luni, 26 septembrie 2016
5 chestii faine în Câini, un western de Dobrogea
1. Vorbele
puţine, miza pe capacitatea privitorului de a prinde detaliile din context. Dialogurile
bine decupate, fără nicio replică în plus şi multe fraze memorabile. Unul din
schimburile mele favorite de replici e între poliţistul-detectiv Hogaş
(Gheorghe Visu) - şef bolnav terminal al unei secţii rurale de poliţie subfinanţate
cronic (« abia dacă primesc suficienţi bani să bag benzină în maşină »,
spune la un moment dat) - şi Samir (Vlad Ivanov) - mafiotul care ucide cu aceeaşi
nonşalanţă cu care îşi aprinde o ţigară.
Hogaş : Te temi de ceva ?
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.
Samir : Numai de Dumnezeu. Dar şi el se teme de mine.
Maleficul relexat al ultimei fraze îţi trezeşte fiori pe şira spinării.
2. Dogoarea
dobrogeană şi dealurile aride – decorul perfect pentru o intrigă de tip western.
Plus felul în care căldura migrează de pe ecran şi te face să simţi sufocarea, tensiunea
din spatele frunţilor şi al cefelor asudate – de la soare şi, mai ales, de la frică.
Deşi nu urmăreşte cowboy călare, acţiunea din Câini are suficiente ingrediente tipice
unui western: de la ferma din mijlocul pustietăţii la răbdarea cu care
poliţistul îl urmăreşte pe răufăcător şi la senzaţia de lume scăpată de sub
controlul legii. Plus faptul că filmul face cu ochiul discret şi către alte două
poveşti neconvenţionale de tip western: Moara cu noroc de Slavici şi No Country
for Old Men de fraţii Coen.
3. Tempoul
alert, ţinut nu numai de scenariu, ci şi de o distribuţie în care toate
rolurile principale sunt jucate excelent. Fără teatralităţi, fără îngroşări, ci
mai degrabă low-key, cu miză pe expresie, pe gest şi pe acţiuni neaşteptate. Vlad
Ivanov – în pielea „celui mai rău personaj, de la diavol încoace”, cum îl numea
presa franceză la Cannes –, Gheorghe Visu – pe post de poliţist de ţară,
îmbătrânit în lipsuri, dar încă posesor de coloană vertebrală şi hotărât să facă
ceea ce trebuie până când viaţa îi e cucerită definitiv de cancer. Dar şi Dragoş
Bucur – cu masca perpetuă a fricii reprimate anevoie pe faţă. Sau Costel
Caşcaval şi Raluca Aprodu, în rolurile lor episodice.
4. Sunetele
obsedante: lătratul căţelei numite (ironic) Poliţia, corzile atinse în acorduri
ce construiesc un fond sonor demn de Hitchcock.
5. Faptul
că e un film bun în accepţiunea largă a cuvântului, nu doar după standarde „de
festival”. Cu acţiune, cu suspans, cu un fir narativ uşor de urmărit, dar care
îţi provoacă atenţia şi intelectul, nu te fac să te simţi ca un devorator tâmp
de popcorn, cum fac suficiente blockbuster-uri hollywoodiene. E la fel de
potrivit pe ecranul de la Multiplex ca şi pe cel de la Cannes. Chestie rară, aş
zice.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.