miercuri, 1 mai 2013

Maniac (2013)

'Please don't scream!'

rating: Brainwash

Desi filmele slasher si-au avut perioada de glorie in anii ‘70 si ‘80, decenii in care s-a scos tot ce s-a putut din serii ca Halloween, Friday the 13th, The Texas Chainsaw Massacre sau Nightmare on Elm Street, subgenul acesta, la fel ca si elementul sau definitoriu - psihopatul criminal care terorizeaza o comunitate - refuza sa moara. A fost reinviat cu la fel de mult succes de Wes Craven in anii '90 (Scream) insufletit de clonele subsecvente (I Know What You Did Last Summer, Wrong Turn, Hatchet) si apoi reciclat anual de remake-uri si reboot-uri in majoritatea lor neinspirate. Banalizarea lui e pusa pe seama structurii formaliste afisata de fiecare data in haine noi care pretinzand ca ofera suspans si groaza esueaza lamentabil in clisee derizorii. Asta nu inseamna ca nu se mai produc “slashere” bune dar ele de regula provin din contopirea cu subgenuri ca torture-porn (Saw) sau horror-ul supranatural (Cabin Fever).


In categoria remake-urilor unor slashere (odata) celebre intra si recentul Maniac, versiunea updatata a unui slasher din 1980 care a cam dat frisoane la timpul lui. Pelicula regizata de Franck Khalfoun dupa un scenariu de Alexandre Aja si Gregory Levasseur, il aseaza pe Elijah Wood in postura unui criminal schizofrenic care ucide si scalpeaza femei dintr-un soi de frustrare filiala cauzata de o mama denaturata. Restaurand manechinele din magazinul mostenit de la mama-sa, Frank (E. Wood) sufera de tulburari vizibile de personalitate si de migrene ingrozitoare care preced iesirea la iveala a laturii sale intunecate. Fiindca mama sa era o femeie usuratica Frank manifesta o aversiune fata de femei, pe care le considera superficiale si lipsite de personalitate, ucigandu-le si folosind scalpurile lor pentru a da “culoare” manechinelor sale. O usoara speranta pare sa vina de la Anna, o fotografa care arata un interes special pentru manechinele sale, parand a le trata cu aceeasi consideratie. Plotul nu sare insa dincolo de intrebarea daca Frank isi va putea controla tendintele ucigase sau nu iar dezvoltarea legaturii dintre cei doi nu e prea convingatoare.


Filmat insa aproape exclusiv in maniera PoV, prin ochii criminalului, Maniac s-a dovedit a fi o vizionare intensa. Filmul te absoarbe in lungi episoade de pândă in care Frank urmareste femei alese la nimereala pe strada si apoi le ataca pe alei sau holuri slab luminate. Atmosfera intunecata si sustinuta de o muzica de sintetizator ii amplifica sensibil tensiunea. Suspansul e natural si nu provine din salturi neasteptate. Esti companionul pasiv al protagonistului, asociatul lui, si ai un loc in primul rand la fiecare crima. Violenta grafica e prezentata explicit si nu poate fi evitata, iar lucrul acesta cauzeaza un disconfort privitorului, in special cand victima ti se adreseaza direct. Din acest punct de vedere filmul seamana cu un joc video, cu diferenta ca nu poti controla personajul, la fel cum nici Frank nu se poate controla pe sine, postura care te face sa te simti lipsit de putere, aproape ca o victima. Totodata, natura lui voyeuristica creaza o stranie senzatie de empatie cu acea fiinta nevoita sa comita acte de sadism pentru a-si calma suferinta.


In ce-l priveste pe Frank, personajul e si el o victima a psihicului sau. Introvertit, retras, cu stari de panica si anxietate, Frank se simte in siguranta doar in interiorul magazinului sau, inconjurat de manechine. Elijah Wood face o treaba excelenta reusind sa-l contureze doar din voice-over, gesturi si respiratie. Sunt insa si momente in care Frank devine vizibil insa doar reflectat in oglinzi, indicii simbolice pentru o personalitate fracturata. Fara indoiala ca filmul a necesitat cateva solutii ingenioase de mascare a camerei de filmat iar finalul climactic se resimte cu toata forta persoanei I. Efectul insa e unul absolut necesar: victimizarea audientei pentru distractia cautata in vizionarea unui slasher movie modern.

Trailer

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu