joi, 30 octombrie 2025
„Trăiesc existența mea în spiritul acesta de căutare a necunoscutului"
DAN CUREAN, DESPRE PELICULE DE FAMILIE
L-am întâlnit pe regizorul Dan Curean după o proiecție de film documentar la Sibiu, în cadrul Astra Film Festival. A doua zi i-am luat interviu într-o cafenea cu nume de film de lângă Piața Mare. Am povestit despre cum un hazard a dus la o căutare de ani de zile și cum tocmai căutarea în sine a devenit o linie de dezvoltare a filmului său din 2024. „Pelicule de familie" e unul din cele mai interesante documentare românești recente, prin subiect dar și prin felul în care e făcut. Dan Curean lucrează de 30 de ani ca realizator la TVR și este profesor la Facultatea de Teatru și Film din cadrul UBB Cluj. Interviul a fost editat pentru claritate (Lucian Mircu)
Marele Ecran: Punctul de pornire al filmului e clar: găsirea acelei cutii cu role. Dar ce te-a motivat pe tine să-l faci?
Dan Curean: În fiecare zi vedem zeci, sute de postări și mesaje. Sunt unele la care te oprești și vrei să afli mai mult, peste altele treci, scrolezi mai departe. Mie mi-a sărit în atenție un anunț. Un amic căuta pe cineva care să poată digitaliza niște role vechi de peliculă. M-am gândit ce poate să fie pe rolele alea? Și am zis că aș face eu chestia asta.
Din acel moment a început emoția. Era mai degrabă curiozitatea, mai ales după ce am aflat că erau niște role salvate în extremis. Un lucrător în construcții e pus să golească o mansardă și omul zice, "băi, parcă pe astea nu le-aș arunca". Pe lângă role, erau și două proiectoare de perioada interbelică. Așa au ajuns la amicul meu, care le-a ținut și el câțiva ani până să mi le aducă.
Am lucrat împreună cu un coleg tehnician. Inițial n-aveam aparat de digitalizat și am făcut tot felul de încercări de convertire, cu proiecții pe perete, să mergem cât mai aproape de cadru. Așa a fost o perioadă, până când tehnicianul a găsit undeva pe net o sculă video, o jucărie de 500 de dolari. Un fel de vizioneză.
Lua timp, fiindcă sunt 20 de role de aproximativ 7-8 minute și trebuiau luate frame cu frame. Ca să digitalizezi o rolă, lua cam 5-6 ore. Am spus că nu vreau să văd nimic până nu-s gata toate.
Marele Ecran: Știai perioada din care erau filmările?
Dan Curean: Știam că cel mai vechi înscris pe capacul unei role era „Budapesta, 1941”, deci în timpul războiului. Ultimii ani scriși pe role erau ’76-’77. Era clar o familie maghiară, că erau indicații scrise în limba maghiară și era clar vorba de familie, fiindcă scria pe role cuvântul család, familie în maghiară. Dar nu era niciun nume de familie.
Pe atunci n-aveam neapărat un plan să fac un film despre asta, era o simplă curiozitate. Dar s-a întâmplat să fie o conferință științifică la noi, la Universitatea Babeș-Bolyai, care se numea Copy Past. Se lega exact de situația asta, fiindcă prelegerile erau despre felul în care materialul de arhivă poate fi valorizat în sens artistic. Am participat chiar la închiderea acelei conferințe cu o proiecție în premieră a acestor role, fără să știu nici măcar eu ce e pe ele.
Era un stres pentru organizatori, „dacă sunt imagini care nu-s la locul lor?”. Știam că e un risc, dar măcar vedeam chestii mai intime din anii '40. Pentru mine s-a creat o încărcătură, toată lumea era cu stomacul strâns. „Ce o fi pe rolele alea?". Momentul era special și pentru că proiecția a fost făcută cu unul dintre proiectoarele găsite, reparat de colegul tehnician.
Am lăsat la sfârșit cireașa cu Budapesta '41 și am început cu una care mie mi s-a părut mai ciudată. În textul respectiv scria „Câmpina - gyermmekor", adică copilărie. Mă tot întrebam ce caută acolo Câmpina. Surpriza a fost să descoperim, într-un cadru că, de fapt, aceea era cronologic prima rolă filmată, în anul 1938 și, într-adevăr, în Câmpina.
Se vedeau doi copii, o fetiță în rol principal. Se descoperea o familie. Părea o joacă de cineclub, fiindcă era filmat bine și chiar cu montaj. Era povestea unei zile, de când se trezesc copilașii, fac de-ale gospodăriei puși de mama lor, și până se culcă.
După aceea am proiectat rola din timpul războiului. S-a confirmat ce scria, fiindcă în '41 a fost o iarnă teribilă în Europa, iar Budapesta era sub zăpadă, așa cum se vedea în filmări. Erau copii cu sănii, unii patinează pe niște lacuri înghețate, dacă nu chiar pe Dunăre.
Marele Ecran: Are și o valoare documentară dincolo de povestea familiei. Dar tu ce ai simțit?
Dan Curean: Am fost fascinat de estetica aia, de zgârieturile de pe role, de frame-urile acelea brute, și am pus ideea la dospit, cu gândul să le valorizez artistic. Bineînțeles, am vizionat toate filmările. Restul erau din Cluj sau din excursii în zonă. Mi-am dat seama că, de fapt, fetița din prima rolă devine, la rândul ei, tânără mamă.
După ce am văzut că e vorba de o familie, am vrut să aflu cine sunt, să le returnez filmările de familie dacă îi găsesc. A doua curiozitate era din punct de vedere creativ vizual. M-a atras estetica asta fabuloasă de peliculă peste care a trecut timpul. Au stat zeci de ani într-un pod, în frig. Unele erau lipite, altele arse sau textura de celuloid era crăpată.
.jpg)
Următoarea direcție, dacă nu îi găseam pe oameni, a avut o dimensiune personală. Filmările de anii '60-'70 erau exact filmările pe care nu le-am avut eu în copilărie. Și noi am avut aceleași treninguri, aceleași mingi, aceleași jocuri, aceleași locuri de mers la picnic pe lângă Cluj. Noi puteam fi ăia de pe pătură cu mașinile în spate, fiindcă era vorba de aceleași locuri și în aceeași perioadă. Puteau fi filmări ale familiei mele și ale vieții pe care a avut-o generația mea și a părinților mei.
În plus erau filmări de interior, într-o perioadă din care aveai doar fotografii. Pentru că lipseau niște ani între role, am presupus că voi găsi note informative ale Securității despre familia aceea. Și aveam în cap să creez o poveste din notele informative.
Marele Ecran: Când ți-ai dat seama că poate să fie și un film despre cum se face un film?
Dan Curean: În momentul în care am început să vorbesc cu mai multă lume, să caut la prieteni, cunoștințe în vârstă din comunitatea maghiară care ar putea să-i recunoască. Clujul era mai mic la vremea respectivă, comunitatea mai restrânsă. Când povesteam cu oamenii mi-am dat seama că emoția și reacția lor era un moment unic. Fascinația aceea a căutării, a necunoscutului, îți activa imaginația.
Mi-am dat seama că emoția căutării e un potențial și nu mai am voie să-l pierd. Din acel moment am început să înregistrez telefoanele, interacțiunile, tot ce era legat de chestia asta.
Marele Ecran: Ai încercat poate să reproduci momentul descoperirii în comun, pe care l-ai avut cu prima vizionare. În căutarea asta, ai avut un moment de fundătură? Sau poate dacă ai simțit că invadezi viața personală a cuiva?
Dan Curean: Sigur, au fost momente de fundătură. Încet-încet am dat de un capăt de ață în sensul în care am aflat un nume și implicit o familie. Așadar, o direcție de căutare.
Următorul pas a fost să merg la arhivele Securității și fundătura a fost când, după aproape doi ani, n-am găsit nimic pe acel nume. Întreg eșafodajul pe care construisem n-a mai stat în picioare. În schimb, se adunase partea de căutare. Acest detective story, căutarea în sine, nu este altceva decât un pretext și asta rămâne propunerea filmului: de a vorbi despre acea lume, inclusiv a mea, acea lume a comunității maghiare la care n-aveam acces. În zonă, românii și maghiarii am crescut oarecum segregați. Din ce am descoperit din filmări, am văzut că erau și ei la fel ca noi.
Marele Ecran: Și apoi e povestea acestei femei, care devine personaj principal.
Dan Curean: Da, chiar fetița cu care încep filmările. Ulterior aveam să descoperim niște lucruri absolut tulburătoare care până la urmă sunt mai puternice decât toate aspectele poveștii de detectiv. Mi se pare că devine coloana emoțională a filmului și firul conductor. Deja contextul general nu mai are relevanță. E o dramă umană acolo și vezi legăturile de familie, relațiile între copii, dramele alea în lanț. Sigur, toate astea fiind descoperite treptat, cu multă muncă la montaj, gândit soluții, astfel încât toate liniile să fie echilibrate.
Marele Ecran: Mă bucur că ai pomenit de montaj, pentru că am vrut să te întreb cum ai lucrat cu Eugen Kelemen, care e și producător al filmului.
Dan Curean: Ne știm de mult. Cu Eugen am mai lucrat împreună la primul film, făcut în Deltă, „Gone Wild". La amândouă am pre-montat acasă, fiindcă era mult material și atunci partea aia mare, neclară, de asamblare am făcut-o individual. Din momentul în care am avut o direcție, Eugen a venit cu capul limpede care a croit forma finală. Cu ordinea, cu ritmul, cu toate lucrurile de finețe ale poveștii.
Marele Ecran:
Dan Curean: Dacă ai
Marele Ecran:
Dan Curean:
Marele Ecran:
Dan Curean: e
Marele Ecran:
Dan Curean:
„Pelicule de familie" va fi proiectat în premieră la Timișoara în cadrul Doc-minică, la Cinema Studio, duminică, 2 noiembrie (ora 17). Program organizat de asociațiile Marele Ecran și Pelicula Culturală, cu sprijinul Groupama Asigurări, Cinema Studio și Ceau, Cinema!
luni, 6 octombrie 2025
Andreiana Mihail, despre „Boxing with Myself”
Documentarul despre vizionarul Ion Grigorescu are o proiecție specială la Timişoara, duminica aceasta. Regizoarea Andreiana Mihail a studiat Filosofia la București și Paris și, mai recent, Informatică la Universitatea din București. În calitate de curatoare a organizat peste 30 de expoziții, reprezentând artiști precum Adrian Ghenie, Ion Grigorescu și Ciprian Mureșan. În așteptarea întâlnirii din 12 octombrie, am povestit cu Andreiana Mihail despre cum s-a născut filmul și cum a colaborat cu marele artist. Interviu consemnat de Lucian Mircu.
