezerva studiata si enervant de tensionanta.
Vazand acest film intelegi perfect ce inseamna un lup singuratic caci Jef Costello e un hitman profesionist, calm si detasat, fara atasamente sentimentale (vizibile) si foarte manierat. E un adevarat samurai modern, inflexibil fizic si cu niste ochi glaciali ce picura intensitate in fiecare prim-plan. Dialogurile sunt putine si concise, fara tertipuri de povestitor, prima vorba spusa apare prin minutul 10 iar cea mai mare parte din timp il urmarim pe Jef Costello indeplinindu-si aproape ritualistic planul. Alain Delon e turnat in rol, cu acel impermeabil faimos din filmele cu detectivi, cu palaria aranjata impecabil si gesturile sale demne de un gangster din anii '30. Dupa ce asasineaza un patron de club in biroul sau, Jef Costello e cules de politie la o razie si dus la sectie. Calmul sau e perfect jucat iar cele 2 alibiuri prefabricate sunt beton. Eliberat in mod suspect dupa ce martorii il "omit" la identificare Jef e tradat de angajatori si ranit. Acum e un 'ronin' ce trebuie sa scape atat din vizorul sefului politiei, care-l considera principal suspect, cat si de spionajul fostilor 'stapani' incercand sa afle totodata cine sunt aceia.
Le Samourai e in esenta un film despre singuratate. Acest lucru e vizibil in caracterul introvertit al personajului, in decorul decrepit al camerei sale de hotel, in paralela subtil trasa de regizor intre Jef si pasarea pe care o tine in colivie intr-o stare jalnica, facandu-te sa te gandesti ca e chiar sufletul sau care se zbate nebun in momentul cand el pleaca sa-si intalneasca soarta. Exista numeroase scene demne de stop si derulat pentru ca sunt perfect construite. Eu unul am fost fascinat de stilul in care fura masini, intrand in cele descuiate si scotandu-si legatura de chei pentru a incerca tacticos fiecare cheie pana una se potrivea. Era aproape masinal, cu ochii scanand perimetrul, aproape imobil si incercand sa se piarda in decor. Aceasta grija e prezenta in fiecare din activitatile sale, cand se imbraca, cand merge pe strada, cand isi indeplineste misiunea.. totul e ca un ritual. Un om singur dedicat intrutotul 'artei' crimei. E imposibil sa nu-l placi.. sau sa-l compatimesti. Iar felul in care ne este adus in fata ochilor e pur si simplu perfect (o zic alti regizori nu numai eu).
duminică, 1 august 2010
Brand. Russell Brand
GET HIM TO THE GREEK
rating: BrainwashUnora le plac nachos (chipsurile de la Cinema City). Atat de mult incat suspectez ca iesirea la film e doar un pretext ca sa ajunga la snack. Altfel nu-mi explic de ce cativa spectatori (i-am vazut cu ochii mei) ies dupa vizionare cu tavitele de crantanele aproape intacte. Am intalnit si eu un adorator al cultului Tex-Mexican, cunoscut in gasca lui chiar sub porecla de Nachos pentru pasiunea cu care devoreaza atat chipsurile din porumb cat si filmele (dar despre povestea lui Nachos-omul vorbim pe larg, cu alta ocazie).
O alta necunoscuta este algoritmul dupa care se impart portiile: in „meniu mare” si „mediu”. In absenta portiei mici, cum poti stabili portia medie de nachos? I-am explicat domnisoarei de la bar ca aceasta clasificare ridica mici probleme de logica, dar n-a parut impresionata de obiectia mea.
La fel si cu comedia Get Him to the Greek (Adu-l pe scena). A fost mai mult o portie medie de ris decit mare. In niciun caz mica. Aldous Snow (Russell Brand) e un solist britanic autodistructiv, cunoscut mai putin pentru muzica decit pentru scandaluri (gen Pete Doherty). Ultimul sau album, African Child, e considerat „al treilea dezastru pentru Africa, dupa foamete si razboaie”.Comicul Jonah Hill (Superbad) este „nataraul afabil” trimis sa escorteze rockstarul la concertul aniversar de la sala Greek din L.A si sa-i tempereze excesele. Bineinteles ca „nataraului afabil” incepe sa-i placa viata de groupie (sex, drugs & rock’n roll) si ajunge sa se desparta de iubita, asistenta Daphne (Peggy din Mad Men). Noroc cu Aldous care le salveaza relatia cu un menage a trois.
Aldous insa nu e capabil sa se salveze din viata lui usuratica de narcoman narcisist si nimfoman, complexat de absenta unui tata boem si singur pe lume "in afara de o mama idioata" (spune asta in timp ce un os ii iese prin brat). Asa cum a fost si viata reala a scandalagiului si scandalosului Russell Brand inainte sa devina logodnicul „pocait” al lui Katy Perry. In show-ul sau de stand-up comedy, Scandalous, preciza: "Se spune despre mine ca as regula orice. E exagerat. As regula orice intre 18 ani si moarte. Atentie, sunt foarte scrupulos cu aceasta regula. Nu veniti la mine cu o decedata bine machiata ca nu bag botu". Pardon his french.
Get Him to the Greek pune reflectorul pe doi comici (Brand si Hill) si un regizor/scenarist in ascensiune (Nicholas Stoller). Dar revelatia absoluta este Puff Daddy in rolul-manusa de patron de casa de discuri, care ne livreaza o teorie interesanta despre "mindfucking" (manipularea celorlalti in interesul tau) si, probabil, cele mai memorabile replici. Haioase si cameo-urile lui Pink, Lars Ulrich (Enter Sandman!) si mesterul cu teleportarea din Star Trek in rolul tatalui.
Momentele muzicale (piese despre asshole si sifilis) sunt foarte plauzibile in contextul muzicii actuale de plastic. La coloana sonora a contribit insusi Russell Brand cu cateva lucrari inubliabile: "Yeah, Yeah, Oi, Oi", "The Clap" si inegalabilul "Furry Walls". Aerul general de batjocura si ironia bine camuflata sub un strat murdar de superficialitate aminteste de Bruno (sau ce ar fi facut Sascha Baron daca ar fi descins cu personajele sale abjecte in industria muzicala). Sau Hangover meets industria muzicala.
Get him to the Greek e ca o electrocardiograma, cu multe suisuri si coborisuri. Are secvente energizant de amuzante, ca niste "injectii cu adrenalina" (scena respectiva e un dublu-omagiu lui Pulp Fiction si Kubrick) si „burti” plictisitoare si cliseice. E ca o portie medie de nachos, care-si merita cascavalul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)