miercuri, 17 octombrie 2012

City of Life and Death (2009)

Nanking! Nankink! The Rape of Nanking!

rating: Colectabil

In decembrie 1937 Japonia imperiala cucerea fosta capitala a Chinei, Nanking, iar ceea ce a urmat in cele 6 saptamani de ocupatie poarta denumirea in istorie de Masacrul de la Nanking. O varsare de sange care parca anunta ceea ce se va intampla in Europa cativa ani mai tarziu. Estimarile merg pana in jurul a 200.000 de soldati chinezi si civili ucisi, zeci de mii de femei violate cu bestialitate si o gramada de atrocitati la care as prefera sa nu ne gandim. City of Life and Death readuce intr-o forma suportabila amintirea acelor momente dar viziunea usor poetica a regizorului Lu Chuan nu-i dimueaza din brutalitate intregului episod. E un film de razboi, o drama in toata puterea cuvantului, insa in acelasi timp un film de arta si un documentar destul de echilibrat.


Forta imaginilor provine din metoda de filmare realista, cu camera din mana, cuplata cu panoramele foarte  largi, si din alegerea de a prezenta acest moment intunecat din istorie fara culoare, in alb-negru, uneori chiar sepia. Contrastul puternic impreuna cu unghiurile de filmare si peisajul dezolant plin de ruine lasa o impresie inconfortabila de frumusete apocaliptica. Scenele de batalie sunt excelent coregrafiate si nu insista cu acte de eroism gratuit. E razboi urat, brutal, sangeros iar superioritatea numerica face in acest caz diferenta. La un moment dat un pluton japonez pica intr-o ambuscada chineza, fiind spulberat, pentru ca, ulterior, grosul armatei imperiale sa spulbere cu tancuri si mortiere cuibul de rezistenta.




Desigur ca, fiind un film facut de chinezi despre un masacru pe care l-au suferit, era de asteptat ca invadatorii japonezi sa nu fie tratati deloc cu manusi. Intreaga oroare a faptelor lor e pusa la vedere: executii in masa ale prizonierilor de razboi, gropile comune, violurile si sadismul unor soldati, toate sunt destul de grafice si doar lipsa culorii le diminueaza impactul. Absolut surprinzator insa, singurul personaj mai central - care sufera efectiv si evolueaza de-a lungul intregului film - e un soldat japonez, Kadokawa (Hideo Nakaizumi). 

Naratiunea cuprinde insa si alte personaje neurmarind pe vreunul din ele in mod special. In fapt, sunt aratate scene din ambele tabere, iar Kadokawa ajunge sa interactioneze cu fiecare din cei vizati. O atentie mai mare pare sa aibe o femeie usoara din Zona de Siguranta -unde nazistul John Rabe pare sa aibe o autoritate precara- careia sergentul japonez pare sa-i poarte o afectiune. Insa destul de repede realitatea il prinde din urma. Neputand s-o apere de soarta pregatita, barbatul face exact celalalt lucru la care se pricepe pentru o alta femeie, miss Jang: o elibereaza de constrangerile lumesti inainte de a fi injosita. E primul sau pas catre un fel de ispasire, pas ce va fi repetat in final.





Chiar daca e o poveste destul de morbida filmul e o solutie mult mai placuta decat o aprofundare a faptelor via wikipedia. Adevarul e chiar infiorator de dur. Filmul pune intr-o balanta destul de echilibrata oamenii si monstrii cu chip uman iar in plus ofera un final neasteptat de suprarealist, sub forma unui dans-ritual al victoriei (sau in onoarea celor cazuti), executat de japonezi pe ritmul halucinant al unei tobe gigantice. Mi-a lasat impresia ca, intr-adevar, indiferent cine castiga, mortii sunt plansi la un loc.

Trailer

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.