Marele Ecran: "Nu apreciez lipsa de sinceritate din societate" (regizorul Ion Indolean)

duminică, 17 aprilie 2022

"Nu apreciez lipsa de sinceritate din societate" (regizorul Ion Indolean)

Ion Indolean este critic de film, regizor și asistent universitar la Facultatea de Teatru și Film “Babeș Bolyai”. Are 29 de ani. Primul lui film de lungmetraj, “Discordia”, a câștigat în 2016 Premiul de Debut la TIFF. Filmat independent de Numa Film la Cluj în 2018, “Toni & prietenii săi” a fost selectat la festivalurile de la Varșovia (2020) și TIFF (2021), iar în 19 aprilie va avea premiera la Timișoara în prezența regizorului. Urmează să fie lansat în cinematografe în cursul acestui an. Interviul cu Ion a fost editat pentru claritate (consemnat de Lucian Mircu).

Marele Ecran: “Toni & prietenii săi” m-a făcut să mă gândesc la gheața foarte subțire pe care te plimbi când faci un film, mai ales dacă ești începător. Nu știi cât e nepricepere, cât e impostură. Pe lângă că e mockumentary, este și despre procesul de a face un film. Pentru început te-aș întreba dacă ai folosit o experiență reală?

Ion Indolean: Nu am făcut un documentar să mă lovesc de lucrurile astea, dar am preluat diverse elemente observate când am făcut primul film. Nu știu cum e în alte țări, dar la noi există de multe ori un soi de bravură. Oamenii încearcă să vândă ceva fals, ceva ce nu sunt. Mimează niște imagini care evident nu sunt reale. Personajul Rebeca (regizoarea din film) e gândit la modul ironic. Ea pretinde că e o persoană deschisă și înțelegătoare, care poate jongla între două lumi, dar de fapt are mari preconcepții față de orice. Problema ei principală e că nu acceptă alte idei și nu îi ascultă pe alții, dar mimează deschiderea asta. Trăim într-o lume prefăcută, unde dacă spui ce gândești riști să fii marginalizat. Odată ce spui ce gândești, lezezi pe cineva. Asta mi se pare trist și o mare problemă a lumii în care trăim. Nu doar în România. În Occident cred că e și mai acută problema asta a “politic-corect”-ului care ne limitează în idei și mai ales în manifestarea lor. Concret, în felul în care ne exprimăm, acționăm și ne raportăm la ceilalți. Asta nu poate naște decât monștri sau...

M.E. Autocenzură...

I.I. Exact. Autocenzura o să nască niște frustrări mari, care la un moment dat explodează. Am gândit filmul tocmai în ideea asta, că nu poate să țină la nesfârșit lipsa de comunicare reală. Orice conflict escaladează până la un punct în care devine insuportabil. Nu pot să zic că am trăit exact situația asta, dar am construit personajele preluând caracteristicile unor oameni cu care am intrat în contact și care mi s-au părut nesinceri. Și cu mine, și cu ei înșiși. Nu apreciez lipsa asta de sinceritate din societate.

M.E. Au fost momente din acestea nesincere în timpul filmărilor? Discuții conflictuale care s-au regăsit și în filmul real?

I.I. Oamenii pe care i-am ales și care au acceptat să joace în film, deci și ei m-au ales pe mine, știau ce vreau eu și echipa. Am gândit tot procesul cu directorul de imagine Horațiu Curuțiu, el e și producător. Nu am avut energie negativă la filmări. Sunt de principiul că, dacă vrei să faci un proiect, trebuie să elimini orice disensiuni, adică trebuie discutate. Ne-am întâlnit de multe ori cu actorii înainte de filmare ca să înțeleagă ce vreau de la ei, dar să înțeleg și eu cum sunt ca oameni și cum pot să-i pun în valoare. În felul ăsta au putut să improvizeze și să-și aducă aportul lor. Să fie și ei creatori în povestea asta. De exemplu, mare parte din personaje au hainele lor de acasă. În perioada filmărilor, am vorbit cu actorii pe numele lor din film. Oamenii de la tehnic, mai tineri, îi știau numai după numele din film. Actorii principali au stat împreună în aceeași casă. S-a creat o lume destul de unitară, în care fiecare pare că e omul respectiv. Asta am urmărit: ca povestea să se confunde cu realitate, să nu mai știi dacă chiar s-a întâmplat sau e imaginat. La premiera de la Varșovia, o persoană din public m-a întrebat dacă e documentar sau ficțiune. Atunci am putut zice că mi-am atins scopul.

M.E. În interviul cu protagonista Ilinca Hărnuț îi spuneam că mi se pare oarecum nișat pentru cei interesați de cum se face film. Ea mi-a zis că tu ai primit feedback și din afara industriei.

I.I. Nu e un manual de cum să faci sau să nu faci un film. Povestea e universal valabilă. Tu ai de fapt un conflict între două clase sociale și culturale, care poate fi de interes și pentru un om fără tangențe cu lumea filmului. Avem niște tipologii foarte clare cu care poți empatiza, în funcție de personalitate: nesimțitul de serviciu, omul cu bun simț dar nu până la capăt, povestea celui care a mers în Occident să-și găsească norocul, ca un produs al tranziției. L-am arătat mai multor prieteni care nu sunt din lumea filmului și fiecare a înțeles altceva. Cu unii am copilărit și au înțeles contextul cultural și social din care vine Toni. Au înțeles povestea, pentru că au trăit-o sub diferite forme. Povestea de cartier, în care ai un om care e produsul anilor 2000. Are îndeajuns de multe straturi încât fiecare om să își extragă câte ceva, dacă e deschis la poveste. Poate pe unii îi va interesa procesul de realizare a unui film, poate pe alții conflictul între culturi sau un personaj anume.

M.E. Ai pornit de la început cu ideea să arăți acest conflict cu instrumentele mockumentary-ului?

I.I. Noi am pornit de la ideea chiar mai extremă de a face un mockumentary pur. În care nici să nu avem partea de ficțiune și să avem mai mulți actori neprofesioniști. Am făcut până la urmă un hibrid ca să aibă totuși încă un strat, povestea asta în ramă. Povestea documentariștilor care încearcă să prezinte povestea lui Toni.

M.E. Care sunt influențele tale în zona de mockumentary? “Man Bites Dog”, cu Benoit Poelvoorde?

I.I. Îmi place „Man bites dog”. Nu am trecut prin procesul ăsta cu actorii, de a vedea filme înainte pentru documentație. Cred că primul mockumentar pe care l-am văzut e “Zelig” al lui Woody Allen. Ni l-au arătat la un curs prin anul I sau II la facultate. E foarte faină ideea asta: să construiești o poveste fictivă, dar să o arăți în termenii unei povești reale. Și cu atât mai mult să îl convingi pe om că se uită la realitate. Mi-a plăcut și ideea de poveste în poveste cum e în „Synecdoche New York” (de Charlie Kaufman, 2008, n.n.). Chestionează ideea de film și ideea de realitate prezentată în film. De aici am pornit: să chestionezi mediul în care te miști. Asta mi-a atras și multe antipatii, pentru că în orice proiect mă bag, îmi place să chestionez proiectul și valabilitatea lui. Oamenii ajung să fie agasați, pentru că nu au dorința să dezbată. Eu vreau să înțeleg mai bine chestia pe care o facem. Nu mă pot convinge pe mine de ce facem ceva dacă mai întâi nu dezbat. Asta m-a interesat și la limbajul cinematografic: cum funcționează și de ce facem, până la urmă, filme. Cam astea sunt influențele.

M.E. Apropo de influențe, am întrebat-o și pe Ilinca și reiau întrebarea că e valabilă și la tine. Cinemaul belgian îi are pe frații Dardenne, americanii îi au pe frații Coen, lumea nu știe că avem o pereche de frați și în cinemaul românesc. Cum a fost să lucrezi cu sora ta, Ilinca Hărnuț?

I.I. Aș vrea să o laud încă o dată, mai ales pentru prima experiență cu “Discordia”. L-am filmat în 2015, când aveam 23 de ani. Eram la masterat, încă îmi căutam drumul. Ilinca ne-a ajutat foarte mult, cu lucruri pe care nu le știam, nu le vedeam, din lipsa experienței. Mereu am simțit că mă pot baza pe ea și că îi pot încredința cel mai greu rol dintr-un film sau dintr-un proiect. Știu că nu o să facă doar o treabă tehnică bună, dar o să vină și cu aportul ei creativ. Relația noastră e bună și profesional, nu doar uman.