duminică, 22 mai 2011

Cronica unor sfarsituri anuntate


Desi ma pot considera tanar, am trecut deja prin cateva sfarsituri de lume.

Primul l-am petrecut in 1989 (vorba lui Catalin Mitulescu), cand, daca ascultai zvonurile, Timisoara urma sa fie rasa de pe harta. Printre zecile de ziare care au aparut dupa revolutie erau si cateva foi "paranormale" care anuntau periodic minutul si ora Armaghedonului. Invazii extraterestre. Gauri negre. Epidemii teribile. Pe masura ce se apropia mileniul trei a inceput panica anului 2000. Atunci s-a vorbit pana si la stirile Radio Romania Actualitati de apocalipsa digitala (sistemul informatic mondial ar capota din cauza celor 3 de 0 din 2000, rascoala bitilor provocand anarhie). Odata trecut si acest hop incepe isteria cu 2012.

De o mica repetitie am avut parte la 21 mai 2011. Au aparut si in Timisoara panouri publicitare pentru apocalipsa profetita din Noua Zeelenda. Ce?! Reclama la sfarsitul lumii? O ironie mai mare nu cred ca exista. E adevarat ca publicitatea te cheama la o multime de evenimente inutile, dar asta le intrece pe toate. Intr-un final am realizat ca face sens. Apocalipsele astea ratate sunt rentabile economic. Cand mai ai cateva zile de trait, normal ca golesti tot cardul. Cum sa te prinda apocalipsa fara ultimul I-phone? Bancile vor scoate in curand "creditul de apocalipsa" ca sa-ti indeplinesti ultimele dorinte. Americanii vor gasi o data in calendar si pentru Ziua Apocalipsei. Inca doua evenimente din astea si poate iese si Romania din criza. Uite, idee de afacere: prietenii nostri din Little Pub au facut Apocalypse Party.

Este ceea ce probabil vor face multi pamanteni, daca ziua fatala va fi cunoscuta cert, asa cum se intampla in Last Night (Ultima noapte, 1998). Filmul canadianului Don McKellar descrie ultimele 6 ore ale umanitatii si cateva feluri de a petrece timpul (ramas) liber. Unii raman acasa in familie si isi ofera cadouri. Membrii unei secte se duc pe lacuri si canta Humbaya, tinandu-se de mana pana la miezul noptii (momentul fatidic). Membrii sectei corporatiste, ma rog angajati ai companiei de gaz, au ramas la serviciu pentru a incheia bilantul si a multumi telefonic tuturor clientilor "pentru fidelitate". Altul isi bifeaza constiincios listele cu dorinte, a se intelege fanteziile sexuale. Unii prefera un concert de pian. Unul singur, Patrick (jucat chiar de regizor) prefera sa ramana...singur.

"What I do find pathetic is people who, as soon as they hear that the world is ending, they rush out and try to hook up with someone like it was closing time at Studio 54".

Patrick e probabil ultima constinta lucida. Asta pana ce la usa ii bate o necunoscuta care are nevoie de ajutor. Last Night este filmul care a revelat-o lumii pe Sandra Oh. Si a creat, mai credibil ca orice "disaster movie" american, atmosfera dezolanta a sfarsitului de lume. Si asta cu o nimica toata de 2 milioane de dolari.

Din supermarketurile pustii poti sa te servesti cu ce doresti (ma rog, cu ce gasesti). Masinile sunt abandonate. Strazile arata ca in dimineata de Revelion. Oameni se aduna spontan si rastoarna autobuze. Televiziunile inca mai au oameni la fata locului, "acesti reporteri eroi" care vor sa relateze evenimentul "voua celor de acasa". La radio, un dj cu voce de inmormantare tine mortis sa prezinte Topul celor mai bune 500 de cantece.

"We've reached number twelve on the top 500 of all time, according to... me, alright? So don't bother calling in. This time, it's my choice".

Este coloana sonora neintrerupta a acestui peisaj trist. Pe masura ce trec si ultimele ore, "Last Night" continua sa fie zi, ceea ce da un clu despre natura dezastrului (dealtfel neclara pana la scena finala, dar nu vreau sa va stric placerea). Cu cateva replici inainte de sfarsit, McKellar explica obsesia noastra constanta pentru moartea colectiva. "Iti dai seama ce sansa avem? Noi nu am fost aici cand a inceput lumea, dar putem sa-i vedem sfarsitul". Da, te poti simti ca in loja VIP la un concert Depeche Mode pentru 50 de persoane. Esti martor la un fenomen unic. Ai prins bilete in fata la Apocalipsa.

Alta remarca plina de luciditate apare in discutia dintre doua bunicute. In timp ce una deplangea soarta copiilor, cealalta renunta la ipocrizie: "I don't give a damn. People are always saying 'The children. Pity the children'. I'm tired of the children. They haven't lived, given birth, watch their friends die. I have invested 80 years in this life. The children don't know what they're missing."

Pana la urma, in toata povestea cu sfarsitul lumii, sfarsitul individual e intotdeauna mai dureros. La fel ca personajele din Last Night, Romain (Melvil Paupoud) stie ca va muri curand. Regizorul Francois Ozon nu pierde timpul cu introducerile in Les temps qui reste (Timpul ramas, 2005). Inca din minutul 3 aflam - deodata cu tanarul fotograf - diagnosticul implacabil. Desi tanarul de 31 de ani e gay nu va asteptati la Philadelphia. Singuratic, crud cu familia si antipatic in general, Romain nu e genul pe care sa-l compatimesti. Nici nu vrea compatimirea cuiva, asa ca ascunde tuturor adevarul despre starea sa. Ne nastem singuri si (trebuie sa) murim tot singuri. Tot din discretie o rupe si cu partenerul sau. Ii spune doar bunicii (Jeanne Moreau), singura care a avut si ea curajul "sa fie altfel" si care il intelege.

Les temps qui reste nu e o poveste din aceea, care sa-ti stoarca lacrimile. Sfarsitul nu are nimic spectaculos. Intrebarea e: ce facem cu timpul ramas? In timpul ramas, Romain nu face liste cu dorinte. El face ce a facut mereu: fotografii. Si e urmarit de flash-back-uri de la varsta inocenta a copilariei. Exact cand credeam ca Ozon va ocoli pana la final capcana cliseelor, Romain intalneste intr-un bistro o chelnerita (Valeria Bruni Tedeschi) care, vazandu-l asa frumusel, vrea un copil cu el (cu sotul nu poate, dar el ar fi de acord). Deci sfarsitul lui Romain va capata in sfarsit un sens, el va trai prin copil, bla-bla stim povestea. Credeam ca o stiu - pentru ca lucrurile se intampla un pic diferit.

Plecand de la povestea batatorita a "omului in faza terminala", Ozon face o creatura originala (autorul francez e invitatul de seama al TIFF 2010). La putine morti vazute pe ecran am simtit asa intens "ca moartea face parte din viata".

Se pare ca, moartea -colectiva sau nu- ramane totusi o afacere personala.

3 comentarii:

  1. Philadelphia Story e un film cu Cary Grant... Common

    RăspundețiȘtergere
  2. @Anonim: Da, primesc perdaful. Evident ca stim amandoi la ce film ma refeream. Te rog sa fii in continuare pe faza si sa ne penalizezi cand gresim (ca sa gresim mai putin).

    Partea buna: cu ocazia asta ne mai amintim si noi de Cary Grant :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Se pare ca ne mai asteapta o apocalipsa digitala si in 2038: http://en.wikipedia.org/wiki/Year_2038_problem
    Sper s-o prindem.

    RăspundețiȘtergere