luni, 11 iulie 2016

Arta comediei. Interviu cu Paul Negoescu despre „Două lozuri”

După debutul cu „O lună în Thailanda” (2012), tânărul regizor Paul Negoescu revine în atenţie cu un al doilea lungmetraj, comedia „Două lozuri”, inspirată din Caragiale. 

Avându-i în rolurile principale pe Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, „Două lozuri” va putea fi văzut joi, de la ora 22, la Grădina de Vară Capitol din Timișoara, în deschiderea Ceau, Cinema!

La proiecție vor fi prezenți Paul Negoescu, actorul Alexandru Papadopol și directorul de imagine Ana Drăghici.

Născut în 1984, Paul Negoescu este scenarist, regizor şi producător. A debutat în lungmetraj în 2012 cu „O lună în Thailanda”, un film realist şi minimalist despre o relaţie de cuplu în impas.

În peste zece ani de carieră, a realizat aproximativ 15 scurtmetraje apreciate, în care a experimentat diverse formule narative şi mai multe stiluri.

„Două lozuri”, al doilea său lungmetraj, este o comedie lejeră, degajată, produsă de şcoala de actorie condusă de Alexandru Papadopol, Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, distribuţi în cele trei roluri principale. Personajele secundare sunt jucate de cursanţi, actori aspiranţi.

O comedie în culori vii, despre aventurile a trei bărbaţi dintr-un orăşel de provincie, porniţi să recupereze un bilet loto câştigător care le-a fost furat.

Umorul îşi are sursele în scenografie (felul în care e îmbrăcat personajul lui Papadopol stârneşte el însuşi râsul), în dialoguri, în multe dintre situaţiile imaginate şi în mizanscenă. Spre deosebire de o comedie mainstream, facilă, comicul nu este obţinut prin alternarea de prim-planuri cu grimase ale actorilor, ci printr-o regie mai subtilă – planuri fixe şi o compoziţie destul de rafinată a cadrelor.

Paul Negoescu vorbeşte despre realizarea filmului „Două lozuri”, despre sursele de inspiraţie şi despre cât de greu se face o comedie.



Ionuţ Mareş: „Două lozuri” este un proiect independent (adică fără bani de la Centrul Naţional al Cinematografiei), puţin diferit de felul în care se realizează de obicei filmele româneşti. Mai exact, este produs de şcoala de actorie pe care o conduc Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, cei trei protagonişti. Cum ai ajuns să regizezi „Două lozuri”? De obicei, regizorii sunt cei care îşi aleg actorii.

Paul Negoescu: Eu am mai lucrat cu ei la niște scurtmetraje/exerciții, tot cu studenții lor, încă de la începuturile școlii. Sincer, nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns să fac asta. Cred că Alex Trăilă m-a întrebat dacă m-ar interesa să fac un filmuleț cu studenții lor, el urmând să filmeze. Chiar nu-mi mai amintesc exact. Au mai făcut filmulețe scurte cu studenții lor Iulia Rugină, Vladimir Dembinski și chiar și Tudor Giurgiu.

Apoi Iulia a făcut „Love Building”-urile și, cum nu cred că mai avea energia să mai facă încă unul, mai ales că urma să filmeze alt film (unul cu finanțare de la CNC), Dragoș (Bucur) m-a întrebat pe mine dacă m-aș băga la un lungmetraj cu ei, pe modelul de producție de la „Love Building”.
Inițial am zis că nu, pentru că aveam un proiect al meu în care eram destul de implicat și pe care voiam să-l filmez într-un viitor apropiat, plus că urma să mi se nască un copil și n-aveam cum să scriu așa repede un scenariu. Așa c-am zis că mai bine să nu mă leg la cap acum. Dar după vreo săptămână, Dragoș m-a mai sunat o dată să vadă dacă nu m-am răzgândit între timp și mi-a propus varianta să găsească un scenarist care să scrie povestea, iar eu doar să regizez. Și am acceptat cam cu jumătate de gură.

Chiar a existat un alt scenariu, bazat pe o poveste propusă de Dragoș, dezvoltat de mine și de Vlad Trandafir, însă nu eram deloc entuziasmat de el. Așa că am decis că voi scrie și scenariul. Și așa m-am trezit implicat până-n gât într-un proiect pe care inițial nu am dorit să-l fac. Însă lucrul ăsta a avut fix efectul opus decât ai crede. În loc să nu fiu deloc motivat să fac filmul, am fost eliberat de povara propriilor așteptări și asta m-a făcut să mă las mult mai tare în direcția de care avea nevoie filmul. Și, pe măsură ce înaintam în producție, începeam să mă atașez din ce în ce mai tare de proiect.

Distribuția celor trei în rolurile principale n-a fost o impunere. Eram liber să aleg pe oricine ar fi fost disponibil. Singura condiție a fost ca studenții să aibă roluri cât de cât egale ca importanță și să fie cât de cât substanțiale, în sensul că să nu facă doar figurație specială prin film. Dar i-am ales tot pe ei trei, pentru că m-am gândit că, din moment ce au făcut deja două filme în formula aia, ar funcționa bine astfel.

Cum ai lucrat cu actorii profesionişti? Ai construit împreună cu ei personajele? Dar cu cei aspiranţi? Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă au lucrat la rândul lor alături de tine la secvenţele cu numeroşii cursanţi în timpul filmărilor? Sau munca lor cu neprofesioniştii a fost mai curând una de tehnică de joc, ce a precedat filmarea?

Personajele au fost scrise direct pentru ei, pentru că îi cunoșteam. Dar la repetiții lor le-a plăcut foarte mult să improvizeze, să continue ideea unui dialog sau să ducă câte o glumiță mai departe, așa că am păstrat multe dintre ele, modificând textul acolo unde mi se părea că e amuzant. Sau încercau diferite variante de joc, din ce în ce mai groase, până când simțeam că ieșim din tipul de film pe care vrem să-l facem. Dacă de-obicei am grijă ca jocul să nu fie gros, de data asta n-am avut nicio jenă să las și lucruri mai groase acolo.

Pe cursanți nu-i cunoșteam aproape deloc, decât din cele câteva ședințe de curs la care am participat. Așa că, pe măsură ce scriam, mă mai întâlneam cu ei și încercam să-mi dau seama dacă se leagă sau nu în vreun fel cu ei ceea ce scrisesem. Așa am ajuns ca la începerea filmărilor să existe cursanți care să nu aibă încă un rol stabilit. Am terminat de scris scenariul abia în ziua a treia de filmare. Dar tot procesul ăsta prin care scriam, apoi repetam, apoi modificam ce am scris, a fost foarte mișto și chiar eficient, cred eu.

Ce limitări ai avut şi cum ai jonglat cu ele? Trebuia să fie comedie? Cât de dificilă a fost integrarea actorilor amatori în rolurile secundare?

Limitări au fost multe: distribuția cursanților în roluri cât mai egale, bugetul mic, numărul mic de zile de filmare, timpul scurt etc. Dar în același timp limitările astea m-au și ajutat să iau decizii care altfel mi-ar fi luat mult mai mult timp. Neavând multe opțiuni, am ales să scoatem cât putem din ce avem la îndemână. Am avut și foarte mult noroc, trebuie să recunosc.

Atunci când faci un film, mai ales atunci când îl faci pe grabă, se întâmplă multe lucruri neprevăzute. De cele mai multe ori, încerci să le corectezi pentru că nu-ți convin. Dar au loc și unele lucruri le fel de întâmplătoare, care nu doar că sunt mișto, dau bine sau chiar reușesc să emoționeze, dar sunt aproape imposibil de regizat și de pus în scenă. Noi am avut mult noroc de evenimente de tipul ăsta.
Da, am vrut de la început să fie comedie, pentru că-mi doream de mai mult timp să fac asta. Mai făcusem în facultate un scurtmetraj de comedie, tot din întâmplare, și m-am distrat destul de mult făcându-l.

Faptul că am lucrat și cu actori neprofesioniști n-a fost o noutate. Uneori poate fi chiar mai simplu să lucrezi cu actori neprofesioniști pentru roluri mici, pentru că, dacă pentru un actor cu CV și experiență un rol mic nu constituie nicio provocare, un neprofesionist poate să vină cu mai multă motivație și e mult mai dispus să riște. Mulți actori profesioniști nu au mereu această dispoziție.



Filmul are o cromatică aparte (culori vii, pronunţate). Care au fost reperele stilistice după care te-ai ghidat? De ce ai făcut această alegere?

Am discutat destul de mult despre cum să arate filmul cu Ana (Drăghici), directorul de imagine, care este – apropo – prima femeie care semnează imaginea unui lungmetraj românesc din ultimii 25 de ani, de la Anca Damian încoace.

Știam că vom folosi o cameră de filmat care are ca specific al ei niște culori mai deosebite și am zis că s-ar potrivi tipul ăsta de imagine cu subiectul filmului, mai ales că ne-am dorit să aibă o atmosferă de ușoară nostalgie. Mai toate filmele de azi se filmează pe același tip de cameră digitală, care are niște caracteristici ale ei și se colorizează cam în aceeași direcție, după modă. Noi n-am vrut să mergem după modă.

Ai avut surse de inspiraţie în alte filme sau la mari autori de comedie?


Cu siguranță comediile văzute anterior m-au inspirat foarte mult. N-am avut o sursă directă de inspirație, dar în anumite situații (de exemplu după ce alegeam punctul de stație al camerei) mi-am amintit de filmele lui Roy Anderson sau Aki Kaurismaki. N-am încercat să fac ca ei, dar ceva m-a dus cu gândul la filmele lor. Totuși, mi-e cam jenă să-i menționez pe ei când mă refer la un film atât de mic. Mai degrabă aș putea zice că m-am inspirat (nu știu cât de conștient) de la regizorii Benoît Delépine şi Gustave Kervern, care au un umor pe gustul meu.

Care e, de fapt, legătura cu scrierea lui Caragiale? Ai avut vreo temere legată de transpunerea – e adevărat, foarte liberă – a unui autor clasic al literaturii române? Ai revăzut sau analizat înainte diversele ecranizări după Caragiale din cinematografia română?

Nu prea. Am văzut câteva, inclusiv „Două lozuri”, filmul din '57 cu Birlic, dar n-am vrut precis să fac o adaptare după nuvela asta. Pur și simplu îmi doream de mult timp să fac ceva după Caragiale, am citit una-alta, am văzut câteva piese, iar la un moment dat, în timp ce căutam un subiect pentru filmul ăsta, am dat peste „Două loturi”.

Ce mă interesa în primul rând era să-mi ofere posibilitatea să descopăr mai multe personaje, pentru că trebuia să integrez toți cursanții, nu doar să-i bifez într-un personaj colectiv. Și mi s-a părut ofertantă povestea cuiva care pierde un bilet, apoi pleacă în căutarea lui pe la mai multe persoane. Cumulat cu o ideea de-a mea mai veche pe care am găsit-o în telefon (unde-mi notez tot felul de idei, bune, rele, cum or fi) legată de un personaj care câștigă de două ori la loto, așa am ajuns la povestea asta.
Dar de-asta zic că nu e ecranizare, nici măcar adaptare, ci e doar inspirat din Caragiale. La un moment dat chiar eram decis să renunț la referința la Caragiale, dar soarta a făcut să filmăm o parte din film atât în Ploiești, cât și la 2 km de satul natal al lui Caragiale, și am zis că așa o coincidență trebuie marcată cumva.

Se vede că este un film lejer, de public, asumându-ţi conştient asta. Totuşi, este greu de lucrat în genul comic – presupune un ritm special şi o mizanscenă aparte. În „Două lozuri”, comicul nu se obţine neapărat din montaj, ca în filmele mainstream (unde abundă prim-planurile cu chipurile actorilor), ci mai curând din mizanscenă, din poziţionarea actorilor în cadru, dar şi, bineînţeles, din situaţiile imaginate şi din scenografie şi dialoguri. Care crezi că sunt cele mai dificile obstacole pe care le ridică scrierea şi realizarea unei comedii de acest tip?


Cred că cel mai dificil e să reușești să ai libertatea să faci ce vrei. Să faci film în România e greu, indiferent dacă o faci independent sau cu bani de la CNC. Evident, dacă reușești să obții o finanțare, lucrurile par că se simplifică, dar în realitate nu e chiar așa. Dincolo de faptul că întregul proces de finanțare a unui film durează foarte mult, uneori chiar și ani de zile, și asta poate face ca gândurile pe care le ai în cap la început să se consume, eu cred că e o problemă faptul că pe umerii regizorilor există o presiune a succesului.

Așa cum funcționează sistemul nostru de finanțare, bazat pe succesul realizărilor anterioare, succes contorizat în selecții și premii la festivaluri, se creează această presiune că filmul trebuie să aibă succes festivalier, că altfel nu e valoros. Și dincolo de faptul că la nivel instituțional practic ți se inoculează ideea că dacă nu iei premiu, n-ai valoare – lucru care din punctul meu de vedere e un tip de gândire total greșit, eu în niciun caz n-o să-mi educ copilul să creadă vreodată asta –, mai stai și cu spaima că dacă filmul tău nu a avut succes festivalier, nu mai apuci să faci alt film.

Și de aici apare această presiune a succesului care te încorsetează în procesul de creație. Și e mult mai greu să fii onest în filmul pe care-l faci când tu îți dorești în secret să ajungi pe covorul roșu, să se scrie frumos și despre tine la ziar.

Am deviat de la subiectul întrebării pentru că cel mai dificil obstacol pentru mine a fost ăsta: să nu-mi pese dacă filmul va fi bine primit sau nu. Aveam deja asigurată finanțarea pentru următorul meu proiect, așa că măcar din punctul ăsta de vedere am stat mai liniștit.

Și ca să răspund totuși mai concret la întrebare, cred că umorul filmului a ieșit tocmai din acest motiv: nefiind încorsetat de această presiune, a ieșit și umorul (pe care, deși n-ai zice, se pare că-l aveam pe undeva în mine), fix din lucrurile pe care le-ai enumerat: dialoguri, decoruri, mizanscenă etc.

Iar la forma asta a filmului am ajuns pentru că am vrut ca și forma să fie în acord cu limitările pe care le-am avut. Cu alte cuvinte, n-am vrut să lăsăm de înțeles că avem pretenția să facem o comedie mainstream sau care să semene cu o comedie cu mijloace mult mai bogate. Probabil că asta e și calitatea cea mai mare a filmului: faptul că e lipsit de pretenții.

„Două lozuri” va fi lansat la toamnă în cinematografe.

Interviul a apărut inițial în Ziarul Metropolis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu