miercuri, 30 aprilie 2014

Privilege (1967)


This black card will be issued to you as you leave the Stadium tonight. On it there are three words.They are simple words but they are vital words. They are words which we must now, all of us, begin using because, since the end of the War, we in Britain have become apathetic, slack, loose in our morality. National cohesion has become unimportant to us! We must fight this. We must. Now, all of us begin to use the words on the card! "We will conform."





Probabil ca in 1967 cand a fost lansat, Privilege nu a starnit prea multe reactii insa acum falsul documentar al lui Peter Watkins apare ca una din ciudateniile profetice care percuteaza mai adanc la 50 de ani distanta. Desi serveste fara ocolisuri meniul orwellian din 1984 pe muzica pop-rock a anilor ‘60 abia intr-o lume care a cunoscut atat isteria Beatles cat si ingineria din spatele unor icoane media ca Britney Spears sau Justin Bieber, satira taioasa din Privilege ofera satisfactia mesajului corect receptionat: expunerea manipularii mediatice din spatele sponsorizarii artistilor de catre mari corporatii. In 1967 nu cred ca acest lucru era atat de raspandit ca acum.


Plasat intr-o Anglie fictionala a anilor ‘70, Privilege il are in prim plan pe artistul pop absolut, Steven Shorter, o icoana fabricata de industria muzicala si agentiile de PR pentru a functiona ca un adevarat zeu al maselor. Steve (interpretat de Paul Jones, solistul trupei Manfed Mann) simbolizeaza tot ce e pur si frumos in lume si e astfel o unealta in mainile rapace ale managerilor sai. Viata sa se imparte intre concerte (concepute ca scene teatrale cu efect cathartic asupra spectatorilor) si reclame publicitare la orice poate fi vandut. Toti ravnesc la o bucata din Steve si toti au o idee despre cum sa-l exploateze. Branduit ca un mesia pop cu simt altruist pana la sacrificiu, pustiul de nici 20 de ani e un model superficial si artificial dar urmat de tanara generatia cu atata zel incat orice gest al sau devine imediat o ‘moda’.


Or fi voit exagerate ideile lui Watkins dar ele sunt expuse cu seriozitate de reportaj si fara complicitatea unei farse. Te fac sa te gandesti in termeni de ‘cum ar fi daca?’ In plus, anturajul de manageri intriganti si lacomi din jurul lui Steve apare pe cat de autentic si real ni-l putem imagina, oglindind destul de bine prezentul. Prin urmare cand Biserica Angliei vrea sa foloseasca popularitatea lui Steve pentru a aduna mai multi enoriasi, gestul nu pare lipsit de sens. In definitiv, guvernul lor finanta deja spectacolele omului stiind ca elibereaza controlat tensiunile sociale care altfel s-ar fi rasfrant pe strazile Londrei. Presiunea idolatrica isi lasa insa amprenta asupra tanarului Steve iar acesta, obosit, deziluzionat, deprimat si satul sa se "imparta" cu toti, va incerca sa se recastige pentru sine.


In concluzie, Privilege - satira pop-rock pe seama mariajului dintre muzica, business si stat si a felului in care poate deveni o forma de control social - e una din curiozitatile cinemaului britanic care din motive numai de ei stiute a zacut in obscuritatea vreme de 4-5 decenii. Poate si-a asteptat doar timpul potrivit pentru a fi vizionat.

Un comentariu:

  1. excelent film. profetic :)
    trebuie neaparat vazut si asta si "Punishment Park".

    RăspundețiȘtergere