luni, 20 mai 2013

Trance (2013)

'Do you want to remember or do you want to forget?'

rating: Brainwash

Ultimul film semnat de Danny Boyle e o capcana. Te absoarbe in miezul lui alambicat, te zapaceste cu reflectiile sale finisate si aerul cool bine slefuit al protagonistilor dar te inseala cu nonsalanta luandu-ti banii pe consultatie si lasandu-te literalmente cu gura cascata. Nu e ceva anormal ca un thriller psihologic al carui motor central sa fie pierderea memoriei sa-si pacaleasca constant audienta dar chiar si atunci un fir logic poate fi depistat intocmai ca arcul ce zvarle surpriza dintr-o cutie magica. In cazul lui Trance insa, ultimul act, surpriza, e dintr-un film total diferit.

Cu toate astea filmul nu e o experienta neplacuta ci chiar una absolut satisfacatoare. Exista suficiente motive pentru a-l viziona: maniera mestesugita in care e realizat, imaginea tipica filmelor noir moderne care valseaza intre raceala sticla/otel si fluorescenta neoanelor de club (am putea identifica astfel chiar un curent neon-noir vizand filme ca Drive, Trance si asteptatul Only God Forgives) sau muzica compusa de Rick Smith de la Underworld. Scenariul insa e unul daca nu greu de urmarit in mod sigur greu de retinut cu toate cioburile si falsele sale realitati.



James McAvoy e un alt motiv pentru a-i da o sansa. Aici joaca un rol de inside man care ia parte la jefuirea unei licitatii de catre banditul Franck (Vincent Cassel) doar pentru a-l fura la randul sau pe bandit de prada sa: un tablou rar de Goya. Pedepsit violent de sef Simon isi pierde memoria si amintirea legata de ascunderea tabloului asa ca atunci cand tortura nu da rezultate gasca trece la terapie hipnotica. Terapeuta va fi Elizabeth (Rosario Dawson) care miroase si ea repede afacerea si incepe sa lucreze la propria agenda.

Filmul nu se zgarceste cu twisturile bruste si discretionare care fac sens abia dupa ce iei in calcul ca in mare parte plotul e compus din perceptii asupra evenimentelor oferite de o persoana cu tulburari de memorie. Totusi, seriozitatea si absurdul care inconjoara pseudo-stiinta asta a hipnozei e uneori ilara. Asta nu inseamna ca actiunea nu e una captivanta sau ca intreaga poveste nu intriga. Cum spuneam de la inceput, filmul e o capcana in care intri cu buna stiinta si din care nu te dai scos pana nu se contureaza tabloul complet. Sau pozitia lui.


Ar mai fi de adaugat si faptul ca Rosario Dawson are aici o partitura demna de alonja ei actoriceasca. Si nu ma gandesc la dezinvoltura scenei de nuditate pe care o sustine, desi asta merita singura pretul biletului, ci la felul in care controleaza dinamica filmului, firul narativ si registrul dramatic. Facuta sandwich intre machismul lui Cassel si fermecatoarea nesiguranta a lui McAvoy, exotica porto-ricano-cubanezo-indiano-irlandeza se strecoara elegant intr-o pozitie de control si rastoarna tabla de sah (abia) evitand patul. Formidabila elasticitate.

Trailer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu