luni, 15 octombrie 2012

Hit & Run ş.a.

...FILME DE CARE AR TREBUI SĂ FUG


În ciuda a ceea ce ar putea crede cititorii fideli ai blogului nostru, încă mai văd filme. La cinema, mai mult proaste:


1. Hit & run (Loveşte şi fugi) e un film de la care ar fi trebuit să "run" după primele 10 minute.

Dar n-am făcut-o pentru că începe cu o scenă spumoasă de comedie şi am tot aşteptat ca magia să se repete. Gravă eroare. Filmul mai are o singură zvîcnire comică, în momentul intrării în scenă a lui Bradley Cooper, aici un interlop cu dredlocks. Din păcate, scenariul nu insistă pe acest personaj promiţător .

Se insistă în schimb pe activitatea romantică respectiv pălăvrăgeala fără emoţie şi umor dintre un tip intrat în programul de protecţie a martorilor şi noua lui gagică, doctorandă în rezolvarea conflictelor pe cale nonviolentă, superenervantă cu tonul ei didactic. Actorii, doi wanabees necunoscuţi (să-i lăsăm aşa), arată şi vorbesc ca nişte clone ale lui Brad Pitt şi Jenifer Aniston, dar fără un dram din farmecul sau talentul acestora.

Umorul e o chestiune de ritm. Lucru care lipseşte total din scenariul lui Dax Shepard (mai şi regizează şi joacă aici). Poate că aveţi genul ăla de amic care face o poantă bună şi apoi o tot repetă şi trage de ea, pînă distruge şi efectul amuzant al primei poante. Iar asta se întîmplă în momentele suportabile ale fimului. În rest, Dax a făcut un vax, poleit cu pasiunea americanilor pentru motoare, tuning şi urme de cauciuc pe asfaltul autostrăzii.

Nu ştiu dacă Hit and Run se vroia o comedie romantică, un action, un episod din Top Gear sau un spoof. Probabil că nu ştiu nici autorii. Dar trebuie să fii total neinspirat să bagi două milioane $ în aşa ceva ("producătorii Wedding Crashers"). Apoi, e aproape revoltător că abureala asta rulează de cîteva săptămîni la multiplex, iar filme cu adevărat bune nu ajung în playlist.

Pe scurt, faceţi cum zice titlul filmului şi fugiţi  (regret că n-am scris mai repede avertismentul)



2. Premium Rush (Cursă fără frîne) e filmul de la care n-am vrut să plec, dar a trebuit.

Are o primă jumătate foarte bună, în care camera aleargă fără frîne pe urmele bicicliştilor-curieri-kamikaze din măreţul şi aglomeratul New York. După 30 de minute eram deja gata să-l botez "Crank cu pedale", ţinînd cont că goana e aproape fără oprire.

Simpaticul Joseph Gordon-Levitt e curierul cu facultate căruia nu-i place viaţa la costum, preferînd să primească bani pentru ceea ce-i place să facă, adică să pedaleze liber. Aşadar Wiley, poreclit Coyote după Wile-E Coyote din desenele Looney Tunes (deşi aici mai degrabă e pe post de Road Runner, la cît e de greu de prins) primeşte o comandă de livrare care îl va pune în conflict direct cu poliţistul jucat de Michael Shannon (în nici 15 minute vedem cum gamblingul îi complică enorm viaţa de copoi în Cartierul Chinezesc). Eroul şi antagonistul său sunt probabil printre cei mai talentaţi dintr-o generaţie care dealtfel, după cum am remarcat la inutilul Hit and Run, duce lipsă de actori.

Spre meritul său Premium Rush mai are, pe lîngă actori, acţiune bine filmată, un scenariu coerent (pînă la un punct), biciclete şi...străzile din NY. Premise bune, aţi zice. Aşa am zis şi eu cînd am primit un telefon urgent care m-a scos din cinema.

Am revenit în altă zi. Şi mi-a părut rău. E ca şi cum filmul are două jumătăţi: una bună, alta proastă. Tot ce mă ţinuse pînă atunci în tensiune, se năruie treptat, pe măsură ce povestea evoluează spre zone sentimental-duioase şi spre demonstraţii de trial bike. Conflictul, care părea serios, e rezolvat aproape caricatural. Poate că realizatorii filmului ar fi trebuit să ţină cont de legile mersului pe bicicletă: pe distanţe lungi, dacă vrei să avansezi eficient şi cu economie de resurse, e important să-ţi adaptezi viteza. Altfel, îţi sare lanţul. 

Premisa foarte bună (bicicliştii reali care fac slalom sinucigaş în NY) de la care a plecat a eşuat în clişeu. M-ar tenta să văd un documentar despre aceşti frumoşi nebuni. Premium Rush s-a dovedit pînă în final o semi-dezamăgire, ţinînd cont că vroiam să-l recomand  tuturor bicicliştilor. Mai adecvat era să-i zică Standard Rush.

3. End of Watch (Ultima razie) e filmul de la care n-am vrut să plec,  n-am plecat, dar nici nu pot să zic că m-am simţit foarte cîştigat.


Începe ca "another found footage film", cu imagini filmate din maşina de patrulă, cu handycam-ul sau minicamerele pe care şi le instalează pe piept cei doi poliţişti (Jake Gylenhaal şi Michael Pena), care fireşte vor "să documenteze viaţa de poliţist de ghetou". La cît e de grea viaţa asta, nu prea înţelegi cînd mai au vreme şi stare să se joace de-a Blairwitch Project. Cea mai uşoară intervenţie a celor doi parteneri se termină cu un "interval" în stil de puşcăriaşi, cea mai grea, cu descoperirea unui masacru înfiorător semnat de Cartelul mexican.

Să mai zic că pînă şi gangsterii ăia mexicani au dorinţa educativă de a documenta viaţa bandei lor de tîlhari? Chiar dacă înţeleg ideea -scenele să pară mai brute, mai realiste (pe alocuri şi sunt)- efectul general este contrar. Din obsesia tuturor personajelor de a (se) filma, End of watch devine artificial.

Apoi, mai e senzaţia constantă de propagandă. Da, înţeleg că e grea viaţa poliţiştilor de ghetto şi  e de apreciat curajul lor, dar nu pot empatiza cu ei. De ce? Pentru că filmul pare comandat de LAPD. Ca un fel de Reflector de pe vremuri, cu exemple demonstrative în care băieţii răi sunt nişte brute diabolice, iar poliţiştii sunt (în ciuda limbajului neîngrijit) nişte îngeri salvatori, nişte cavaleri care apără cetatea şi cetăţeanul cu orice preţ.

Dincolo de lupta contra criminalităţii, are greutate aici şi componenta de bromance. E într-adevăr încărcat cu ceva aerul dintre Gylenhaal şi Pena, deşi cei doi s-au cunoscut pe platou. Unele discuţii înregistrate în timpul rondului sunt chiar simpatice. Dar pentru că sunt filmate de camera din maşina de patrulă, îmi amintesc mereu că sunt, totuşi, artificiale.

*

La capătul acestor cronici pe ffw mi-am amintit o discuţie la care am luat parte recent într-un platou de televiziune. De ce să dedicăm atîtea vorbe şi energie unor filme neimportante, cînd sunt atîtea care merită discutate şi rediscutate? Un prim răspuns ar fi că acestea din urmă nu prea ajung la cinema. Păi numai în ultimele două săptămîni am văzut în tihna home-cinemaului: L'imbalsamatore (2002, Matteo Garrone),  The Life and Death of Peter Sellers (2004, Stephen Hopkins), In the Loop (2009, Armando Ianucci), şi Moonrise Kingdom (2012, Wes Anderson). Aşa mai stăm de vorbă. În episodul viitor.

 

3 comentarii:

  1. "Run rabbit run
    Dig that hole, forget the sun
    And when at last the work is down
    Don't sit down, it's time to dig another one
    For long you live and high you fly
    But only if you ride the tide
    And balanced on the biggest wave
    You race towards an early grave"
    - Pink Floyd

    RăspundețiȘtergere
  2. "M-ar tenta să văd un documentar despre aceşti frumoşi nebuni."

    http://www.imdb.com/title/tt0380622/

    RăspundețiȘtergere