miercuri, 6 august 2014

Cele mai bune 10 confesiuni pe acoperis


Nu putine sunt filmele care de-a lungul timpului au introdus in povestea pe care o spuneau cate-o scena filmata pe-un acoperis de cladire. Fie ca se urmarea amplificarea unei stari de pericol prin plasarea personajelor intr-un loc la inaltime, fie ca se folosea spatiul exterior si arhitectura urbana ca decor pentru o scena mai semnificativa ori doar se cauta un spor de spectaculozitate prin mutarea actiunii intr-un cadru inedit, scenele pe acoperis au avut de fiecare data calitatea de a ramane memorabile. Tipologia lor a variat de la scene de urmarire si suspans (ca in Vertigo sau The Matrix) la scene de lupta pe viata si pe moarte (vezi Charade, filmele cu arte martiale sau cele cu super-eroi) ori episoade de dans in musical-urile vremii (ex. West Side Story sau Mary Poppins). Adevarul e ca poti concentra aceeasi tensiune psihologica si intr-o camera stramta dar si pe acoperisul unui turn. La fel, poti aranja o rafuiala finala sa arate la fel de impresionant pe nisipul unui desert sau pe un varful unui bloc.

O categorie aparte a scenelor pe acoperisul (fierbinte) o ocupa conversatiile intre doua sau mai multe personaje carora schimbarea de decor pare a fi menita a le oferi fie o anumita greutate in ce priveste mesajul comunicat, ori un aer romantios, intimist sau din contra, o oarecare universalitate si, nu in ultimul rand, solutia unei iesiri “puternice” din scena sau evocarea unei concluzii. Asupra acestora din urma mi-am indreptat privirea cand am selectionat Top 10 confesiuni pe acoperis, o retrospectiva a 10 momente cinematice care contin revelatii, marturisiri, rasturnari de fapte sau orice fel de dezvaluire verbala care deschide spectatorului o noua fereastra catre miezul povestii.

Asadar, iata nominalizarile.

10.“Alabama, come clean!”

Incep cu cel mai recent dintre filmele vizionate si cel responsabil pentru ideea acestui top, melodrama pulp True Romance regizata de Tony Scott dupa un scenariu istet de Quentin Tarantino. Clarence (C. Slater) si Alabama (P. Arquette) sunt inima si sufletul acestui film, formand peste noapte un cuplu de neadaptati ce sar cu capul inainte intr-o aventura palpitanta care implica o valiza cu cocaina furata si un sindicat al crimei organizate. Scena “confesorie” are loc insa la inceputul filmului cand Alabama, iesita pe balcon la traditionala ‘tigara de dupa’, se hotaraste sa-i spuna lui Clarence adevarul despre ocupatia ei. Ar fi putut iesi doar o scena foarte cheesy dar interpretarile celor doi, balconul shakespearian, zgomotul orasului si muzica lui Hans Zimmer fac din acest episod o scena emotionanta si astfel marcanta in evolutia ulterioara a filmului.



9.“Can we try with real bullets now?”

Pentru urmatoarea scena voi apela putin la indulgenta voastra intrucat chiar daca se petrece pe un acoperis nu e vorba de o confesiune. Vorbim de cel mai implinit film al lui Luc Besson, Leon aka The Professionist, povestea unui asasin platit (Jean Reno) si a pupilei sale, Matilda (N. Portman), fortati de imprejurari sa-si poarte de grija. Ajuns in postura de ocrotitor, singuraticul Leon nu poate evita introducerea fetei in meseria sa de baza, iar scena de pe acoperis extrasa mai jos traduce pentru spectator filozofia asasinului (“no women, no children”) dar mai ales comunica o anume maiestrie in folositul armelor de foc vecina cu indemanarea unui artist.



8.“I’ll see you in another life”

Scena finala din Vanilla Sky (clona cu parfum american a lui Cameron Crowe dupa filmul Abre los ojos facut de Alejandro Amenabar cu 4 ani mai devreme) a avut la vremea ei calitatea rara de a contine un twist simpatic si imprevizibil, acela in care eroul Tom Cruise realizeaza ca tot filmul s-a petrecut in capul sau iar el e singurul vinovat pentru toata mizeria din viata lui. Sub un cer vanilat menit a semnala artificialitatea lumii inconjuratoare, protagonistul isi recupereaza umanitatea insotind revelatia cu sentimente de regret, nevoia de ispasire, iubire si speranta, si facand un salt de credinta spre realitate. Totul bineinteles pe muzica celor de la Sigur Ros si sub privirile adorabilei Penelope Cruz.



7.“If you wanna keep your money give it to your wife!”

Fascinanta poveste alegorica pe tema prieteniei, sperantei si izbavirii, The Shawshank Redemption nu duce lipsa de momente memorabile. Adaptat de Frank Darabont dupa un roman de Stephen King, cu o distributie de prim rang, imagine semnata Roger Deakins si muzica unui Thomas Newman in devenire, epopeea inspirationala a lui Andy Dufresne (Tim Robbins) beneficiaza si de o secventa antologica pe acoperis. Tragand cu urechea la bombanelile capitanului Hadley, Andy intrevede sansa de a se face util atat gardienilor cat si tovarasilor sai, lucru care, odata ajunsi la finalul povestii, ne face lumina si in privinta lungimii de bataie a planului acestui remarcabil personaj.



6.“The one-man wolfpack speech”

La fel de sigur cum nu poti avea o petrecere a burlacilor fara o mahmureala de pomina tot asa nu poti vizita Las Vegas-ul fara a urca pe un acoperis de pe care sa-l poti contempla. Evident, insoti de tovarasii tai. Fie si numai datorita faptului ca The Hangover ne-a produs intalnirea cu Zach Galifianakis, scena toastului de pe acoperisul hotelului si discursul de “lup singuratic” (si invalid social) al celui mentionat fac parte din topul confesiunilor la inaltime. Un moment in care umorul si grotescul se tachineaza reciproc parca pentru a anunta tampeniile ce vor urma.




5.“You know who I am!”

Nu l-am vazut prea des pe Martin Scorsese sa faca remake-uri dar daca a ales sa prezinte Infernal Affairs intr-o formula digerabila pentru audienta americana - sub titlul The Departed - e bine ca a pastrat scena de pe acoperis. La fel ca in originalul cuplului Andrew Lau si Alan Mak, protagonistii, un politist sub acoperire (DiCaprio) si o cartita infiltrata in politie (M. Damon), isi dau unul altuia de urma si se confrunta pe acoperisul unei cladiri. Avantajul e initial de partea binelui, DiCaprio surprinzadu-l pe Damon si fortandu-l sa-si recunoasca tradarea, insa cum ce urca trebuie sa si coboare, la parter regulile sunt altele. Fara efectul arhitectural dominant din filmul original scena straluceste prin interpretarile excelente ale protagonistilor ei.




4.“It’s a long way down..”

Lectia de contabilitate dubla, speculatii bursiere si management al riscului propusa spre vizionare de J.C. Chandor (acelasi care semneaza si All is lost) in debutul sau din 2011, Margin Call, are drept rezultat o radiografie excelenta a capitalului uman din interiorul unei companii de pe Wall Street. Un manunchi de actori de prima mana, intre care Paul Betany, Stanley Tucci si Kevin Spacey, interpreteaza o zi din viata unui broker american. Ziua e insa chiar cea dinaintea crahului financiar din 2008, cand semnele dezastrului incepusera sa apara, iar scene de pe acoperis ofera de pe marginea abisului o perspectiva asupra stilului de viata al unui capitalist modern.


3.“Nic, it’s your birthday party!”

Cand vine vorba de twisturi ce-ti taie respiratia putine se ridica la nivelul asilor din maneca lui David Fincher (Se7en, Fight Club). Combinatia exacta de suspans si ambiguitate din scena culminanta a thrillerului The Game e ca o reteta secreta scoasa la lumina o data la cativa ani de autor. Cand Michael Douglas, isteric si speriat, era impins la disperare de perversul joc al mintii in care singur se angajase, noi, publicul eram exact langa el, la fel de orbi, de nesiguri si de confuzi privind realitatea faptelor petrecute pana in acel moment. Si nu sunt sigur cum am fi actionat avand un pistol in mana.




2.“Like... tears... in rain...”

Etichete ca ‘cel mai bun discurs dintr-un film SF’ ori ‘cel mai miscator solilocviu din istoria cinemaului’ par insuficiente (sau depasite, depinde pe cine intrebi) pentru a descrie scena mortii lui Batty (Rutger Hauer) in seminalul future-noir al lui Ridley Scott. Asa cum era si normal, o asemenea scena nu putea avea loc decat pe un acoperis, acolo unde Decker (H. Ford), salvat de la o moarte sigura de chiar dusmanul sau, devine martorul mut al unei confesiuni miscatoare: androidul rebel pe care-l vana isi contempla scurta dar extraordinara viata cu acea uimire sincera caracteristica fiintelor umane, remarcand nu lipsit de regret caracterul ei trecator.






1.“Stayin’ alive”

Nu face parte dintr-un film dar asta nu inseamna ca e mai putin memorabila. Scena finala din ultimul episod al sezonului 2 din serialul BBC Sherlock e magistral executata confruntandu-l pe faimosul detectiv interpretat de Benedict Cumberbatch cu dusmanul sau de moarte Jim Moriarty (Andrew Scott) de pe o pozitie vizibil inferioara. Moriarty l-a manevrat pe Holmes atat de expert incat resimte frustrare reala si chiar dispret pentru inferioritatea celui pe care-l considera egalul sau in jocuri ale mintii. Asta insa nu-l va opri sa se impauneze dezvaluindu-si seria de intrigi si masinatiuni in urma carora Sherlock va fi fortat sa capituleze intr-un mod deopotriva socant si foarte greu de crezut. Secventa de pe acoperis, admirabil jucata, va constitui preludiul pentru ceea ce se va numi “The Reichenbach Fall”, adica sinuciderea (orchestrata?) a celor doua personaje, un fel de “all in” intr-o partida de poker britanic ale carei carti vor fi complet dezvaluite in sezonul trei. Desigur, pastrand cativa asi in maneca pentru sezonul 4.


continuarea scenei aici.

Asta a fost. Acum, sunt sigur ca am uitat cateva dar le-as pune pe seama memoriei selective si a cunostintelor limitate in domeniu. Nu va sfiiti sa completati...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu