vineri, 2 octombrie 2015

Marțianul vs. Sicario




"Proviziile de acum îi vor ajunge pentru 860 de zile marțiene, doar dacă nu se întâmplă niciun accident", zice directorul NASA.

Cadrul imediat următor: Marte. Unde deja știți că e un astronaut 'naufragiat' singur pe planeta roșie. Și unde (după jumate de oră din film) știu și eu că se va întâmpla ceva imediat. La niciun minut de când a cobit directorul, accidentul se întîmplă. Dar asta nu mai e o surpriză. Aproape fiecare moment din film e anticipat de ceva ce zice un personaj.

E ca și cum stai lângă vecinul ăla de scaun enervant care a mai văzut filmul și, înaintea fiecărui moment-cheie, îți spune: 'stai să vezi ce pățește acum, i se sparge casca și o lipește cu scoci, băi!".

Ăsta e Marțianul. Din punct de vedere narativ, funcționează ca o prelată pusă pe botul unei rachete (ceea ce, apropo, se întâmplă în film). Filmul e salvat de umor, care dozează din tristețea evidentă a situației maro (sau, mă rog, ruginie). Sunt și momente din acelea emoționante care sunt programate "să-ți ridice spiritul".  Dar, în general, e aceeași poveste a cowboy-ului spațial american care va prevala din orice situație nasoală (Armageddon, Interstellar, Gravity) uneori în stil românesc, cu sfoară și scoci.

Matt Damon e Sandra Bullock pe Marte. La fel ca Gravity, Marțianul e un "film de criză", o infuzie de optimism și, într-un fel subversiv, aproape pervers, un produs de propagandă (good timing: NASA a anunțat aproape simultan cu lansarea filmului faptul că pe Marte este apă lichidă, nu doar gheață).  Zice: ia uite ce poate face spiritul creativ uman în cele mai nasoale situații chiar și pe alte planete (în timp ce același spirit creativ uman nu are prea multe soluții pentru probleme mult mai terestre și vechi: apă în Africa, pădurile din Amazon, războaiele din Orient, motoarele din Germania și refugiații de pe Mediterana, atentatele din școlile americane etc etc). Da' nu-i nimic, "we're going to science the shit out of this" NASA-style. Somehow. Deci da, un film de popularizare. Știința, astronomia și astrobotanica sunt sexy.

Ceea ce până la urmă nu e ceva rău. Plus că are niște vederi (în sensul de postcards) frumoase de pe Marte (mă rog, din Wadi Rum). Apropo, majoritatea filmărilor e făcută la câțiva kilometri de noi, în studiourile din Budapesta.



Dacă e să mergeți la multiplex, mergeți la un film care are o poveste imprevizibilă, tensiune apăsătoare și panorame spectaculoase care nu sunt create pe un calculator. Povestea din Sicario o înțelegi treptat, odată cu agentul FBI (Emily Blunt), care e catapultată cu 12 G într-o operațiune vastă împotriva cartelurilor mexicane. Aici nu prea poți face rahat din biciul științei. Tot ce poți folosi e biciul. Vechea poveste a răului care poate fi înfrânt doar cu armele sale. O lume cu griuri în care tocilarii nu au ce căuta, în care nu există "by the book" sau manuale How to... Manualele se fac "as we speak/ as we see". Sicario e mai bine ritmat ca o samba și exact când crezi că te-a pierdut în infernul din Juarez (lasciate ogni speranza voi ch'entrate), te prinde cu fermitate, fără milă, și îți trage două gloanțe în piept de le simți chiar și prin vesta de protecție de spectator.  Am fost la film pentru că bănuiam că Denis Villeneuve nu mă va dezamăgi (Enemy, Prisoners) și am ieșit cu respect pentru Benicio del Torro. Eres bueno, Cabron!

Revenind pe Marte, nu pot să nu mă întreb: e chiar așa de insuportabil Matt Damon de "l-au uitat" pe altă planetă de două ori, în doi ani?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu