sâmbătă, 6 februarie 2016

Enter the Void / Only God Forgives

BACK TO BACK


                                                                            O.G.F.
  E.T.V.

Ce întâmplare fericită (deși nu întâmplătoare) să găsesc în 'meniul zilei' la MUBI, Enter the Void (2009) și Only God Forgives (2013), back to back. Doi regizori 'mavericks', Nicolas Winding Refn și Gaspar Noe se complimentează reciproc prin mulțumiri pe genericele ultimelor lor filme, Only God Forgives, respectiv Love 3D.

Ce au cei doi în comun în afară de neoane, cojones, dansuri lascive în club, modul de utilizare a soundtrack-ului, cadrele tripy, halucinogene, picturale, viscerale, violență hiperstilizată, narcisism și un bromance de durată (după cum puteți vedea în discuția asta de 28 de minute)?

Scriam tot aici în 2010 despre Enter the Void că 'm-a luat asa un "high" in timpul vizionarii, incat fara sa consum nimic halucingen am inceput sa compun haiku-uri (actiunea se intampla in orasul luminilor din neon, Tokio). Iata doua, care pot cuprinde esenta Enter the Void, asa cum l-am vazut eu:
Death is the ultimate "trip"
of a poor brother that could not RIP

You'll see life different after this
journey of a boy who adores his sis'

Enter the Void nu e un film pe care sa-l pui in cuvinte, sa-l definesti, dezlegi, atotcuprinzi in cateva fraze sau o pagina de vorbe destepte. E prea senzorial ca sa-l rezum si explic cuiva. Prea mistic si, totodata, prea explicit. E un film care trece fraudulos granita experimentala in materie de tehnica de filmare si imagistica insa care abordeaza una dintre cele mai obisnuite teme si intrebari existentiale: ce facem dupa moarte? De aceea, prima sugestie ar fi ca sa fie vazut pe cont propriu. Daca nu va ajunge intr-un cinematograf din apropierea voastra singura solutie e sa cautati cea mai intunecoasa camera, cel mai dimensionat ecran TV si apoi sa va intindeti relaxati si sa zburati. "Sit back and enjoy the ride..." Nu stiu daca Gaspar Noe e un pervers lucid care gaseste placere in a-si tortura publicul in cele mai neasteptate feluri ori un cineast care-si doreste cu orice pret sa faca lucrurile pe dos - si, nu oricum, ci intr-un mod artistic inconfundabil - dar stiu un lucru: tipul e printre cei mai originali realizatori de film. Enter the Void e, probabil, cea mai matura realizare a sa dar in acelasi timp, cum singur recunoaste, e construit pe seama unor personaje teribil de imature si isi datoreaza conceptia unei la fel de ilare "cautari" personale: decorporalizarea sau experimentare starii de "plutire a spiritului", scria Richie la câteva zile după mine (cronica întreagă, aici).

Refn declama plin de încredere (sau poate auto-încurajator) că dacă jumate din spectatori îi iubesc filmul, iar jumate îl urăsc, atunci știe că a făcut un film mare. Exact ce s-a întâmplat la Cannes în 2013. Am avut prilejul să fiu în sala aia enormă, în cel mai bun rând, la prima proiecție oficială (cronica aici). Only God Forgives avea un scenariu, cum zicea Andrei Cretzulescu, chiar atunci la Cannes, care încăpea pe un bilet de tramvai. La sfârșit, n-am știut ce m-a lovit, cum am și scris în 2013. "Multi nu au stiut ce sa creada. E un film care trebuie digerat si, in functie de stomac, revazut." 

Deci, da, două filme de revăzut de la doi regizori care 'fac dragoste cu publicul' în diverse feluri, mai mult sau mai puțin plăcute. Tot pe MUBI mai găsiți, numai azi, legendarele (și încă proaspetele) A bout the souffle și La dolce vita, iar Filmul Zilei e ("de râs, de plâns, de balegă de mânz: umanitatea") - A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence (de Roy Andersson).
 
"Doamnelor, inchideti ochii si nu ii deschideti orice s-ar intampla"

"Domnilor, pastrati ochii deschisi, ca sa tineti minte"

Ați fost avertizați.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.