duminică, 5 mai 2013

Fracturarea identitatii cu rea-credinta

Identity e in opinia mea unul din cele mai originale filme pe tema 'personalitatii fracturate sau multiple' iar revazandu-l am fost intrigat de un cadru in care aparea o carte de J. P. Sartre, Being and nothingness. Dupa cateva ore de rasfoit am dat peste niste idei interesante:

"Se spune indistinct despre o persoană că dă dovadă de rea-credinţă sau că se minte pe ea însăşi. Vom accepta uşor ca reaua-credinţă să fie minciună faţă de sine, cu condiţia de a distinge imediat minciuna faţă de sine de minciuna pur şi simplu. Minciuna este o atitudine negativă, vom admite. Dar această negaţie nu se referă la conştiinţa însăşi, ea nu vizează decât transcendentul. Esenţa minciunii implică, într-adevăr, ca mincinosul să fie complet în cunoştinţă de cauză faţă de adevărul pe care îl ascunde. Nu minţi în legătură cu ceea ce nu ştii, nu minţi atunci când răspândeşti o eroare de care tu însuţi eşti păcălit, nu minţi atunci când te înşeli. Idealul mincinosului ar fi deci o conştiinţă cinică, afirmând în sine adevărul, negându-1 în cuvinte şi negând pentru ea însăşi această negaţie.[...]

Fără îndoială, am definit minciuna ideală; fără îndoială, se întâmplă destul de des ca mincinosul să fie mai mult sau mai puţin victimă a minciunii sale, ca el să se încreadă în ea pe jumătate; dar aceste forme curente şi vulgare de minciună sunt, de asemenea, aspecte degenerate ale ei, ele reprezintă intermediari între minciună şi rea-credinţă.[...]

Ea (minciuna, n.r.) presupune existenţa mea, existenţa celuilalt, existenţa mea pentru celălalt şi existenţa celuilalt pentru mine. Astfel, nu există nici o dificultate în a concepe că mincinosul trebuie să facă cu toată luciditatea proiectul minciunii şi că trebuie să aibă o întreagă comprehensiune a minciunii şi a adevărului pe care îl alterează. E de ajuns ca o opacitate de principiu să-i mascheze celuilalt intenţiile sale, e de-ajuns ca celălalt să poată lua minciuna drept adevăr. Prin minciună, conştiinţa afirmă că ea există prin natură ca ascunsă celuilalt, utilizează în profitul său dualitatea ontologică a eului şi a eului celuilalt. N-ar putea fi la fel pentru reaua-credinţă dacă aceasta, aşa cum am spus, este minciună faţă de sine. Desigur, pentru cel care practică reaua-credinţă este vorba de a masca un adevăr neplăcut sau de a prezenta ca adevăr o eroare plăcută. Reaua-credinţă are deci în aparenţă structura minciunii. Numai că, ceea ce schimbă totul este că, în reaua-credinţă, mie însumi îmi ascund adevărul. Prin urmare, dualitatea înşelătorului şi înşelatului nu există aici. Dimpotrivă, reaua-credinţă implică, prin esenţă, unitatea unei conştiinţe[...] 

Cum ar putea deci minciuna să subziste dacă dualitatea care o condiţionează este suprimată? Acestei dificultăţi i se adaugă o alta care derivă din totala transluciditate a conştiinţei. Cel care se afectează de rea-credinţă trebuie să aibă conştiinţă de reaua sa credinţă, de vreme ce fiinţa conştiinţei este conştiinţă de fiinţă. Se pare deci că trebuie să fiu de bună-credinţă cel puţin în faptul că sunt conştient de reaua mea credinţă. Dar atunci tot acest sistem psihic se neantizează."
J. P. Sartre - Fiinta si neantul, p 86-88



Identity (2003, r. James Mangold)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu